PSIHOLOGIA SOCIAL| Buletinul Laboratorului „Psihologia câmpului social” Universitatea „Al.I. Cuza”, Ia[i Nr. 17/2006 POLIROM 2006 Psihologia Social\ Nr. 17/2006 Sumar I. STUDII María Teresa Acosta Ávila, Francisco Javier Uribe Patiño Le pouvoir au quotidien ........................................................................ 7 Luminiþa Iacob, Daniela Matei, Mihaela Boza Similitudini ºi diferenþe în reprezentarea socialã a puterii. Perspectiva comparativã femei-bãrbaþi ..................................................... 15 Gabriel Mugny, Alain Quiamzade, Ana Trandafir Dépendance informationnelle et styles de comportement dans l’influence sociale ....................................................................... 43 Septimiu Chelcea, Gabriel Jderu, Andreea Moldoveanu Cultura organizaþionalã universitar㠖 culturã a plagiatului? ...................... 57 Loredana Ivan, Fidelie Kalambayi, Loredana Dumitraºcu Ruºine ºi deindividualizare. O abordare experimentalã ................................ 77 Carmen-Liliana Hoceanu, Ana Stoica-Constantin Recunoaºterea competenþei profesionale a expertului în funcþie de aspectul vestimentar ........................................................... 87 Alina Dumitru, Luminiþa Iacob Trãirea ºi reprezentarea socialã a naºterii: Perspectivã comparativã ..................................................................... 108 Roberto Fasanelli, Ida Galli, Debora Sommella Ritmuri de viaþã ºi experienþa stresului: o contribuþie empiricã la teoria reprezentãrilor sociale ............................... 131 Ticu Constantin, Oana Dãnilã Reprezentãrile sociale ºi memoria socialã; similitudini ºi diferenþe ............... 141 II. SINTEZE TEORETICE Petru L. Curºeu Reflecþii teoretice ºi metodologice asupra compoziþiei grupurilor organizaþionale .......................................... 161 III. NOTE ªI COMENTARII Adrian Neculau La spécificité du pouvoir dans la Roumanie communiste et postcommuniste ..... 189 María Teresa Acosta Ávila1, Francisco Javier Uribe Patiño 2 Le pouvoir au quotidien Résumé: Dans une étude empirique on a analysé le contenu et la structure de la notion de pouvoir. La population de personnes interrogées est formée par des étudiants universitaires en sciences sociales qui suivent la première année d’études. L’échantillon inclut 30 hommes et 30 femmes. Les instruments appliqués ont été: une épreuve d’association verbale et des questionnaires de caractérisation. On a utilisé la technique de l’analyse de similitude pour la construction des graphes. Mots clef: pouvoir, représentation sociale, approche structurelle. Introduction Le pouvoir est avant tout une relation sociale asymétrique qui atteint les différents groupes au sein de la société. C’est l’espace où les relations de domination s’organisent et concrétisent. Autour du pouvoir on articule la dimension politique et celle cognitive, et elles sont exprimées dans une connaissance sociale qui se développe à l’écart de son domaine de production et de manière collective. Les images produites collectivement prennent de contenu à travers de la communication, en devenant des codes culturels et linguistiques qui varient selon les contextes sociaux dans lesquels ils sont élaborés et les caractéristiques des groupes qui participent dans le processus de communication. Ces images se transforment alors en éléments d’orientation et d’intégration une fois qu’elles ont atteint «la dimension significative de la vie sociale, qui est exprimée par le sens commun, lequel s’entretisse dans les relations quotidiennes» (Batallán, 2003, p. 684). Le pouvoir comme objet de représentation sociale Le pouvoir est un phénomène enveloppé dans des manifestations complexes. Il a comme plate-forme les antagonismes des relations sociales et sa répétition, pas nécessairement sa transformation, dans différents espaces sociaux. La littérature sur ce sujet est 1. Universidad Autónoma Metropolitana, Campus Iztapalapa. 2. Universidad Autónoma Metropolitana, Campus Iztapalapa. PSIHOLOGIA SOCIAL| 17/2006 8 MARÍA TERESA ACOSTA ÁVILA, FRANCISCO JAVIER URIBE PATIÑO extraordinairement abondante, bien que non forcément convergente. La notion de pouvoir est, en conséquence, très polysémique. La science la caractérise en présentant trois orientations primordiales: la relation du pouvoir avec l’action, l’aptitude pour produire des résultats – pouvoir de – et sa durabilité, irréductible à l’ordre de l’événement. Dans le terrain de la vie sociale et politique, le pouvoir est exprimé dans la relation asymétrique des êtres humains sur d’autres, et celle-ci est devenu sa caractéristique fondamentale Le pouvoir est hautement valorisé dan la société, autour de lui il y a des discours et des pratiques opposés. Comme forme de relation sociopolitique, il se matérialise dans l’interaction entre les individus et les groupes, et dans les formes de domination et de contrôle. Dans les images projetées du pouvoir on condense, au moins: des idées; des croyances; des attitudes; des visions du monde, de la vie et des êtres humains; des valeurs, et des conceptions idéologiques. Dans l’exercice du pouvoir, il y a des pratiques qui vont de formes coercitives et imposantes – où le contrôle est exercé de façon violente – jusqu’à des manières plus subtiles, relationnelles, diffuses, voir symboliques. Dans les discours on peut trouver deux directions: une pour justifier le status quo et les façons de domination, et l’autre pour le mettre en cause; la confrontation entre ces discours fait le conflit inévitable, et que les groupes soient polarisés. Le pouvoir et son exercice ont engendré des informations abondantes, ont produit une connaissance dont des individus et des groupes se sont appropriée et ont interprété pour pouvoir se communiquer et agir dans et pour la société. Cadre théorique et hypothèse. Approche structurel à l’étude des représentations sociales En continuité avec le travail développé par Moscovici dans La psychanalyse: son image et son public, les chercheurs de l’Université d’Aix-en-Provence, Abric à la tête, proposent d’étudier la représentation sociale comme des systèmes cognitifs hiérarchisés depuis deux dimensions: l’une centrale et l’autre périphérique, pour comprendre sa dynamique. Avec cet objectif, ils formulent une hypothèse opérationnelle: «une représentation social est un ensemble organisé d’informations, d’opinions, d’attitudes et de croyances à propos d’un objet donné» (Abric, 2003, p. 375). La compréhension d’une représentation sociale tient à déterminer son contenu et localiser comme celui-ci se structure. Puisque les éléments cognitifs sont hiérarchisés, le rapport entre eux détermine sa signification. En des mots d’Abric: «Une représentation social est, en effet, un système sociocognitif présentant une caractéristique spécifique. Elle est organisée autour d’un noyau central constitué d’un ou de quelques éléments qui lui donnent sa signification. «Le noyau central, ou noyau structurant, assure deux fonctions essentielles: – Une fonction génératrice: il est l’élément par lequel se crée ou se transforme la signification des autres éléments de la représentation; – Une fonction organisatrice: c’est l’élément unificateur et stabilisateur de la représentation: toute modification du noyau central entraîne une transformation complète LE POUVOIR AU QUOTIDIEN 9 de la représentation. Pour que deux représentations sociales soient différentes, elles doivent être organisées autour de deux noyaux centraux différents» (idem). Dans cette conception hiérarchisée de la représentation, les éléments qui n’occupent pas une position de centralité sont caractérisés comme périphériques. Cette conception théorique des représentations sociales a été, à l’origine, étudiée avec une méthode qu’utilise principalement le langage des graphes, et que permet, à partir des données obtenues, observer une structure significative de la représentation: l’Analyse de Similitude (ANASIM ou ADS). «Nous réunissons sous le terme d’analyse de similitude, des procédures de traitement qui analysent les traits communes entre les personnes, les objets, les mots, les textes, afin d’élaborer des représentations partagées» (Degenne, Farsé, 1994, pp. 109-110). Cette technique d’analyse s’intéresse à explorer «le graphe d’une relation qui lie deux à deux les éléments d’un ensemble afin de mettre en évidence la structure sous-jacente à l’organisation interne de ces éléments» (Moliner, et al., 2002, p. 146), et l’intensité des relations de similitude ou de proximité entre les «cognèmes» dans le sens défini par Codol (1969). L’intensité entre les cognèmes sera plus forte quand un plus grand nombre de sujets les aura associés de la même manière. L’utilisation d’ANASIM pour l’analyse de résultats permet un autre type d’explorations, comme l’indice de distance, la mesure de l’intensité de la séparation entre cognèmes (Bouriche, 2003). Notre étude a comme point de référence théorique l’approche structurelle. Dans l’axe de réflexion de Guimelli (1989), nous formulons la hypothèse suivante: Dans la représentation sociale du pouvoir, les femmes, en raison de leur histoire sociale et de l’absence d’exercice du pouvoir, organiseront de manière plus diffuse les cognitions relatives au pouvoir que les hommes membres de son même groupe. Méthodologie L’échantillon On a choisi une population d’étudiants universitaires qui suivaient la première année dans n’importe quelle discipline des sciences sociales. L’échantillon total a été de 60 étudiants, divisée 30 hommes et 30 femmes, ayant un âge moyenne de 18 ans. Les interviewés ont confirmé ne pas effectuer ni avoir effectué des activités politiques La procédure Tous les sujets de l’échantillon ont répondu un test d’association libre qui a permis de localiser les cognitions. On leur a demandé de donner cinq réponses au mot inducteur «pouvoir»; En suite, avec les réponses induites, on a créé les étiquettes qui apparaissent dans le graphe. Puis, on a élaboré un questionnaire unique de caractérisation avec les 20 réponses ayant eu les plus hautes fréquences. Une fois localisé le contenu, on a construit le questionnaire de caractérisation pour la localisation de la structure, la localisation de l’arbre maximal, les indices de distance et de similitude, et les filtres 10 MARÍA TERESA ACOSTA ÁVILA, FRANCISCO JAVIER URIBE PATIÑO (cliques) maximales. Finalement, on a localisé les éléments avec le plus grand degré de richesse sémantique1 . Présentation et analyse de données L’utilité de l’arbre maximal est qu’elle permet de localiser les cognèmes cohérents qui traduisent une organisation massive de la structure de la représentation dans des domaines sémantiques. Á l’aide de l’arbre maximal, nous pouvons observer tant la charge connotative des cognèmes produits que leur richesse sémantique (dans le sens de sa polysémie), il est toutefois nécessaire de compléter avec un examen de filtre de cliques maximales (cf. Gaffié, Aissani, 1992). L’ensemble d’associations induites par le pouvoir et ses rapports apparaissent dans les deux graphes, mais avec une structure différente entre les hommes et les femmes. Le graphe de la population masculine présente une structure plus consistante. Le contenu de la représentation apparaît dans deux domaines de signification diamétralement opposés. Figure 1. Arbre maximum – hommes D’un côté, il y a le bloc A avec une plus grande densité: le pouvoir est caractérisé par son rôle dans la reproduction des relations de domination, sans qu’il n’y ait rien sur des pratiques comme la négociation pour la recherche d’accords. Il illustre la domination culturelle qui est exercée dans une société. L’image du pouvoir est violente, elle révèle une structure sociale où l’«argent» est la matérialisation du pouvoir qui mène à la «domination» et à l’«abus». D’ailleurs, les cognèmes «autorité» et «gouvernement» sont 1. Pour une information détaillée de la technique consulter: Christian Guimelli (1998), Chasse et nature en Languedoc: étude de la dynamique d’une représentation sociale chez des chasseurs languedociens, L’Harmattan, Paris, pp. 143-185. Aussi, Bouriche (2003) et Moliner (éd.) (2002), pp. 141-159. LE POUVOIR AU QUOTIDIEN 11 structurés de manière irréconciliable où l’«autorité» est un instrument pour la «domination», et la «force» une ressource du pouvoir. De l’autre côté, le bloc B avec une plus petite densité: on voit la caractérisation d’un pouvoir démocratique, harmonieux. L’«État» est un élément peu associé à la représentation du pouvoir, par sa position dans le graphe nous pourrions dire que l’État est perçu comme a-normatif, incompétent pour garantir un pouvoir harmonieux quant aux échanges et aux règles. Il n’existe pas une relation de similitude entre les éléments «Avoir des habilités» et «État». Le sens normatif de l’État est donc très loin d’être central dans la représentation de ce groupe de sujets, et la relation qui doit maintenir avec le gouvernement n’est pas perçue dans la réalité sociale. Figure 2. Arbre maximum – femmes En revanche, l’arbre maximal de la population féminine présente une structure moins compacte. Le contenu est organisé de manière différente. Le bloc A nous montre la relation contrôle-autorité, contrôle continu et efficace par le biais de l’autorité, sa relation avec l’élément «domination» a été déconnectée du sub-graphe A. L’élément «liberté» organise le sub-graphe B, l’exercice du pouvoir démocratique dépend d«avoir les habilités» pour résoudre le dilemme entre liberté et répression. Le bloc C est articulé autour de la corruption et il s’oppose aux blocs B et D. L’«État» et le «Gouvernement» sont en rapport, mais ils ne sont pas caractérisés par la «force». La «force» l’«argent» et l’«autoritarisme», ce sont des éléments qui ne sont pas intégrés à la représentation du pouvoir. Les relations les plus fortes de chacun des arbres maximaux sont exprimées dans l’ensemble d’éléments appelés cliques maximales. Dans le groupe d’hommes et dans le groupe de femmes apparaissent deux cliques maximales opposés. Pour les hommes, il est organisé autour de la démocratie dans une dimension normative où interviennent directement des dimensions socio affectives, sociales ou idéologiques, et il s’oppose à la 12 MARÍA TERESA ACOSTA ÁVILA, FRANCISCO JAVIER URIBE PATIÑO dimension fonctionnelle déterminée par les pratiques (cf. Abric, 1994, p. 23). Nous pourrions avancer l’hypothèse que la démocratie et la domination sont des éléments potentiels du noyau central. Les cliques maximales Les cliques maximales, ou filtres, nous présentent les relations les plus fortes entre les éléments qui composent l’arbre. Le clique du groupe des femmes, présente deux graphes opposés: le graphe A dont les éléments sont placés dans la dimension normative, et sont articulés par les éléments «justice» et «liberté». Ces éléments sont attachés à l’histoire collective, au système de valeurs et de normes du groupe social. Ceux-ci déterminent les jugements et les positions relatives à l’objet de représentation. Ils constituent le cadre de référence à partir duquel le pouvoir est socialement évalué. Le graphe B est articulé par l’élément «abus». Ce graphe est fonctionnel dans le sens qu’il est attaché aux pratiques sociales. On dit qu’ils sont fonctionnels parce qu’ils déterminent et organisent les comportements relatifs à l’objet. Figure 3. Cliques maximales – femmes et hommes Dans le cas des hommes, les deux cliques sont antagoniques. Le graphe A est normatif et il est articulé autour de la démocratie, alors que le graphe B, fonctionnel, est organisé autour de l’abus et de la domination. Femmes et hommes jugent plus les pratiques du pouvoir. Les graphes B représentent donc le plus caractéristique du pouvoir. En opposition, les graphes A représentent ce qui est le moins caractéristique du pouvoir. LE POUVOIR AU QUOTIDIEN 13 Discussion et conclusions Le pouvoir est un phénomène social, et ses expressions sociales suscitent, non seulement des représentations du pouvoir per se, mais du domaine social où celui-ci est exercé. Le pouvoir ne se pense pas en abstrait, il est ancré dans les actions des groupes sociaux et il est jugé à partir de croyances, de valeurs et d’idéals de ceux groupes, parce que chaque individu a son propre histoire, pleine de traces indélébiles qui sont indissociables de leurs jugements, de ses attitudes, de ses convictions. La caractérisation du pouvoir que montre la recherche, met en évidence le déséquilibre, voire la crise, entre les actions du pouvoir politique et la normativité de la vie sociale. L’État et le Gouvernement, sphères où le pouvoir se concentre d’une manière particulière, sont perçus comme éloignés d’une possible régulation de la problématique sociale exprimée: domination et corruption, abus et injustice. La notion d’autorité fait partie du pouvoir, mais sans être en rapport avec celui-ci, elle est perçue comme un élément de contrôle et de force, et non comme l’autorité qui doit agir pour le bien commun comme une force morale fondée sur la liberté et le sens de responsabilité. Les relations des différents éléments qui caractérisent cette représentation du pouvoir sont fortes, les sujets se reconnaissent dans le groupe en partageant sa perception. Finalement, les arbres maximaux montrent que notre hypothèse est vérifiée. La représentation qu’ont les femmes de l’objet étudié est moins structurée que celle des hommes, en raison de la nature des rapports que le groupe a maintenu et maintient avec le pouvoir. La séparation, historique, que les femmes ordinaires ont par rapport au pouvoir et leur exercice paraît ne pas avoir été raccourcie. Abstract: In an empirical study we have analysed the contents and structure of the notion of power. The surveyed population was formed by university students in social sciences which follow their first year of studies. The sample includes 30 men and 30 women. The applied instruments were: a test of verbal association and questionnaires of characterization. We used the similarity analysis technology to build the graphs. Rezumat: ~ntr-un studiu empiric am analizat con]inutul structurii no]iunii de putere. Lotul investigat a fost format din studen]i `n [tiin]e sociale afla]i `n primul an de studii. Lotul include 30 de subiec]i de gen masculin [i 30 subiec]i de gen feminin. Metodologia de investiga]ie a fost reprezentat\ de: o prob\ de asociere verbal\ [i un chestionar de caracterizare. Am folosit tehnica analizei de similaritate pentru reprezentarea grafic\ a rezultatelor. Key words: power, social representation, structural approach. Bibliographie Abric, J.-C. (1994), «Les représentations sociales: aspects théoriques», in Jean Claude Abric, Pratiques sociales et représentations, PUF, Paris. Abric, J.-C. (2003), «L’analyse structurale des représentations sociales», in Serge Moscovici et Fabrice Buschini, Les méthodes des sciences humaines, PUF, Paris, pp. 375-392 14 MARÍA TERESA ACOSTA ÁVILA, FRANCISCO JAVIER URIBE PATIÑO Batallán, G. (2003), «El poder y la autoridad en la escuela», Revista Mexicana de investigación educativa, septembre-decembre, vol. 8, no. 9, pp. 679-704. Bouriche, B. (2003), «L’analyse de similitude», in Jean Claude Abric, Méthodes d’étude des représentations sociales, Érès. Codol, J.P. (1969), «Note terminologique sur l’emploi de quelques expressions concernant les activités et les processus cognitifs en psychologie sociale», Bulletin de Psychologie, no. 23. Degenne, A., Forsé, M. (1994), Les réseaux sociaux, Colin, Paris. Gaffié, B., Aissani, Y. (1992), «Confrontation idéologique et aspects symboliques d’une représentation sociale», Les cahiers Internationaux de Psychologie Sociale, no. 13. Guimelli, Ch. (1998), «L’analyse de similitude: Méthodologie et interprétations de données», in Christian Guimelli, Chasse et nature en Languedoc: étude de la dynamique d’une représentation sociale chez des chasseurs languedociens, L’Harmattan, Paris, pp. 143-189. Guimelli, Ch. (1989), «Pratiques nouvelles et transformation sans rupture d’une représentation sociale: la représentation de la chasse et de la nature», in Beauvois, R.V., Joule et Monti, J.M, Perspectives cognitives et conduites sociales 2: Représentations et processus cognitifs, Del Val, Cousset, pp. 117-138. Moliner, P., Rateau, P., Vohen-Scali, V. (2002), Les représentations sociales: Pratique des études de terrain, Presse Universitaire de Rennes, Rennes. Moscovici, S. (1961), La psychanalyse: son image et son public, PUF, Paris. Luminiþa Iacob1, Daniela Matei2, Mihaela Boza3 Similitudini ºi diferenþe în reprezentarea socialã a puterii. Perspectiva comparativã femei-bãrbaþi Rezumat: Noutatea cercetãrii noastre nu rezidã în tema aleasã, deja abordatã (Galli, 1989; Nigro, 1989; Acosta Avila, Uribe Patino, 2002), cât în obiectivul ei: identificarea raportului similitudini-diferenþe între femei ºi bãrbaþi în reprezentarea socialã a puterii. Trei ipoteze au ghidat investigaþia: 1. prevalenþa diferenþelor, datã fiind ancorarea deosebitã a femeilor ºi a bãrbaþilor în fenomenologia puterii; 2. proiecþia propriului gen în reprezentarea investigatã, obiectivatã în feminizarea, respectiv masculinizarea puterii; 3. polarizarea preponderent negativã a reprezentãrii. Trei metode au servit culegerii datelor: asocierea de cuvinte, interviul structurat ºi diferenþiatorul semantic. Lotul subiecþilor, 287 de studenþi, din domenii socioumane, anii I ºi II, cu o medie de vârstã de 21,3 ani, a numãrat 157 femei ºi 130 bãrbaþi. Dubla analizã a datelor, calitativã ºi cantitativã, a confirmat ipoteza a doua, a infirmat prima ºi a treia ipotezã ºi, mai ales, a oferit multiple argumente ºi ilustrãri în favoarea complexitãþii acestei reprezentãri. Puterea, obiect al cercetãrii pluridisciplinare Rafinatã ºi instituþionalizatã ca expresie în lumea omului, puterea nu este totuºi o invenþie umanã. Pentru multe specii, relaþiile de putere sunt o mizã intra- ºi intergeneraþionalã ºi configureazã strict existenþa cotidianã. Nu este de mirare cã etologia încadreazã puterea printre aspectele primare ale vieþii sociale (Barlow, 1968; Cociu, 1999) ºi, alãturi de psihologia evoluþionistã, o supun analizelor comparative uman-infrauman (Lorenz, 1950; Morris, 1969; Hinde, 1970). Însã, înainte de a intra în atenþia acestor discipline tinere, puterea, numitã diferit în diverse limbi – power, potere, pouvoir, potenz, poder, dkfcvm etc. – a reprezentat obiectul privilegiat al reflecþiilor filosofice, politice, istorice ºi sociologice. Conform Idei Galli se poate aprecia cã, în bunã mãsurã, „gândirea secolului XX nu este decât o inepuizantã cercetare a sensurilor ºi destinului puterii” (1994, p. 111). 1. Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaºi. 2. Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaºi. 3. Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaºi. PSIHOLOGIA SOCIAL| 17/2006 16 LUMINIÞA IACOB, DANIELA MATEI, MIHAELA BOZA În câmpul psihologiei sociale, într-un interval de câteva decenii, problematica puterii a fãcut saltul de la o „variabilã neglijat㔠(Cartwrigt, 1959) la o tem㠄rãsfãþatã”. S. Moscovici este una dintre primele voci ale psihologiei sociale care a semnalat decalajul frapant dintre statutul ontologic al puterii ºi reflectarea sa gnoseologicã. Sintetizându-i argumentaþia pe aceastã temã, prezentã în cartea de pionierat a teoriei reprezentãrilor sociale – La psychanalyse, son image et son public –, Ida Galli conchide: „puterea reprezenta în acea epocã un totem pentru societate ºi un tabu pentru psihologia social㔠(1994, p. 113). În ciuda acestui statut ºi start special, explicabil în bunã parte prin cecitatea psihologiei sociale americane a primei jumãtãþi a secolului XX faþã de problematica raporturilor de dominare de orice fel (Apfelbaum, 1997), recuperarea s-a fãcut relativ rapid. O prezentare sinteticã (Galli, 1983), în dublã cheie – contribuþii ale psihologiei (generale ºi sociale), raportate la cele ale filosofiei, antropologiei, sociologiei – ne permite urmãrirea traseului de asumare a tematicii puterii. Pentru Franco Crespi, puterea este înainte de toate „decizie, alegere, capacitatea de a gestiona contradicþiile inevitabile care existã între situaþiile sociale ºi în raporturile dintre acþiunile sociale ºi norme” (1989, p. 135). În sens mai general, puterea poate fi definitã ca o funcþie ce permite gestionarea contradicþiilor ce rezultã din raportul dintre determinat ºi nedeterminat. Aceastã funcþie poate fi exercitatã la nivel subiectiv – ca o capacitate intrinsecã a individului în relaþie cu propria sa identitate, cu sinele, sau ca o capacitate extrinsecã, atribuitã din exterior, manifestatã în raporturile sociale intersubiective – ºi la nivel obiectiv sau structural. În acest caz, funcþia de gestionare a contradicþiilor apare ca un mecanism înscris în însãºi ordinea normativã instituþionalã (Galli, 1994). Privite prin dialectica intrinsec-extrinsec, cele douã faþete ale puterii se vãdesc complementare, uneori contradictorii. Puterea intrinsecã se manifestã ca dragoste, înþelepciune, simþ practic, asumare de responsabilitãþi. Ea nu exprimã dorinþa de impunere asupra celorlalþi; dimpotrivã, un individ care ºi-a dezvoltat puterea intrinsecã poate nu doar sã ºi-o afirme prin autonomia relativã faþã de ceilalþi, dar o poate face, mai ales, prin a-ºi recunoaºte dependenþa relativã faþã de ceilalþi. La nivelul psihologiei simþului comun, acest tip de putere este exprimat prin sintagma „persoanã/individ/personalitate puternicã”. Operaþionalizarea acestei trãsãturi se face, în principal, în raport cu sine ºi se poate identifica prin gradele de libertate (decizionalã, comportamentalã, ideaticã, afectivã etc.) ale persoanei respective. Are ºi ea, evident, o determinare relaþionalã, dar un om puternic este aºa, în primul rând, cu propriul comportament ºi propria sa istorie existenþialã. În cazul sãu, dependenþa este conjuncturalã, tranzitorie, reversibilã ºi are valoare adaptativã. Puterea extrinsecã este capacitatea de a gestiona contradicþiile rezultate din raportul dintre determinat ºi nedeterminat, dar nu în ceea ce priveºte interioritatea subiectului, ci în relaþiile dintre persoane, fizice sau juridice. Simþul comun va opera acum substantival, vorbind despre „deþinãtorii puterii” sau despre „oamenii aflaþi la putere”. Dacã în situaþii de analizã ºi evaluare a omului puternic activãm registrul psihologic, al expectanþelor ºi al atribuirilor personologice, în cazul omului aflat la putere universul judecãrii devine psiho-social, chiar sociologic. Este interesant de subliniat cã jocul intrinsec-extrinsec, subiectiv-obiectiv, poate crea combinaþii fericite (om puternic, aflat la putere) sau mai puþin (om slab, aflat la putere). SIMILITUDINI ªI DIFERENÞE ÎN REPREZENTAREA SOCIALà A PUTERII 17 Atribuirea sau câºtigarea puterii pune subiectul sau subiecþii deþinãtori într-o poziþie în care este posibil, între anumite limite, ca acesta sau aceºtia sã respecte ºi sã se dedice altor valori ºi norme decât cele personale. Astfel, pornind de la aceastã duplicitate se ajunge la asimetria puterii. Prins în jocul puterii/puterilor extrinseci, omul aflat la putere poate fi limitat/blocat în exercitarea puterii sale intrinseci, nemaiputând dispune liber de sine, deºi, paradoxal, poate dispune de alþii. Dacã acest tip de asimetrie priveºte raportul posibil dintre puterea intrinsecã ºi cea extrinsecã ale aceleiaºi persoane, mult mai intens cercetatã este asimetria specificã puterii extrinseci, exprimatã ca raport dintre dominaþi ºi dominatori. Fenomenul se regãseºte în cele mai diverse expresii ale puterii, de la cea a seducþiei sau a cuvântului ºi pânã la cea interstatalã sau politicã (Neculau, 2005). Asimetrie funcþionalã, androcentrism ºi egalitate inegalã Inevitabil, prin intermediul unor direcþii prioritare ale psihologiei sociale – influenþa socialã, raporturile interpersonale sau intergrupuri, status-roluri sociale, compararea socialã, construirea identitãþii individuale ºi colective etc. – problematica puterii a interferat major cu cea a diferenþelor dintre sexe. De aici ºi pânã la a pune analiza puterii în cheia acestei variabile naturale nu a mai fost decât un pas. Psihologia socialã clinicã, specialitate a ºcolii franceze de psihologie, edificatã pe baze psihanalitice, a pregãtit terenul construind în acest spaþiu comun. Câteva titluri sunt grãitoare: N. Aubert (coord.), Le sexe du pouvoir (1986); E. Enriquez, Le pouvoire et son ombre sexuelle (1986); M. Pages, Organisation et sexualite imaginaire (1986); J. Barus-Michel, Pouvoir reel et sexe mythique ou le statut sexuel du pouvoir (1991); J. Barus-Michel, Le mythe d’Oedipe, le sexe et le pouvoir (1991). Nu este de mirare cã, ºi în afara psihologiei sociale clinice, tema apare ca incitantã, astfel încât un numãr special al Revistei Internaþionale de Psihologie Socialã abordeazã subiectul: „Sexe, gendre and power” (1997). De ce variabila sex sau corolarul sãu, stereotipurile de sex, par a fi în legãturã naturalã cu fenomenologia puterii? Argumentele diverºilor autori þin de statutul puternic prescriptiv al acþiunii acestei variabile sau al stereotipului asociat ei în raport cu alte variabile sociale. Raporturile de putere se stabilesc între oameni reali, clar diferenþiaþi ca femei sau bãrbaþi. Lecþia aceasta se învaþã de timpuriu ºi din experienþe directe pe care alte variabile nu le oferã întotdeauna ºi la orice pas. Sexul este singura variabilã naturalã dihotomicã ºi, prin aceasta, puternic salientã. Faþã de alte stereotipuri, cele de sex sunt foarte apropiate de realitatea pe care o rezumã ºi, în acelaºi timp, cu o largã împãrtãºire. Organizarea socialã tradiþionalã, în toate segmentele ei, este marcatã de dihotomia de sex: de la activitãþi ºi pânã la vestimentaþie. Breºa modernitãþii este încã nesemnificativã, dacã o judecãm istoric ºi/sau geopolitic. Reflectarea simbolicã a acestei practici o oferã genul gramatical, o prezenþã frecventã în limbile lumii1 . Pe linia acestor argumente, 1. În acest punct se cuvine sã subliniem concordanþa sau neconcordanþa dintre practica puterii ºi genul ei sociologic, cu genul sãu psihologic (al perceperii fenomenului) ºi cu cel gramatical. În limba italianã ºi francezã nu par a fi probleme: toate trei sunt masculine. În alte limbi însã, diferenþa poate frapa. 18 LUMINIÞA IACOB, DANIELA MATEI, MIHAELA BOZA care pot continua, este fireascã poziþia celor care vãd în raporturile dintre sexe, raporturi implicite de poziþionare faþã de putere (Amancio, 1997). Cercetãrile intersectate putere-sex impun o serie de concluzii. Dintre acestea le reþinem pe cele sintetizate de conceptele: asimetrie funcþionalã, androcentrism ºi egalitatea inegalã. Asimetria funcþionalã sau structuralã (Durand-Delvigne, 1997) este o transpunere în planul judecãþii sociale a inegalitãþii dintre grupele de sex. Planul cognitiv tinde sã reacþioneze izomorf cu cel social, valorizând diferenþiat atributele masculinitãþii (preferate) ºi pe cele ale feminitãþii (devalorizate). Astfel, în ciuda afirmãrii egalitãþii celor douã categorii, practica utilizãrii lor în compararea socialã le vãdeºte inegalitatea funcþionalã ºi statutul asimetric din punct de vedere axiologic. Puse pe talerul balanþei judecãþii sociale, cele douã trag diferit la cântar! Discutarea problematicii sexelor în cheia raporturilor de putere face ºi mai relevant conceptul de asimetrie funcþionalã. Forma în care îl regãsim este androcentrismul (Lorenzi-Cioldi, 1997). Judecãþile de valoare au un singur referent, o normã consideratã general valabilã: masculinitatea. Doar prin raportare la ea feminitatea îºi defineºte specificul. Un lider-femeie este mãsurat prin raportare la caracteristicile unui lider-bãrbat. Niciodatã ºi invers, chiar acolo unde practica democraticã ºi egalitatea juridicã a sexelor sunt bunuri cu tradiþie. Maniera în care androcentrismul, ca simptom al asimetriei funcþionale, este engramat cultural face obiectul analizei Marisei Zavalloni: „Dimensiunea sexualã a identitãþii, a fi femeie sau bãrbat, este fundamentalã, nu numai pentru cã are o premisã geneticã primarã, ci, mai ales, pentru cã în cultura patriarhalã ea înglobeazã tradiþional toate celelalte determinãri. Actorii istoriei, eroi naþionali, religioºi, morali, chiar ºi Dumnezeu se prezintã, înaintea oricãrei alte specificãri, ca prototipuri ale masculinitãþii” (1984, p. 367). Cele douã, asimetria funcþionalã ºi androcentrismul, conduc firesc înspre egalitatea inegalã (Masson-Maret, 1997; Kirchler, 1997). În esenþã, conceptul surprinde contradicþia dintre planul social ºi cel psihologic. Dacã reglementarea juridicã a poziþiei sexelor statueazã egalitatea, psihologic, aceasta devine o egalitate inegalã. În situaþiile de autoevaluare în contexte care interfereazã cu poziþiile de putere, favorizarea instrumentalitãþii (caracteristicã masculinã) în detrimentul expresivitãþii (caracteristicã femininã) apare atât la bãrbaþi, cât ºi la femei. Este suficient sã reflectãm asupra unor sintagme în care sexul persoanei ºi calificativele legate de putere sunt alãturate pentru a vedea cã, în mod spontan, activãm registre evaluative diferite. Suntem la fel de pozitivi în aprecierea unui bãrbat puternic ºi a unei femei puternice? Dar în cazul unui bãrbat slab ºi a unei femei slabe? Categoric nu, pentru simplul motiv cã puterea are mizã identitarã specialã în constituirea personalitãþii masculine, ceea ce nu mai este valabil în cazul femeilor. Este firesc sã ne întrebãm în ce mãsurã aceste conceptualizãri specifice judecãþii sociale, dublu constrânse de relaþia putere-sex, îºi pun amprenta asupra construcþiei reprezentãrii sociale a puterii. SIMILITUDINI ªI DIFERENÞE ÎN REPREZENTAREA SOCIALà A PUTERII 19 O perspectivã comparativã (femei-bãrbaþi) în analiza reprezentãrii sociale a puterii Obiectivele ºi ipotezele studiului Statuarea existenþei diferenþelor dintre bãrbaþi ºi femei în reprezentarea socialã a puterii a fost deja fãcutã de cãtre cei preocupaþi mai demult de aceastã temã (Galli, 1989; Nigro, 1989; Acosta Avila, Uribe Patino, 2002). Reþinem câteva dintre concluzii: „~n evaluarea situaþiilor de putere studenþii privilegiazã scala de evaluare util-inutil, în timp ce studentele pe cea cald-rece. Vedem în aceasta o concretizare a diferenþei dintre sexe, teoretizatã de Parsons ºi Bales (1955) ca activare privilegiatã a instrumentalitãþii sau a expresivitãþii” (Galli, 1989, p. 56). „Reprezentarea pe care o au femeile despre putere este mai puþin structuratã decât cea a bãrbaþilor. Explicaþia þine de separarea istoricã, dar ºi contemporanã, a femeilor obiºnuite de exerciþiul puterii” (Acosta Avila, Uribe Patino, 2002, p. 30). Prin cercetarea de faþã ne-am propus o analizã multifaþetatã a reprezentãrii sociale a puterii în vederea realizãrii unei comparaþii complexe între perspectiva bãrbaþilor ºi cea a femeilor. Am plecat de la premisa cã simpla identificare a diferenþelor este insuficientã, dacã nu este pusã în balanþã cu elementele comune ºi dacã nu se tinde ºi spre gãsirea posibilelor „chei” ale acestui raport. Cu un astfel de obiectiv, cercetarea noastrã are un dublu statut, constatativ-explicativ. Ipoteza generalã Analiza reprezentãrii sociale a puterii în registrul genului biologic al subiecþilor poate identifica, relativ exact, raportul similitudini-deosebiri. Ipoteze de cercetare În baza rezultatelor raportate de cercetãri similare, estimãm: 1. surclasarea similitudinilor de cãtre diferenþe în virtutea ancorãrii diferite a celor douã categorii de subiecþi în fenomenologia puterii; 2. identificarea fenomenului de proiecþie al propriului gen al subiecþilor asupra reprezentãrii puterii (feminizarea, respectiv masculinizarea ei); 3. o polarizare preponderent negativã a reprezentãrii sociale a puterii, indiferent de sexul subiecþilor, dat fiind contextul temporal al cercetãrii: 2001-2005, ani ai unei prelungi tranziþii, marcatã de o atitudine preponderent negativã a populaþiei faþã de performanþele puterii politice ºi economice româneºti. Subiecþi ºi metodologie a. Lotul de subiecþi Pentru realizarea obiectivelor cercetãrii, s-au utilizat în total 287 de subiecþi, cu vârsta cuprinsã între 18 ºi 36 de ani, cu o medie de vârstã de 21,3 ani, provenind atât din LUMINIÞA IACOB, DANIELA MATEI, MIHAELA BOZA 20 mediul urban, cât ºi din mediul rural. Subiecþii au fost studenþi la specializãri socioumane (psihologie, istorie, sociologie) din cadrul Universitãþii „Alexandru Ioan Cuza” – Iaºi, în anii I ºi II. Ei au fost împãrþiþi în trei mari grupe, în funcþie de metodele utilizate în vederea culegerii datelor, astfel: – 120 de subiecþi au participat la culegerea datelor prin metoda asociaþiei de cuvinte (60 de subiecþi de sex feminin ºi 60 de subiecþi de sex masculin); – 40 de subiecþi au fost intervievaþi, grupa fiind constitutã din 20 de femei ºi 20 de bãrbaþi; – 127 de subiecþi au fost implicaþi în utilizarea diferenþiatorului semantic. Dintre aceºtia, 77 au fost studente, ºi 50 – studenþi. b. Variabile ºi planuri experimentale Pentru identificarea eventualelor diferenþe în reprezentarea socialã vizatã, s-au utilizat urmãtoarele variabile: – Variabila independentã: genul biologic al subiecþilor feminin masculin – Variabila dependentã: reprezentarea socialã a puterii, operaþionalizatã prin sarcinile/întrebãrile intermediul metodelor amintite. Genul biologic Metode Asociaþia de cuvinte Interviul Diferenþiatorul semantic Feminin Masculin 60 20 77 60 20 50 c. Metodologia de cercetare Pentru a obþine o reprezentare edificatoare a unui obiect social este absolut necesarã respectarea unui principiu cu largã recunoaºtere: abordarea plurimetodologicã a acestuia (Moscovici, 1986; Abric, 1997; Curelaru, 2001, 2006). Conformându-ne, studiul de faþã a utilizat trei metode: 1. Metoda asociaþiei libere Utilizând un singur cuvânt inductor (putere), li s-a cerut subiecþilor sã noteze primele cinci cuvinte care le-au venit în minte în legãturã cu stimulul ºi sã le justifice. Avantajele acestei metode sunt date de viteza mare de lucru ºi de accesul la producþia spontanã a subiectului, nemodificatã de logica ºi de constrângerile unui act discursiv. Nu lipsit de importanþã este ºi aspectul potrivit cãruia asociaþia de cuvinte permite actualizarea elementelor implicite sau latente care, dupã cum remarca Abric (1994), sunt mascate de producþiile discursive. Dupã ce, în baza cuvântului inductor, subiecþii au produs cele cinci cuvinte sau expresii, li s-a cerut sã aleagã dintre acestea primele trei, care li se par cele mai relevante ºi sã le prezinte în ordine (primul, al doilea, al treilea). A patra SIMILITUDINI ªI DIFERENÞE ÎN REPREZENTAREA SOCIALà A PUTERII 21 sarcinã a constat în repartizarea de puncte, dupã importanþã, celor trei cuvinte alese, astfel încât suma punctelor sã fie 10 (anexa 1). 2. Metoda interviului Pentru aplicarea acestei metode s-a utilizat un al doilea lot de 40 de subiecþi, 20 de femei ºi 20 de bãrbaþi. Acest interviu structurat a fost aplicat în vederea culegerii de date pentru o analizã de conþinut aprofundatã. Ghidul de interviu a fost structurat în 24 de întrebãri vizând informaþii referitoare la: semnificaþia puterii, medii de exercitare a puterii, existenþa unei puteri „forte”, raportul individ-putere, reacþii în faþa puterii, caracterizarea persoanelor care deþin puterea, formele acesteia (ca formã particularã, puterea carismaticã), simboluri, culori asociate, mijloace de obþinere ºi deþinere a puterii, expectanþa personalã faþã de deþinerea puterii etc. (anexa 2). 3. Metoda diferenþiatorului semantic Cuvântul putere ºi încã zece dintre cele care au obþinut frecvenþe mari la asociaþia liberã au fost supuse evaluãrii unui diferenþiator semantic construit dupã etapele ºi parametrii tehnicii lui Osgood (1964). Astfel, 127 de subiecþi (77 de sex feminin ºi 50 de sex masculin) au evaluat 11 cuvinte prin intermediul a 12 perechi de adjective, fiecare cu o scalã în 7 trepte (anexa 3). Prezentarea, analiza ºi interpretarea datelor Datele culese au fost supuse unei prelucrãri complexe ºi variate, utilizându-se atât metode calitative, cât ºi metode cantitative. Pentru o mai bunã urmãrire a lor, prezentãm pe rând modalitãþile de analizã a rezultatelor obþinute, structurate în funcþie de criteriul de organizare urmãrit pânã în prezent: metodologia de culegere a datelor. 1. Analiza datelor culese prin metoda asociaþiei libere Utilizarea asociaþiei libere a permis identificarea elementelor structurale ale reprezentãrii sociale a puterii: nucleul central ºi elementele periferice. Înregistrarea datelor a arãtat cã, prin asociaþia liberã, cei 120 de subiecþi au produs un numãr total de 859 de evocãri (cu o medie de 7,1 evocãri/subiect) ºi un numãr total de 252 de cuvinte diferite. Numãrul mediu mare de evocãri/persoanã se datoreazã faptului cã subiecþii au încercat sã explice un termen prin cât mai multe sinonime, ceea ce poate dovedi o raportare interesatã ºi nuanþatã la fenomenologia puterii. Procedura de tratament a evocãrilor produse prin asociaþia liberã corespunde celei propuse de Verges (2001). Aceasta constã în determinarea centralitãþii reprezentãrii sociale prin realizarea unei congruenþe între frecvenþa de apariþie a unor elemente ºi rangul de apariþie al acestora. Unii autori au propus trei indicatori: frecvenþa evocãrilor, rangul de apariþie ºi rangul importanþei. Întrucât, în studiul de faþã, subiecþilor li s-a cerut aranjarea în ordinea importanþei a primelor trei evocãri, s-au reþinut spre analizã frecvenþa termenilor ºi rangul mediu al importanþei (în baza de date au fost trecuþi primii trei termeni consideraþi importanþi, iar apoi ceilalþi doi, în ordinea în care au fost evocaþi). 22 LUMINIÞA IACOB, DANIELA MATEI, MIHAELA BOZA Din punct de vedere statistic, pentru prelucrarea datelor s-a utilizat programul computerizat propus de însuºi autorul acestei metode de analizã, programul Evoc2000. Primul pas în evaluarea acestui tip de date este analiza prototipicalitãþii, prin combinarea frecvenþei de apariþie a termenilor cu importanþa acestora în producþia de evocãri. Aceasta, întrucât luarea în calcul doar a frecvenþei termenilor nu este un criteriu pertinent în determinarea centralitãþii; un termen poate avea o frecvenþã mare, dar poate sã nu fie citat sau ales în primele rânduri ºi deci sã nu fie semnificativ. Calculând frecvenþa termenilor, au fost reþinuþi cei care au fost evocaþi de cãtre cel puþin 10% dintre subiecþi. Lista termenilor cu o frecvenþã mai mare de 12 este afiºatã în tabelul 1. Este de subliniat faptul cã primii cinci termeni acoperã 23,4% dintre evocãri, iar toþi cei doisprezece termeni mai mult de o treime (35,3%) din totalul evocãrilor asociate puterii. Faptul este semnificativ pentru gradul de focalizare ridicat pe care îl dovedeºte reprezentarea investigatã. Tabelul 1. Cuvintele cel mai frecvent asociate puterii Nr. crt. Termenul Frecvenþa 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8.. 9. 10. 11. 12. Forþã Bani Tãrie Autoritate Monopol Independenþã Influenþã Inteligenþã Dominare Siguranþã Bogãþie Curaj 50 43 42 33 33 19 18 15 13 13 12 12 Calculând rangul mediu al importanþei acestor evocãri (de fapt, o combinaþie între importanþã ºi ordinea apariþiei), rezultatul este 3. Astfel, pornind de la termenii cu o frecvenþã mai mare sau egalã cu 12 (stabilind ca frecvenþã intermediarã, de delimitare, 18) ºi de la rangul mediu al importanþei acestora (3), s-a realizat un tabel cu dublã intrare. În aceastã structurã (tabelul 2), compartimentul din stânga – sus cuprinde elementele care au cea mai mare probabilitate de a fi centrale, iar compartimentul din dreapta – jos indicã elementele periferice ale reprezentãrii. SIMILITUDINI ªI DIFERENÞE ÎN REPREZENTAREA SOCIALà A PUTERII 23 Tabelul 2. Încruciºarea frecvenþelor cu rangul mediu al importanþei pentru lotul întreg Sub 3 Rang mediu Peste ºi egal cu 3 Forþã (50) Tãrie (42) Peste ºi egalã cu 18 Bani (43) Autoritate (33) Monopol (33) Independenþã (19) Influenþã (18) Dominare (13) Sub 18 Inteligenþã (15) Bogãþie (12) Curaj (12) Siguranþã(13) Frecvenþã Se observã cu uºurinþã faptul cã termenul cel mai frecvent – forþ㠖 nu este ºi cel mai important. Astfel, forþa (50) ºi tãria (42) sunt termeni asociaþi frecvent puterii, dar nu sunt recunoscuþi drept importanþi în definiþia acesteia. În schimb, relaþia dintre putere ºi bani pare a fi centralã. Banii sunt consideraþi de c\tre subiecþi atât premise de obþinere ºi menþinere a puterii, consecinþe ale acestui statut, c^t ºi mijloace de exercitare a puterii. O explicaþie a acestei centralitãþi îºi poate avea originea în nivelul economic scãzut al societãþii româneºti din zilele noastre, banul devenind astfel un fel de „obsesie”, ajungând sã fie considerat calea de obþinere a aproape orice. Constatãm cã realitatea româneascã postdecembristã a generat o stare de fapt greu de contestat: banul surclaseazã competenþa, cunoaºterea, cultura, civilitatea, moralitatea, bunul-simþ, rãspunderea etc. Fenomenul „becalizãrii” ºi „columbenizãrii” societãþii noastre este ilustrativ. Independenþa, influenþa, bogãþia ºi siguranþa materialã pot fi considerate drept consecinþe sigure ale deþinerii puterii. Premisele personale ale individului deþinãtor de putere sunt inteligenþa, siguranþa de sine ºi curajul. Dominarea apare ca un aspect secundar. Prin natura lor, cele 14 repere ale reprezentãrii indicã poziþionarea ambivalentã a subiecþilor. Ei au vizat atât puterea intrinsecã, cât ºi pe cea extrinsecã; omul puternic, dar ºi pe cel aflat la putere cu privilegierea, cel puþin la nivelul nucleului central, celui din urmã. În consecinþã, putem considera cã elementele nucleului central al reprezentãrii sociale a puterii, la nivelul întregului lot, sunt banii, autoritatea/monopolul, independenþa ºi influenþa, deoarece aceºti termeni sunt situaþi în locul în care existã o congruenþã pozitivã între cele douã criterii: frecvent ºi important. Elementul periferic este dominarea. Acelaºi tablou, cu o plasare indenticã a elementelor, se obþine ºi utilizând doar cuvintele subliniate, ca rãspuns al subiecþilor la cea de-a treia sarcinã („subliniaþi trei cuvinte din cele evocate ºi notaþi-le în ordinea importanþei”). Astfel, analizând frecvenþele de apariþie a termenilor ºi rangul de ordine al importanþei acestora, rezultatele indicã faptul cã elementele centrale ale reprezentãrii sociale a puterii sunt banii, autoritatea, monopolul, poate ºi influenþa ºi independenþa. Analiza imediat urmãtoare va confirma sau infirma acest fapt. Prelucrarea datelor rezultate din cea de-a patra sarcinã pe care subiecþii au avut-o de `ndeplinit („oferiþi punctaje celor trei cuvinte subliniate, astfel încât suma acestora sã fie 10”) clarificã lucrurile. Aceste punctaje au fost trecute într-o nouã bazã de date pentru a putea 24 LUMINIÞA IACOB, DANIELA MATEI, MIHAELA BOZA fi interpretate. Suma punctajelor obþinute este: 86 puncte pentru bani, câte 76 de puncte pentru autoritate ºi monopol, 44 de puncte pentru independenþã, 37 de puncte pentru inteligenþã, 34 de puncte pentru influenþã ºi 19 puncte pentru dominare. Calculând diferenþele semnificative dintre mediile punctajelor obþinute de cãtre fiecare dintre aceste cuvinte, nu rezultã diferenþe semnificative între evaluarea importanþei în ceea ce priveºte relaþia bani-autoritate-monopol, deci putem spune cã acestea sunt valorizate la fel de cãtre subiecþi. În schimb, între autoritate/monopol ºi independenþã existã diferenþe semnificative (t = 2,96; p < 0,01), ceea ce înseamnã cã subiecþii fac o distincþie semnificativã între tripleta amintitã ºi celelalte elemente. Utilizând aceleaºi proceduri statistice pentru a analiza datele provenite de la categoriile de subiecþi în funcþie de sexul acestora, rezultatele aratã o similitudine între tabloul general ºi cele pe categorii. Tabelele 3 ºi 4 ilustreazã acest lucru. Atât pentru categoria subiecþilor de gen feminin, cât ºi pentru categoria subiecþilor de gen masculin, s-a reþinut ca frecvenþã minimalã cifra 6, reprezentând rãspunsurile a cel puþin 10% dintre subiecþi. Frecvenþa intermediarã a fost stabilitã la 10, iar rangul mediu este în continuare 3. Tabelul 3. Încruciºarea frecvenþelor cu rangurile de importanþã pentru categoria persoanelor de sex feminin Sub 3 Peste ºi egalã cu 10 Frecvenþã Sub 10 Rang mediu Peste ºi egal cu 3 Bani (22) Autoritate (20) Monopol (20) Independenþã (12) Inteligenþã (12) Forþã (24) Tãrie (19) Influenþã (12) Siguranþã (8) Bogãþie (6) Dominare (6) Curaj (6) Decizii (6) Supremaþie (6) Tabelul 4. Încruciºarea frecvenþelor cu rangurile de importanþã pentru categoria persoanelor de sex masculin Rang mediu Sub 3 Peste ºi egal cu 3 Peste ºi egalã cu 10 Bani (21) Autoritate (13) Monopol (13) Forþã (24) Tãrie (19) Sub 10 Corupere (7) Bogãþie (6) Abilitate (6) Curaj (6) Influenþã (6) Dominare (7) Independenþã (7) Manipulare (7) Minciunã (7) Frecvenþã SIMILITUDINI ªI DIFERENÞE ÎN REPREZENTAREA SOCIALà A PUTERII 25 At^t `n cadrul acestor categorii de subiecþi, c^t [i `ntre ele se observ\ diferenþe faþã de tabloul general. În ciuda numãrului egal de cuvinte cu frecvenþe semnificative (14F, 14M), este de remarcat focalizarea mai accentuatã a bãieþilor la nivelul termenilor cu frecvenþã mare (peste 12) sau foarte mare (peste 19). Interesantã este ºi diferenþa de frecvenþã dintre cele douã grupuri la douã dintre elementele nucleului: autoritate (20F, 13M) ºi monopol (20F, 13M), ceea ce ne indicã calea propulsãrii lor în poziþiile pe care le ocupã. În plus, pentru femei, inteligenþa este un element central al puterii, comparativ cu grupul bãrbaþilor, pentru care aceastã valoare nu apare deloc. În schimb, cele trei elemente ale puterii – banii, autoritatea ºi monopolul – sunt egal prezente, întãrindu-se astfel centralitatea acestora. Cele trei cuvinte au însã statut diferit. Sub aspect tematic, autoritatea ºi monopolul se încadreazã, pentru ambele subloturi de gen, în categoria atributelor generale ale puterii. Dup\ cum am precizat deja sub aspectul frecvenþelor, ºi ca importanþã, existã însã diferenþe semnificative între bãieþi ºi fete. Cele din urmã acordã o importanþã mai mult decât dublã acestor atribute (F = 54 puncte, M = 22 puncte). În cazul elementului focal al reprezentãrii (banii), este interesantã egalitatea de frecvenþã între bãieþi ºi fete (F = 22, M = 21) ºi relativa egalitate a importanþei acordate lor (14 unitãþi diferenþã în plus, la fete). Subliniem însã deosebirea de încadrare tematicã. Pentru bãieþi, banii sunt, în principal, mijloace de câºtigare ºi exercitare a puterii ºi, în plan secund, elemente corelate puterii. Pentru fete, pe lângã investirea banilor cu statutul de mijloace, apar încã trei categorii: banii = elemente corelate puterii; banii = condiþii ale puterii; banii = consecinþe ale puterii. O a cincea categorie, apãrutã doar la sublotul de bãieþi (banii = obiect al puterii), face ca din totalul de 252 de cuvinte diferite obþinute, banul sã se situeze pe primul loc în seria evocãrilor pluritematice. Urmeazã în ierarhie, cu doar trei categorii tematice însã, cuvintele: popularitate ºi independenþã (vãzute ca avantaje, condiþii ºi consecinþe ale puterii) ºi forþã (vãzut ca atribut general al puterii, caracteristicã personalã ºi simbol al puterii). În câmpul elementelor periferice apar unele elemente noi, cum ar fi curajul, supremaþia, deciziile – la femei ºi coruperea, manipularea ºi minciuna – la bãrbaþi. Se poate observa faptul cã polaritatea acestor noi elemente introduce nucleului central o conotaþie pozitivã în cazul femeilor ºi una negativã în cel al bãrbaþilor. În concluzie, dacã rãmânem strict la diferenþele fete-bãieþi de la nivelul nucleului central, putem observa faptul cã, mai mult decât bãieþii, fetele au avut în vedere nu doar puterea extrinsec㠖 omul aflat la putere (bani, autoritate, monopol) –, ci ºi pe cea extrinsec㠖 omul puternic (inteligenþã, influenþã). Aceasta ar putea explica ºi conotaþia pozitivã superioarã a reprezentãrii lor. 2. Analiza datelor culese prin metoda interviului Prelucrarea rãspunsurilor subiecþilor la cele 24 de întrebãri ale interviului s-a realizat într-o primã fazã prin analiza clasicã de conþinut. Astfel, pentru fiecare întrebare s-au obþinut de la 3 la 13 categorii de rãspunsuri. În continuare, pentru a stabili dacã diferenþele dintre rãspunsuri sunt semnificative din punct de vedere statistic, s-a utilizat testul pentru date neparametrice, chi-pãtrat. Utilizarea acestui test statistic este justificatã, deoarece datele se înscriu în categoria scalelor nominale. În urma aplicãrii testelor statistice, mai întâi pentru toþi subiecþii, apoi separat pe categorii, în funcþie de genul biologic al acestora, din cele 24 de întrebãri, rãspunsurile 26 LUMINIÞA IACOB, DANIELA MATEI, MIHAELA BOZA semnificative s-au înregistrat pentru 22 dintre acestea. Prezentãm în continuare, pe categorii de teme, rezultatele analizei datelor, mai întâi pentru tot lotul de subiecþi, apoi în funcþie de sexul acestora. Puterea înseamnã dominare pentru femei ºi influenþã pentru bãrbaþi (întrebãrile 1 ºi 2) Valoarea statisticã a testului chi-pãtrat este semnificativã, cu c2 = 24,00; p < 0,05, ceea ce înseamnã cã se manifestã clar preferinþa subiecþilor pentru rãspunsurile din categoria „dominare”, faþã de preferinþa pentru alte categorii de rãspunsuri, cum ar fi „ajutorarea celorlalþi”, „superioritate”, „influenþã”, „leadership” etc. (figura 1). Aplicând testul chi-pãtrat separat asupra rãspunsurilor femeilor, respectiv asupra rãspunsurilor bãrbaþilor, rezultã o valoare semnificativã a testului doar în cazul celor din urmã. Astfel, dacã în ansamblu, subiecþii sunt de pãrere cã puterea înseamnã dominare, la grupul masculin, rezultatele aratã cã puterea semnificã mai întâi „influenþã”, ºi abia apoi „dominare” (c2 = 13, 20; p < 0,01). Figura 1. Lotul întreg Figura 2. Sublotul masculin Aºadar, reprezentarea puterii pentru grupul masculin semnificã mai ales deþinerea ºi exercitarea influenþei, capacitatea de a-i determina pe alþii, de a-i convinge, poate chiar de a-i manipula. Nu în ultimul rând, influenþa este pentru acest grup o formã de conducere, o forþã psihicã ºi fizicã de exercitare a puterii (figura 2). Oamenii îºi doresc puterea, dar în special femeile preferã sã se supunã În analiza rãspunsurilor la întrebarea: „Oamenii îºi doresc puterea, o refuzã sau sunt dezinteresaþi de ea?” (întrebarea 5), aplicarea testului chi-pãtrat, având drept rezultat c2 = 55,40; p < 0,01, aratã cã subiecþii care considerã cã oamenii îºi doresc puterea diferã semnificativ de subiecþii care considerã cã puterea nu este doritã sau sunt dezinteresaþi de aceasta. Analizând rãspunsurile în cadrul celor douã grupe de subiecþi (femei ºi bãrbaþi), rezultã cã testul este semnificativ pentru fiecare dintre acestea. Astfel, cu c2 = 16,30; p < 0,01 pentru grupul feminin ºi c2 = 27,20; p < 0,01 pentru grupul masculin, putem spune cã atât femeile, cât ºi bãrbaþii considerã cã oamenii, în general, îºi doresc puterea. Aceste date sunt ilustrate în figura 3: SIMILITUDINI ªI DIFERENÞE ÎN REPREZENTAREA SOCIALà A PUTERII 27 Figura 3. Expectanþe faþã de deþinerea puterii Statutul omului puternic sau deþinãtor de putere apare ca un nivel de aspiraþie pentru majoritatea subiecþilor noºtri. Apar, bineînþeles, ºi o serie de nuanþãri, cum ar fi anumite contradicþii între nivelul motivaþiei ºi nivelul comportamentului sau între esenþã ºi aparenþã, în sensul cã unii oamenii, deºi îºi doresc puterea, o refuzã din anumite motive (teamã de responsabilitãþi, intervenþia banilor etc.), dar acestea sunt nesemnificative din punct de vedere statistic. De asemenea, existã ºi diferenþieri în funcþie de categoria existenþialã de apartenenþã; un astfel de rãspuns este: „Cei care o înþeleg cu adevãrat o refuzã, iar majoritatea îºi doresc sã o deþinã; poate doar sfinþii sunt dezinteresaþi” (S. 10), subliniind cã pãtrunzând în profunzimile fenomenului, acesta devine de nedorit. Cu toate acestea, subiecþii, indiferent de sexul lor, recunosc faptul cã oamenii preferã sã se supunã (întrebarea 6: c2 = 33,50; p < 0,01). Aceste rezultate par a intra în contradicþie cu cele de la întrebarea precedentã, dar îºi gãsesc explicaþiile în nuanþãrile amintite. Astfel, întrebarea solicitã un rãspuns în ceea ce priveºte comportamentul indivizilor (cea anterioarã se referea mai mult la motivaþia acestora), întãrind încã o datã ideea cã, deºi oamenii îºi doresc puterea, de obicei preferã sã se supunã, pentru cã le lipseºte soluþia personalã, le este teamã de responsabilitãþi sau pur ºi simplu pentru cã aºa este mai comod. O altã explicaþie plauzibilã este oferitã de subiecþii înºiºi: „Individual – se conduc; social – sunt conduºi” (S. 8); „Oamenii doresc sã fie conduºi, dar sã simtã cã deþin puterea” (S. 40). Simultaneitatea celor douã planuri, psihologic ºi social, putere intrinsecã, putere extrinsecã, prezentã în poziþionarea majoritãþii intervievaþilor, explicã aceste asumãri paradoxale. De altfel, dimensiunea paradoxalã, identificatã de noi ca trãsãturã a reprezentãrii sociale a subiecþilor, face obiectivul unei analize separate a datelor (Neculau, Iacob, Boza, 2006). În cazul diferenþierii comportamentului obedient, dupã criteriul sexului subiecþilor, valoarea semnificatvã a testului se pãstreazã doar în cazul grupului feminin (c2 = 9,10; p < 0,05) (figura 4). Explicaþia acestui rezultat pare a-ºi avea originea în însãºi natura caracteristicilor celor douã sexe: femeile preferã sã se supunã, sã fie protejate ºi îndrumate, pe când bãrbaþii preferã sã aibã iniþiative, sã dea directive, sã se autodefineascã prin „testul puterii”. Început în cheia mãsurãrii forþei fizice, aceastã mizã, prin excelenþã masculinã, trece ulterior în plan social ºi psihologic. 28 LUMINIÞA IACOB, DANIELA MATEI, MIHAELA BOZA Figura 4. Reacþia grupului feminin faþã de exercitarea puterii Teama de putere între neîncrederea în sine ºi fuga de responsabilitãþi La întrebarea: „De ce le este oamenilor teamã de putere?” (întrebarea 7), valoarea testului pentru întregul lot de subiecþi este semnificativã (c2 = 16,10; p < 0,01), evidenþiind preferinþa pentru categoria „neîncredere în sine”. Astfel, cauza fricii de putere este una de naturã interioarã, concretizatã în slãbiciunea eului, lipsa autocontrolului, existenþa complexelor etc., toate acestea reunite în neîncrederea în propriile forþe. Aplicând testul chi-pãtrat la cele douã categorii de subiecþi, rezultã valori semnificative pentru ambele, însã reflectând rezultate diferite (figura 5). La grupul feminin (c2 = 20,50; p < 0,01), rezultatele aratã preferinþa subiecþilor pentru categoria „neîncredere în sine”, ca ºi în grupul mare. Însã, la grupul masculin, testul este semnificativ pentru altã categorie „teama de responsabilitãþi” (c2 = 12,40; p < 0,05). Faptul cã bãrbaþii au dat aceste rãspunsuri poate evidenþia ideea cã ei gândesc de obicei în termeni de acþiune, iar, de cealaltã parte, femeile situeazã teama de putere la nivelul complexelor determinate de statutul (de regulã, neangajat sau subordonat) în relaþiile de putere. Figura 5. Teama de putere. Cauze ºi diferenþe de gen SIMILITUDINI ªI DIFERENÞE ÎN REPREZENTAREA SOCIALà A PUTERII 29 Portretul persoanei deþinãtoare de putere (întrebãrile 8, 9, 10 ºi 11) Fetele considerã cã o persoanã care deþine puterea are urmãtoarele caracteristici: – trãsãturi de caracter atât pozitive, cât ºi negative: spirit luptãtor, caritabil, dar ºi mândru, superior, snob, arogant; – transformarea persoanei în sens pozitiv: câºtigarea independenþei, ajutorarea celorlalþi, maturizarea, îmbunãtãþirea capacitãþii de comunicare. Bãieþii apreciazã urmãtoarele caracteristici: – aspect fizic important: haine scumpe, bunuri materiale, mers ºi privire sigurã; – trãsãturi de caracter atât pozitive, cât ºi negative: siguranþã, îndrãznealã, dinamism, trufie, dominare; – transformarea persoanei în sens negativ: oportunism, îngâmfare, mitomanie, abuz, manipulare, impertinenþã. Este oarecum surprinzãtoare opþiunea bãieþilor – ºi nu a fetelor – pentru existenþa unui „portret fizic” al deþinãtorilor de putere. Explicaþia atenþiei acordate semnelor externe ale puterii – þinutã, îmbrãcãminte, posesiune – de cãtre bãieþi ar putea fi legatã de statutul particular al puterii în lumea masculinã: valoare importantã, cu mizã concurenþialã ºi repercusiuni identitare. În ceea ce priveºte aspectul modificãrilor prin care trec oamenii deþinãtori de putere, subiecþii au fost de acord cã puterea îi transformã pe cei care o deþin (c2 = 36,10; p < 0,01). În categoria rãspunsurilor care subliniazã faptul cã puterea îi transformã pe cei care o deþin, doar 11 rãspunsuri aratã o transformare pozitivã (câºtigarea independenþei, întrajutorare, responsabilitate, maturizare, îmbunãtãþirea capacitãþilor de comunicare etc.), în timp ce 23 de rãspunsuri subliniazã modificarea în sens negativ a celui care devine deþinãtor de putere (oportunism, îngâmfare, mitomanie, impertinenþã, abuz, manipulare etc.). Dacã transformãm categoria „da” în subdiviziunile „da, în sens pozitiv” ºi „da, în sens negativ”, vom avea diferenþe semnificative în favoarea celei de-a doua (figura 6). O exprimare plasticã este oferit\ de c\tre unul dintre subiecþi: „Câºtigarea ºi asumarea puterii modificã oamenii. În primul rând, puterea corupe sufletul. Dacã treci totuºi de acest test, trebuie sã te schimbi odatã cu asumarea responsabilitãþilor. Din pãcate, majoritatea ori a plecat la drum fãrã suflet, ori ºi-l vinde pentru a câºtiga” (S. 4). Aceleaºi rezultate semnificative se pãstreazã ºi în cazul diferenþierii în funcþie de genul biologic al subiecþilor, cu menþiunea cã rãspunsurile conotate pozitiv aparþin în majoritate femeilor (9 rãspunsuri din 12). În cazul bãrbaþilor, toþi au fost de acord c\ „da”, puterea transformã oamenii, dar majoritatea rãspunsurilor au fost conotate negativ. Acest lucru ar putea fi explicat fie prin atitudinea mai tolerantã a femeilor, fie prin miza mai micã pe care o reprezintã puterea în universul feminin, fie prin orientarea divergentã a acestora (unele rãspunsuri au dublã conotaþie). 30 LUMINIÞA IACOB, DANIELA MATEI, MIHAELA BOZA Figura 6. Modificãri de personalitate generate de deþinerea puterii Reacþii emoþionale în faþa puterii (întrebãrile 12 ºi 13) Întrebaþi cum reacþioneazã atunci când asupra lor se exercitã puterea, subiecþii, atât femei, cât ºi bãrbaþi, au rãspuns cã reacþioneazã în funcþie de situaþie, de persoana care deþine puterea, de motivaþia de exercitare a puterii ºi de modalitatea de exercitare. Aºadar, subiecþii manifestã o preferinþã semnificativã (c2 = 30,80; p < 0,01) pentru un comportament diferenþiat, incluzând atât supunere, cât ºi revoltã, în momentul în care cineva îºi exercitã puterea asupra acestora. Pentru ca oamenii sã se supunã unei situaþii de putere, aceasta trebuie sã fie îndreptãþitã, persoana care o exercitã sã fie corectã, cinstitã ºi, nu în ultimul rând, aceastã situaþie sã aducã oarecare beneficii persoanei în cauzã. Acest pattern comportamental al grupului general se regãseºte semnificativ doar în subcategoria fetelor (c2 = 9,20; p < 0,03). Bãieþii opteazã, pe lângã contextualizare („depinde” – 65%) ºi pentru „nesupunere” (35%). Întrebaþi cum se simt atunci când îºi exercitã puterea asupra altora, un numãr semnificativ de subiecþi recunosc cã se simt bine (c2 = 28,750; p < 0,01). Aceste date sunt în concordanþã cu rezultatele conform cãrora oamenii îºi doresc puterea. Este normal ca atunci când o anumitã dorinþã este îndeplinitã, trãirile afective sã se afle în sfera pozitivã. Analiza pe categorii în funcþie de sexul subiecþilor indicã rezultate semnificative doar în cadrul grupului de femei (c2 = 9,10; p < 0,05). În cazul bãieþilor, douã categorii de trãiri sunt relativ egale: „Mã simt bine” – 35%; „Mã simt rãu” – 30%. Diferenþele de rãspuns pot fi interpretate prin planurile diferite activate de aceastã întrebare. În cazul fetelor, un plan ideal, cel al unor situaþii ipotetice de putere, în cazul bãieþilor, un plan real, al rememorãrii unor experienþe trãite în situaþii de putere. Are puterea culoarea roºie? (întrebarea 21) Categoriile de culori oferite ca rãspuns la aceastã întrebare sunt: 1. negru; 2. violet; 3. roºu;4. alb; 5. albastru; 6. galben; 7. verde. Valoarea semnificativã a testului (c2 = 19,85; p < 0,03) indicã preferinþa subiecþilor de a alege drept culoare reprezentativã a puterii roºul (figura 7). Subiecþii au ales aceastã culoare deoarece „inspirã dinamism, putere materialã, atracþie, viaþã, sânge (agresivitate)”. Analizând datele separat, rezultate semnificative se înregistreazã doar în cadrul grupului feminin (c2 = 22,70; p < 0,01). De altfel, roºul este o culoare preferatã ºi atribuitã în general femeilor, deci o culoare specific femininã. Oare, pornind de aici, am putea spune cã puterea este femininã? Rãspunsul, vom vedea ulterior, poate fi pozitiv, cel puþin pentru sublotul fetelor. În cazul bãieþilor, patru culori sunt concurente: albastru – 25%; roºu – 20%; SIMILITUDINI ªI DIFERENÞE ÎN REPREZENTAREA SOCIALà A PUTERII 31 alb – 20%; negru – 20%. Faptul poate semnifica o mai completã ºi nuanþatã reprezentare a puterii de cãtre bãieþi – „negru, deoarece puterea este un lucru rãu” (S. 1); „negru, ca hãul cosmic” (S. 3); „albastru, pentru cã regii au «sânge albastru» ºi pentru cã reprezintã infinitul, divinul” (S. 7); „albastru, este o culoare rece, distins㔠(S. 9); „alb, neutralitate, libertate absolut㔠(S. 27) – ºi tentativa de a ocoli simbolizarea stereotipã. Figura 7. Culorile puterii în lotul general ºi sublotul feminin Rezultatele la celelalte întrebãri, la care nu s-au obþinut diferenþe semnificative între bãrbaþi ºi femei, sunt sintetizate în afirmaþiile urmãtoare: – puterea este un fenomen general, incluzând puterea spiritualã, fizicã, socialã, intelectualã etc.; – puterea forte constã în extremismul caracteristicilor sale; – oamenii care deþin puterea sunt flataþi de ceilalþi din interes, oportunism, ºi nu din admiraþie; – puterea carismaticã se diferenþiazã prin mijloacele democratice de exercitare, deþinãtorul, fiind persuasiv, extrovert, amabil, cu bune capacitãþi de comunicare; – nu se poate imagina o societate fãrã putere; – principalul simbol al puterii este banul; – posibilitatea de a deþine personal puterea este valorizatã, principalele mijloace întrevãzute fiind calitãþile personale. 3. Analiza datelor diferenþiatorului semantic Dacã primele douã metode au contribuit direct la identificarea reprezentãrii sociale a puterii, diferenþiatorul semantic a avut ca menire reperarea valorizãrii acestui obiect social ºi eventualele diferenþe dintre bãieþi ºi fete. Reamintim cã zece dintre cuvintele asociate semnificativ termenului putere (bani, autoritate, forþã, influenþã, inteligenþã, bogãþie, lider, preºedinte, voinþã, politicã) ºi acesta însuºi au fost trecute de cãtre cei 127 de subiecþi (77 fete, 50 bãieþi) prin cele 12 scale de adjective ale diferenþiatorului semantic (anexa 3). Principalele rezultate obþinute indicã: 1. Valorizarea semnificativ pozitivã a tuturor cuvintelor la nivelul întregului lot de subiecþi. 2. Situarea puterii în poziþia a cincea ca apreciere. Primele ranguri au revenit: inteligenþei (1), voinþei (2) ºi liderului (3), iar ultimele: banilor (9), forþei (10) ºi politicii (11). 32 LUMINIÞA IACOB, DANIELA MATEI, MIHAELA BOZA De aici se poate deduce cã, deºi sunt frecvente ºi importante, câteva dintre elementele nucleului central al reprezentãrii sociale nu sunt la fel de mult preþuite (banii – [10], autoritatea – [8]). 3. Fãrã a fi semnificativã, tendinþa bãieþilor de a aprecia mai favorabil este prezentã în zece din cele unsprezece cuvinte (liderul primeºte o evaluare egalã din partea celor douã sexe). În ansamblu, bãieþii oferã 21 de unitãþi în plus cuvintelor evaluate ºi, din cele 132 de situaþii supuse aprecierii (11 cuvinte × 12 scale), în 81 oferã valori mai mari decât fetele. 4. Profilurile evaluative ale puterii pot fi urmãrite în figura 8. Interesantã este comparaþia între cele douã profiluri luând în calcul spaþiul scalar ocupat ºi densitatea fiecãrui culoar. În cazul fetelor, formula este: culoarul 2-3/8 poziþii; 3-4/2 poziþii; 4-5/1 poziþie; 5-6/1 poziþie. În cazul bãieþilor, aceasta devine: 2-3/9 poziþii; 3-4/2 poziþii; 4-5/0 poziþii; 5-6/1 poziþie. Deºi mici la prima vedere, aceste diferenþe îºi vor arãta semnificaþia în portretul puterii în viziune femininã, respectiv masculinã. Figura 8. Profilul puterii la cele douã subloturi 5. Este de subliniat cã bãieþii ºi fetele sunt concordanþi în evaluãrile lor la 11 dintre cele 12 scale adjectivale (1-4; 6-12). Excepþie face a cincea scalã, masculinitate-feminitate, singura care oferã, în evaluarea puterii, diferenþe semnificative între bãieþi ºi fete (t125 = 3,53; p < 0,001). 6. Patternul general, întâlnit la cele 11 cuvinte evaluate, se regãseºte ºi în cazul puterii: bãieþii oferã valori mai mari¸ chiar dacã nu ºi semnificative, la 9 dintre cele 12 scale (1-3, 5-9, 12). Fetele o fac la douã scale: 4 – frumos-urât; 10 – complex-simplu. 7. La douã dintre scale, bãieþii ºi fetele sunt extrem de apropiaþi în ceea ce prive[te evaluarea puterii (scala 2 – superior-inferior; scala 7 – victorios-învins) pentru ca la scala calm-agitat sã devin\ chiar identici în apreciere. În ansamblul diferenþiatorului, aceastã valoare (5,18) constituie cea mai drasticã judecatã evaluativã, încadrând puterea în categoria fenomenelor foarte agitate. SIMILITUDINI ªI DIFERENÞE ÎN REPREZENTAREA SOCIALà A PUTERII 33 8. Fetele oferã maxim de apreciere puterii pentru complexitatea ºi caracterul ei victorios, iar bãieþii pentru superioritate. Care este, în ultimã instanþã, semnificaþia acestor asemãnãri ºi deosebiri existente între evaluãrile fetelor ºi cele ale bãieþilor? Pe fundalul unor aprecieri directe ºi indirecte ale puterii semnificativ pozitive ºi în prezenþa a numeroase asemãnãri, cele douã subloturi propun totuºi „portrete” diferite ale puterii. Susþinem acest lucru din perspectiva teoreticã a categoriilor sensibile identificate ºi teoretizate de Asch (1946) în procesul formãrii impresiilor. Ilustrarea este oferit\ `n tabelul urm\tor: Tabelul 5. Portretele adjectivale ale puterii Puterea este pentru fete pentru bãieþi Puternicã Puternicã Superioarã Superioarã Mare Mare Frumoasã Frumoasã Aproape femininã Masculinã Injustã Justã Victorioasã Victorioasã Inteligentã Inteligentã Relativ bunã Bunã Complexã Complexã Foarte agitatã Foarte agitatã Activã Activã În experimentul lui Asch, o singurã pereche adjectivalã sensibilã (cald-rece) conducea la formarea unor impresii diferite în ciuda identitãþii celorlalte atribute. În cazul puterii avem douã perechi de acest fel, ambele cu mizã, identitarã (masculin-feminin) sau moralã (just-injust). Fie doar luarea în calcul a primei diferenþe ne pune în situaþia de a vedea cã pentru fete puterea este o realitate mai mult femininã, în timp ce pentru bãieþi este cert masculinã (Iacob, Gherasim, Huceanu, 2005). Cum perechea feminin-masculin are valoare extrem de puternicã, conotând toate celelalte atribute ale unei persoane sau obiect social, ne dãm seama cã, în spatele unui discurs asemãnãtor la prima vedere, reprezentarea socialã a celor douã categorii de subiecþi este sensibil diferitã. Un argument suplimentar în favoarea acestei interpretãri îl oferã ºi evaluãrile indirecte ale puterii prin cele zece cuvinte asociate ei. La scala masculinitate-feminitate, la ºapte dintre acestea, constatãm acelaºi fenomen de proiecþie a genului biologic al celor care fac evaluarea. În cazul a patru cuvinte, diferenþele nu sunt doar semnificative, dar ºi în alt registru adjectival. Astfel, influenþa, voinþa, inteligenþa ºi bogãþia sunt pentru fete categoric feminine, iar pentru bãieþi categoric masculine. Acest rezultat face ca dintre cele trei categorii de scale obligatorii ale diferenþiatorului semantic – evaluare, potenþã ºi activism –, în cazul puterii ºi al cuvintelor corelate ei, cea mai discriminativã pentru analiza noastrã sã fie cea a potenþei. Ea gãzduieºte scala masculinitate-feminitate. 34 LUMINIÞA IACOB, DANIELA MATEI, MIHAELA BOZA O a doua „cheie” oferitã de metoda diferenþiatorului semantic poate explica valorizarea superioarã de care se bucurã puterea în ochii bãieþilor. Pentru ei, puterea este apreciatã ca realitate justã ºi bunã, tocmai prin caracterul ei indispensabil constituirii identitãþii masculine. Statut pe care puterea nu îl are în universul feminin. În cel subiectiv, cel puþin. Concluzii Nu sunt deloc puþine abordãrile teoretice sau empirice care analizeazã ºi confirmã statutul diferit al puterii pentru bãrbaþi sau femei. Fie cã este vorba despre practica puterii extrinseci – ca fenomen social, instituþionalizat sau nu – sau despre cea a puterii intrinseci, a individului asupra lui însuºi, este evident cã miza acestui atribut are chiar statut ontogenetic diferit pentru cele douã sexe. Presiunea sa identitarã suplimentarã pentru bãrbaþi este de netãgãduit, încât practici generalizate de judecatã socialã stereotip㠖 de genul asimetriei funcþionale, androcentrismului sau egalitãþii inegale – sunt de domeniul firescului. Era oarecum în logica lucrurilor sã vedem în ce mãsurã acest statut ontologic diferenþiat al puterii se regãseºte ºi în reprezentarea sa socialã. Accentul cercetãrii a cãzut nu atât pe identificarea deosebirilor, cât pe stabilirea raportului dintre similitudini ºi diferenþe. Astfel, am privilegiat un principiu al logicii cercetãrii: fãrã o cartografiere a ansamblului, semnificaþia pãrþilor – asemãnãri sau diferenþe – îºi pierde din relevanþã. Principala remarcã este cã, la prima vedere, subiecþii lotului nostru nu diferã spectaculos în reprezentarea lor socialã asupra puterii. Aceasta este perceputã, de cele douã categorii, fete-bãieþi, ca un fenomen general (natural, psihologic, social etc.), indispensabil individului ºi societãþii umane, dorit de oameni, generator de avantaje ºi statut, ceea ce stimuleazã flatarea celor puternici sau aflaþi la putere. Puterea carismaticã este privitã cu simpatie, în timp ce puterea forte este vãzutã ca fiind marcatã de extremism. Posibilitatea de a avea sau de a deþine personal puterea este o expectanþã semnificativã pentru ambele categorii. Banul este perceput ca principal simbol al puterii ºi dominã ambele nuclee centrale. Conþinutul acestora (F: bani-autoritate-monopol-independenþã-inteligenþã; M: bani-autoritate-monopol) interfereazã în proporþie de 60%. Principalele teme ale discursului asociativ sunt aceleaºi – premise personale ale puterii, atribute, mijloace, condiþii, consecinþe ºi avantaje ale puterii – judecate dupã criteriul numãrului de cuvinte diferite cuprinse în ele (62F, 68M) sau al opþiunilor pentru cuvintele importante (149F, 133M). Polarizarea puterii are tentã pozitivã ºi pentru fete ºi pentru bãieþi. Continuarea ºi rafinarea analizei pune în luminã ºi diferenþele. Pentru fete, puterea este, dominare, obedienþã, aducãtoare de schimbãri pozitive în personalitatea celui ce o deþine; neîncrederea în sine alimenteazã teama de a avea puterea, deºi exercitarea ei te face sã te simþi bine. Puterea este preponderent femininã ºi are, categoric, culoarea roºie. Pentru bãieþi, puterea este: influenþã, la care se reacþioneazã diferenþiat, aducãtoare de schimbãri negative în personalitatea celui ce o deþine, fuga de responsabilitate alimenteazã teama de a avea puterea ºi exercitarea ei creeazã stãri ambivalente ºi de bine, ºi de rãu. Puterea este categoric masculinã ºi are o cromaticã complementarã: albastru – alb – negru – roºu. SIMILITUDINI ªI DIFERENÞE ÎN REPREZENTAREA SOCIALà A PUTERII 35 Din perspectiva apartenenþei tematice a cuvintelor, cu punctaj superior (metoda asociaþiei), fetele pun pe primul loc premisele personale ale puterii (inteligenþã, curaj, caracter, perseverenþã, voinþã, abilitate), iar bãieþii atributele generale ale acesteia (autoritate, monopol, forþã, tãrie, influenþã). Faptul se oglindeºte, de altfel, ºi în structura celor douã nuclee centrale. Poate fi un indice suplimentar cã, în raportarea la putere, fetele au avut-o în vedere prioritar pe cea personalã, intrinsecã, iar bãieþii pe cea extrinsecã. Fie ºi numai oprindu-ne la cele deja menþionate, devine evident echilibrul similitudinilor ºi diferenþelor între cele douã sexe în reprezentarea socialã a puterii, ceea ce infirmã prima ipotezã ºi reclamã o analizã suplimentarã aprofundatã. Referitor la proiecþia propriului gen al subiecþilor asupra reprezentãrii puterii, faptul s-a confirmat direct prin intermediul scalei masculinitate-feminitate a diferenþiatorului semantic atât în cazul evaluãrii cuvântului-þintã, cât ºi în cel al termenilor asociaþi lui. ªi metoda chestionarului a adus confirmãri indirecte, anterior evocate (pentru fete, puterea = dominare, obedienþã culoare roºie; pentru bãieþi, puterea = influenþã, reactivitate contextualizatã policromie). Ipoteza a doua are astfel confirmare solidã, multiplã ºi cu temei în toate cele trei metode – dacã încadrãm aici ºi conotaþia pozitivã a evocãrilor fetelor – intrate în discuþia nucleului central. Surprinzãtoare a fost infirmarea relativ drasticã a celei de-a treia ipoteze. Prin nici una dintre cele trei metode nu s-a putut evidenþia polarizarea negativã a reprezentãrii puterii. În evaluarea fãcutã de grupul expert celor 252 de cuvinte diferite, obþinute prin metoda asociaþiei, dominanta a fost pozitivã ºi în cazul analizei lexicale ºi al celei tematice. Doar în discutarea nucleului central al reprezentãrii bãieþilor, apare o conotaþie negativã (corupere, minciunã, manipulare), insuficient de puternicã pentru a se impune semnificativ. Rãspunsurile la chestionar prezintã polarizãri combinate, unele preponderent negative, altele preponderent pozitive, cu o uºoarã privilegiere a pozitivului în sublotul fetelor. În cazul diferenþiatorului, care a evaluat expres poziþionarea atitudinalã a subiecþilor faþã de putere, opþiunea pozitivã s-a impus semnificativ. Principala noastrã explicaþie este cã subiecþii au fost, la majoritatea cerinþelor probelor, ambivalenþi faþã de referentul evocat. Ei s-au raportat mereu la termenul generic de putere, ºi în cheia puterii intrinseci (în totalitate apreciatã), ºi în cheia puterii extrinseci (privitã critic, dar doritã), ba chiar ºi la formele extraumane ale acesteia – puterea naturii, a divinului etc. (valorizate fãrã rezerve). Considerãm cã polarizarea pozitivã este doar consecinþa acestei poziþionãri flexibile faþã de un obiect social complex ºi incitant, perceput global ºi la justa lui valoare. „Puterea ºi cei puternici sunt dorinþa întruchipatã a celor slabi” (S. 9), dar atât de mulþi. „Puterea este motorul vieþii” (S. 2). „Poate doar sfinþii sunt dezinteresaþi” (S. 10). Résumé: Le caractère nouveau de notre recherche ne réside pas dans le thème choisi, qui a été déjà abordé (Galli, 1989; Nigro, 1989; Acosta Avila, Uribe Patino, 2002), mais plutôt dans son objectif: identifier le rapport similitudes-différences entre femmes et hommes dans la représentation sociale du pouvoir. Trois hypothèses ont guidé notre investigation: 1. la prévalence des différences, compte tenu de la manière dont les femmes et les hommes sont ancrés dans la phénoménologie du pouvoir; 2. la projection de son propre genre dans la représentation investiguée, objectivée par la féminisation, respectivement la masculinisation du pouvoir; 3. la polarisation prépondéremment négative de la représentation. Trois méthodes ont permis le recueil des données: l’association de mots, l’interview structuré et le différenciateur sémantique. Le groupe des sujets – 287 étudiants 36 LUMINIÞA IACOB, DANIELA MATEI, MIHAELA BOZA en IIe et IIIe années en sciences sociohumaines, dont la moyenne d’âge est de 21,3 ans – comptait 157 femmes et 130 hommes. Une double analyse des données, qualitative et quantitative, a confirmé la deuxième hypothèse, a infirmé la première et la troisième hypothèse et, surtout, a offert des multiples arguments en faveur de la complexité de cette représentation. Abstract: The novelty of our research does not necessarily lie in its subject, already approached by Galli, 1989; Nigro, 1989; Acosta Avila, Uribe Patino, 2002, but especially in its purpose, that is the detection of similarities and differences ratio between women and men in social representation of power. Three were the hypostases having guided our investigation: 1. prevail of differences, given men and women particular anchoring to power phenomenology; 2. one’s own gender projection of the concerned representation, while objectivising it by assuming either male of female characteristics to power; 3. predominantly negative polarisation of representation. Three were the methods having been used for data gathering: word association, structured interview and semantic differentiator. The group of subjects, 287 first and second year students in Humanities, with an age average of 21.3 years, included 157 women and 130 men. Double quantitative and qualitative analysis of data confirmed the second hypothesis, refuted the first and the third ones, while it further provided for several arguments and exemplifications towards the complexity of this representation. Bibliografie Abric, J.C. (1994), Practiques sociales et representation, Presses Universitaires de France, Paris. Abric, J.C. (1997), „Reprezentãrile sociale: aspecte teoretice”, în A. Neculau, Psihologia câmpului social. Reprezentãrile sociale, Editura Polirom, Iaºi. Acosta Avila, M.T., Uribe Patino, F.J. (2002), „Las dimensiones de poder”, The 6th International Conference on Social Representations: Thinkikg Societies: Common Sense and Communication, University of Stirling. Apfelbaum, E. (1997), „Contrepoints et Débats”, Sexe, Gender and Power, numãr tematic, Revue Internationale de Psychologie Sociale, 2, pp. 153-169. Asch, S.E. (1946), „Forming impressions of personality”, Journal of Abnormal and Social Psychology, 41, pp. 258-290. Aubert, N., Enriquez, E., de Gaulejac, V. (1986), Le sexe du pouvoir, EPI, Paris. Barlow, G.W. (1968), „Ethological unites of behavior”, în D. Ingle (ed.), Central Nervous System and Fish Behaviour, Chicago University Press, Chicago. Barus-Michel, J. (1991), Pouvoir: mythe et réalité, Editions Klincksieck, Paris. Cartwrigt, D. (1959), „Power: A Neglected Variable in Social Psychology”, în D. Cartwrit (ed.), Studies in Social Power, Michigan Press, Ann Arbor. Cociu, M. (1999), Etologia comportamentului animal, Editura All, Bucureºti. Crespi, F. (1989), Azione sociale e potere, Il Mulino, Bologna. Curelaru, M. (2001), Reprezentãrile sociale – teorie ºi metodã, Editura Erota, Iaºi. Curelaru, M. (2006), Reprezentãri sociale, Editura Polirom, Iaºi. Durand-Delvigne, A. (1997), „Positions hiérarchiques, contextes professionnels et expressions du genre”, Sexe, Genre et Power, numãr tematic, Revue Internationale de Psychologie Sociale, 2, pp. 31-47. Enriquez, E. (1986), „Le pouvoir et son ombre sexuelle”, în N. Aubert (coord.), Le sexe du pouvoir, EPI, Paris. Galli, I. (1983), „Le strategie individuali di esercizio del potere”, Annale della Facolta di Lettere e Filosofia dell’ Universita di Napoli, X, pp. 523-535. SIMILITUDINI ªI DIFERENÞE ÎN REPREZENTAREA SOCIALà A PUTERII 37 Galli, I. (1989), „Il ruolo della variabile «sesso» nella valutazione di situazioni di potere”, în Massucco Costa (coord.), La rivoluzione piu lunga ’68-88, Instituto Superiore di psicologia sociale, Torino. Galli, I. (1994), Influenza e potere: due concetti a confrontala, Rassegna di Psicologia, XI, 2, pp. 111-121. Hinde, R.A. (1970), Animal Behavior. A Synthesis of Ethology and Comparative Psychology, McGraw Hill Book Comp., New York. Iacob, L.M., Gherasim, L., Huceanu, M. (2005), „Genul sau genurile reprezentãrii sociale a puterii?”, Psihologia socialã, 14, pp. 49-69. Kirchler, E. (1997), „The Unequal Equality: Social Stereotypes About Female and Male Entrepreneurs”, Sexe, Genre et Power, numãr tematic, Revue Internationale de Psychologie Sociale, 2, pp. 63-77. Lorenz, K. (1950), „Le tout et le parti dans la societé animale et humaine. Un débat méthdologique”, în Trois essais sur le comportament animal et humain, Seuil, Paris. Lorenzi-Cioldi, F. (1997), „Professions au masculin et au féminin: un moyen terme entre le masculin et feminin?”, Sexe, Genre et Power, numãr tematic, Revue Internationale de Psychologie Sociale, 2, pp. 135-151. Masson-Maret, H. (1997), „Evaluation sociale et différence des sexes: une étude socionormative au sein d’une organisation administrative”, Sexe, Genre et Power, numãr tematic, Revue Internationale de Psychologie Sociale, 2, pp. 49-61. Morris, D. (1969), The Human Zoo, J. Cape Ltd., Londra. Moscovici, S. (1961), La psychanalyse, son image et son public, PUF, Paris. Moscovici, S. (1986), „Editorial” al numãrului tematic: „Problemi di metodologia di studio della representazione sociali”, Psihologia e Societa, 1, pp. 3-4. Moscovici, S. (2001), „Era reprezentãrilor sociale”, în M. Curelaru, Reprezentãrile sociale. Teorii ºi metode, Editura Erota, Iaºi. Neculau, A. (1997), Psihologia câmpului social. Reprezentãrile sociale, Editura Polirom, Iaºi. Neculau, A. (2000), „Controlul contextului ºi manipularea reprezentãrilor sociale”, Psihologia socialã, 5, pp. 38-48. Neculau, A. (2005), „Dominanþi ºi dominaþi: o lecturã psihosociologicã a luptei pentru putere în România comunistã”, Psihologia socialã, 15, pp. 223-245. Neculau, A., Iacob, L., Boza, M. (2006), „Sous le signe du paradoxe ou la spécificité de la représentation sociale du pouvoir dans le contexte du changement sociale et politique de la Roumanie”, comunicare la 8th International Conference on Social Representations, 28 august-1 septembrie, Roma. Nigro, G. (1989), „Gender effects on the social representation of power”, în Massucco Costa (coord.), La rivoluzione piu lunga ’68-’88, Instituto Superiore di psicologia sociale, Torino. Osgood, C.E. (1964), Semantic differential technique in the comparative study of culture, American Antropologist, 66, pp. 171-201. Pages, M. (1986), „Organisation et sexualité imaginaire”, în N. Aubert (coord.), Le sexe du pouvoir, EPI, Paris. Parsons, T., Bales, F.R. (1955), Family, Socialization and Interaction Process, Free Press, New York. Verges, P. (2001), „Evocarea banului. O metodã pentru definirea nucleului central al unei reprezentãri”, în M. Curelaru, Reprezentãrile sociale. Teorii ºi metode, Editura Erota, Iaºi. Zavalloni, M., Louis-Guérin, C. (1984), Identité sociale set conscience: Introduction à l’ego-écologie, PUM, Montréal. LUMINIÞA IACOB, DANIELA MATEI, MIHAELA BOZA 38 Anexa 1 – Asociaþia liberã Date personale Numele ºi prenumele: ________________________________________ Sexul (încercuiþi): M F Vârsta: ________ Cerinþe I. Scrieþi primele cinci cuvinte care vã vin în minte când vã gândiþi la putere: A ____________ B_____________ C _____________ D ____________ E ___________ II. Justificaþi prezenþa fiecãrui cuvânt III. Dintre cele cinci cuvinte anterioare, alegeþi trei care vi se par cele mai importante: – Primul: ______________________________________________________ – – Al doilea: ____________________________________________________ Al treilea: ____________________________________________________ IV. Distribuiþi zece puncte între cele trei cuvinte alese, dupã importanþa pe care dumneavoastrã o atribuiþi fiecãruia: – Primului termen îi atribui: __________ puncte – Celui de-al doilea termen îi atribui: __________ puncte – Celui de-al treilea termen îi atribui: __________ puncte Anexa 2 – Ghidul de interviu Vârsta: Sexul: _________________ _________________ 1. În societatea noastrã se discutã mult despre putere. Dupã pãrerea dumneavoastrã, ce este puterea? 2. La ce vã gândiþi când auziþi cuvântul putere? 3. În opinia dumneavoastrã, puterea se leagã doar de fenomenele politice ºi economice sau este ceva mai general? 4. Câteodatã auzim exprimându-se cerinþa unei puteri forte. Ce este, în opinia dumneavoastrã, o putere forte? 5. Statistic vorbind, credeþi cã oamenii îºi doresc sã deþinã puterea, o refuzã sau sunt dezinteresaþi de ea? 6. Se spune cã oamenii ar prefera mai degrabã sã se supunã decât sã comande. Care este pãrerea dumneavoastrã? 7. Unor persoane le este fricã sã deþinã putere. Dupã pãrerea dumneavoastrã, de ce? 8. Cum poate fi recunoscutã o persoanã care are putere? Astfel spus, `n opinia dumneavoastrã, aceste persoane prezint\ trãsãturi fizice particulare? Dacã da, care? 9. ~n opinia dumneavoastrã, persoanele care deþin putere au anumite trãsãturi de personalitate? Dacã da, care? 10. În opinia dumneavoastrã, persoanele care deþin putere au un comportament specific? Dacã da, care? SIMILITUDINI ªI DIFERENÞE ÎN REPREZENTAREA SOCIALà A PUTERII 39 11. Câºtigarea ºi asumarea puterii îi modificã pe oameni? a. Dacã da, cum? b. Dacã nu, de ce? 12. Cum reacþionaþi atunci când cineva îºi exercitã puterea asupra dumneavoastrã? 13. Cum vã simþiþi atunci când vã exercitaþi puterea asupra altora? 14. De obicei, oamenii care deþin puterea sunt flataþi de ceilalþi. De ce o fac? 15. Aþi auzit vorbindu-se de putere carismaticã. În opinia dumneavoastrã, ce este aceasta? 16. În general, care este diferenþa dintre puterea carismaticã ºi alte forme de putere? 17. Persoana carismaticã are, `n opinia dumneavoastrã, trãsãturi fizice particulare? 18. În opinia dumneavoastrã, persoana carismaticã are trãsãturi de personalitate particulare? Dacã da, care? 19. O persoanã carismaticã are comportamente particulare? Dacã da, care? 20. Care sunt, în opinia dumneavoastrã, simbolurile puterii? 21. Dacã ar trebui sã desemnaþi o culoare care sã simbolizeze puterea, ce aþi alege? De ce aceasta ºi nu alta? 22. Se poate imagina o societate fãrã putere? a. Dacã da, cum ar arãta aceasta? b. Dacã nu, de ce? 23. Ce credeþi, este posibil ca dumneavoastrã sã ajungeþi sã deþineþi putere? a. Dacã da, cum? b. Dacã nu, de ce? 24. Dacã aþi deþine puterea, ce aþi face? Anexa 3 – Diferenþiatorul semantic În cercetarea noastrã mãsurãm rezonanþa psihologicã a anumitor cuvinte. Vã rugãm sã evaluaþi 11 cuvinte. Pentru fiecare veþi utiliza 12 scale de adjective, a câte 7 puncte fiecare. Pentru fiecare cuvânt central, marcaþi, conform opiniei dumneavoastrã, una dintre cele 7 liniuþe ale scalei. Atenþie! Nu omiteþi nici un cuvânt ºi nici o scalã! Vã mulþumim! Politica 1. PUTERNICà 2. SUPERIOARà 3. MICà 4. URÂTà 5. MASCULINà 6. INJUSTà 7. ÎNVINGÃTOARE 8. STUPIDà 9. BUNà 10. SIMPLà 11. AGITATà 12. ACTIVà — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — SLABà INFERIOAR| MARE FRUMOAS| FEMININà JUST| ÎNVINSà INTELIGENTà REA COMPLEXà CALMà PASIVà Verificaþi dacã aþi pus 12 semne! Autoritatea 1. 2. 3. INJUSTà CALMà PASIVà ——————— ——————— ——————— JUST| AGITATà ACTIVà LUMINIÞA IACOB, DANIELA MATEI, MIHAELA BOZA 40 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10. 11. 12. INTELIGENTà MASCULINà REA ÎNVINSà URÂTà COMPLEXà MARE INFERIOARà SLABà — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — STUPIDà FEMININà BUNà ÎNVINGÃTOARE FRUMOASà SIMPLà MICà SUPERIOARà PUTERNICà — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — MIC ACTIV SLAB INTELIGENT URÂT BUN MASCULIN SIMPLU SUPERIOR ÎNVINGÃTOR CALM JUST — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — URÂTà STUPIDà SIMPLà AGITATà FEMININà INFERIOAR| JUSTà BUNà MICà PUTERNICà ACTIVà ÎNVINSà — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — ÎNVINSà FRUMOAS| INTELIGENTà ACTIVà SLABà MARE Verificaþi dacã aþi pus 12 semne! Banul 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10. 11. 12. MARE PASIV PUTERNIC STUPID FRUMOS RÃU FEMININ COMPLEX INFERIOR ÎNVINS AGITAT INJUST — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — Verificaþi dacã aþi pus 12 semne! Puterea 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10. 11. 12. FRUMOAS| INTELIGENTà COMPLEXà CALMà MASCULINà SUPERIOARà INJUSTà REA MARE SLABà PASIVà ÎNVINGÃTOARE — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — Verificaþi dacã aþi pus 12 semne! Inteligenþa 1. 2. 3. 4. 5. 6. ÎNVINGÃTOARE URÂTà STUPIDà PASIVà PUTERNICà MICà — — — — — — — — — — — — — — — — — — SIMILITUDINI ªI DIFERENÞE ÎN REPREZENTAREA SOCIALà A PUTERII 7. 8. 9. 10. 11. 12. BUNà FEMININà INFERIOAR| AGITATà INJUSTà COMPLEXà — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — REA MASCULINà SUPERIOARà CALMà JUSTA SIMPLà — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — PASIVà COMPLEXà SUPERIOARà CALMà JUSTà MARE MASCULINà STUPIDà REA PUTERNICà URÂTà ÎNVINSà — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — RÃU ÎNVINGÃTOR MIC URÂT PUTERNIC INJUST AGITAT SUPERIOR STUPID MASCULIN SIMPLU ACTIV — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — MICà PUTERNICà PASIVà STUPIDà COMPLEXà MASCULINà BUNà SUPERIOARà AGITATà Verificaþi dacã aþi pus 12 semne! Forþa 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10. 11. 12. ACTIVà SIMPLà INFERIOARà AGITATà INJUSTà MICà FEMININà INTELIGENTà BUNà SLABà FRUMOASà ÎNVINGÃTOARE — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — Verificaþi dacã aþi pus 12 semne! Liderul 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10. 11. 12. BUN ÎNVINS MARE FRUMOS SLAB JUST CALM INFERIOR INTELIGENT FEMININ COMPLEX PASIV — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — Verificaþi dacã aþi pus 12 semne! Influenþa 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9 MARE SLABà ACTIVà INTELIGENTà SIMPLà FEMININà REA INFERIOAR| CALMà — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — 41 LUMINIÞA IACOB, DANIELA MATEI, MIHAELA BOZA 42 10. JUSTà 11. URÂTà 12. ÎNVINSà ——————— ——————— ——————— INJUSTà FRUMOASà ÎNVINGÃTOARE Verificaþi dacã aþi pus 12 semne! Voinþa 1. ÎNVINSà 2. FRUMOAS| 3. JUSTà 4. AGITATà 5. INFERIOARà 6. BUNà 7. FEMININà 8. COMPLEXà 9. STUPIDà 10. ACTIVà 11. PUTERNICà 12. MARE Verificaþi dacã aþi pus 12 ——— ——— ——— ——— ——— ——— ——— ——— ——— ——— ——— ——— semne! — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — ÎNVINGÃTOARE URÂTà INJUSTà CALMà SUPERIOARà REA MASCULIN| SIMPLà INTELIGENTà PASIVà SLABà MICà ——— ——— ——— ——— ——— ——— ——— ——— ——— ——— ——— ——— semne! — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — PASIV PUTERNIC FEMININ STUPID MIC RÃU CALM COMPLEX ~NVINGÃTOR URÂT SUPERIOR JUST — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — URÂTà MICà JUSTà COMPLEXà ÎNVINGÃTOARE CALMà REA INFERIOARà INTELIGENTà MASCULINà SLABà PASIVà Preºedinte 1. ACTIV 2. SLAB 3. MASCULIN 4. INTELIGENT 5. MARE 6. BUN 7. AGITAT 8. SIMPLU 9. ÎNVINS 10. FRUMOS 11. INFERIOR 12. INJUST Verificaþi dacã aþi pus 12 Bogãþia 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10. 11. 12. FRUMOASà MARE INJUSTà SIMPLà ÎNVINSà AGITATà BUNà SUPERIOARà STUPIDà FEMININà PUTERNICà ACTIVà — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — Verificaþi dacã aþi pus 12 semne! SIMILITUDINI ªI DIFERENÞE ÎN REPREZENTAREA SOCIALà A PUTERII 43 Gabriel Mugny, Alain Quiamzade, Ana Trandafir1 Dépendance informationnelle et styles de comportement dans l’influence sociale2 Résumé: Des étudiantes universitaires roumaines inscrites en 1 ère année d’études (N = 100) ont été confrontées à une prétendue étude scientifique sur des groupes d’amis qui contredisait leurs croyances initiales. Dans un plan factoriel 2 × 2, on a manipulé le style (autoritaire ou démocratique) du message contradictoire délivré par la source. La seconde variable, invoquée, concernait l’adhésion (haute ou basse) à l’idée d’une dépendance informationnelle dans les rapports académiques. La principale mesure concernait le degré auquel les sujets s’appropriaient l’information contredisant leurs croyances initiales. L’analyse de variance met en évidence que l’effet d’interaction est significatif. On observe que les participantes n’admettant que faiblement l’idée de dépendance informationnelle ne sont pas sensibles au style de la source. Celles qui l’admettent hautement et qui sont confrontées à la source démocratique expriment une représentation qui est plus éloignée de celle suggérée par la source que celles confrontées à la source autoritaire. Chez ces dernières, des analyses corrélationnelles mettent en lumière deux dynamiques contrastées, la dépendance informationnelle face au style autoritaire, et le désengagement face au style démocratique. Mots clés: Appropriation, dépendance informationnelle, styles d’influence, représentations sociales. Introduction La représentation de la construction des connaissances évolue lors de l’avancement des étudiants dans leur cursus. Elle varie avec l’épistémologie personnelle (Hofer, 2001) ou les connaissances épistémiques (Kitchener, King, Wood et Davison, 1989). La vérité est d’abord conçue comme observable et détenue par des autorités en la matière. Cette conception cède ensuite le pas à une vision de plus en plus relativiste du savoir comme construction continue de nouvelles théories (Kitchener, King, 1981). Des changements de la connaissance épistémique ont ainsi pu être observés en comparant des étudiants de l’enseignement secondaire, de licence universitaire, et en doctorat (Kitchener, et al., 1989). Lors des premières étapes, l’individu se représenterait la connaissance comme unique et objective, comme la copie d’une réalité accessible par l’observation du réel. Si la 1. Université de Genève. 2. Cette étude a été réalisée avec l’aide du Fonds National suisse de la Recherche Scientifique. Adresse de correspondance: Gabriel.Mugny@pse.unige.ch. PSIHOLOGIA SOCIAL| 17/2006 44 GABRIEL MUGNY, ALAIN QUIAMZADE, ANA TRANDAFIR connaissance est sujette à des incertitudes, l’individu s’en remettrait alors aux gages de vérité que constituent les autorités épistémiques et intégrerait les informations dans le cadre d’un rapport d’autorité explicite avec une source qui se présente comme un guide intellectuel. Ce n’est qu’au terme de ce développement que l’individu se percevrait comme construisant de manière personnelle ses connaissances par une recherche et une réévaluation critique de ses connaissances, par une synthèse des points de vues et des preuves disponibles. Les personnes ayant développé une telle représentation des connaissances ne pourraient intégrer les informations issues d’autorités épistémiques que dans un rapport avec une source qui respecte cette nouvelle vision du rapport épistémique1. La représentation du rôle de l’étudiant dans la construction de ses connaissances évolue en effet lors de l’avancement des étudiants dans leur cursus (Buchs, Falomir, Mugny et Quiamzade, 2002). D’abord perçu comme plus passif et basé sur la confiance dans les jugements des autorités épistémiques, il évolue vers un rôle plus actif corollaire d’une attitude plus défiante à l’égard de l’autorité et de la science. Du point de vue de l’approche en termes de processus d’influence sociale que nous proposerons ici, ces observations suggèrent l’existence, dans le milieu universitaire du moins, d’un contexte représentationnel qui serait initialement propice à une dynamique de dépendance informationnelle (Deutsch, Gerard, 1955; Festinger, 1950; Mugny, Tafani, Falomir, Layat, 2000). Selon cette dynamique, des individus se jugeant plutôt incompétents s’en remettent à une source de compétence supérieure (comme une autorité épistémique) pour acquérir de nouvelles connaissances. Lui succéderait progressivement une attitude relativiste davantage critique. Cette évolution rendrait compte du fait que s’installe progressivement un sentiment de contrainte informationnelle, dont on sait qu’elle bloque toute possibilité pour les sources compétentes d’obtenir de l’influence à un niveau profond (Quiamzade, Tomei, Butera, 2000; Tafani, Mugny, 2002; Tafani, Mugny, Bellon, 1999), au-delà donc d’une simple approbation ou imitation de nature superficielle. Dans plusieurs études portant sur des étudiants universitaires, ces dynamiques ont été étudiées en prenant en compte le style d’influence de l’autorité épistémique, en l’occurrence un enseignant-chercheur. Celui-ci introduisait une information contredisant une croyance déterminée dans le cadre d’un rapport soit démocratique et respectueux de l’opinion personnelle de l’étudiant, soit autoritaire et intransigeant (cf. Lewin, Lippitt, White, 1939). L’hypothèse était que les étudiants en début de cursus universitaire ou se jugeant moins compétents devraient changer davantage dans un rapport d’autorité explicite, c’est-à-dire face à une source employant un style autoritaire. Au contraire, les individus en fin de cursus ou se jugeant plus compétents étaient censés avoir développé des croyances quant à leur capacité de maîtriser la pluricité des théories concurrentes, et devraient aborder la divergence d’un point de vue plus critique, même si la motivation d’être le plus correct possible peut être supposée constante. Le rapport social ne devrait plus alors jouer sur l’argument d’autorité: apprendre ou progresser n’implique plus la conformité, mais une intégration raisonnée de points de vue possibles. Il s’ensuit que les étudiants 1. Pour une vision plus globale du cadre conceptuel sous-tendant cette hypothèse de correspondance entre les significations psychologiques que les individus donnent aux rapports sociaux et les rapports d’influence, voir Quiamzade, Mugny, Falomir, Invernizzi, Buchs et Dragulescu (2004). DÉPENDANCE INFORMATIONNELLE ET STYLES DE COMPORTEMENT... 45 plus avancés ou se jugeant plus compétents devraient changer davantage dans un rapport moins contraignant avec l’autorité épistémique1 , c’est-à-dire face à une source employant un style démocratique. Par exemple, dans une étude (Mugny, Quiamzade, Pigière, Dragulescu, Buchs, 2002) réalisée en France avec des étudiants en psychologie âgés d’une vingtaine d’années, les participants ont été distingués selon s’ils se jugeaient plus ou moins compétents pour prédire les résultats d’une prétendue étude à propos de l’importance de l’absence de hiérarchie dans les groupes d’amis (croyance initiale). Ils ont ensuite été confrontés à une autorité épistémique (un enseignant-chercheur) contredisant leur croyance initiale. Les résultats révèlent un effet d’interaction entre le style de la source et la compétence auto-attribuée sur la représentation du groupe d’amis mesurée suite au rapport d’influence. Chez les étudiants qui se jugent plus compétents soumis à un message démocratique, la représentation du groupe d’amis idéal se révèle plus proche de celle découlant de l’étude de l’autorité épistémique que chez les sujets qui se sentent moins compétents exposés au même message démocratique, et que chez les sujets qui se jugent compétents confrontés à la source autoritaire. Par contre, les sujets incompétents confrontés à une source autoritaire ne diffèrent pas des sujets des conditions comparables. Dans une autre étude (Quiamzade, Mugny, Dragulescu, Buchs, 2003) réalisée en Roumanie, a été directement pris en considération le niveau d’avancement dans le cursus universitaire. Les sujets étaient des étudiants en psychologie, pour moitié en 1ère année d’études, et pour moitié en 4ème année. La seconde manipulation concernait le style de communication autoritaire ou démocratique de la source, tout comme dans l’étude précédente. Les résultats révèlent à nouveau une interaction significative entre le style du message et le niveau d’études, et partant, de l’évolution des compétences auto-attribuées et des connaissances épistémiques (cf. Buchs, et al., 2002). Les étudiants de 1ère année maintiennent davantage leur croyance initiale quand ils ont été confrontés au style démocratique plutôt qu’autoritaire, davantage aussi que les étudiants de 4ème année soumis au même message démocratique. Face au message autoritaire, la représentation des étudiants de 1ère année est plus proche de celle de la source que la représentation des étudiants de 4ème année. Les étudiants de 1ère année changent donc davantage leurs croyances initiales s’ils se trouvent dans un rapport autoritaire plutôt que démocratique avec l’autorité épistémique. Ils ont donc besoin d’un rapport d’autorité pour changer leur représentation. La prédiction inverse pour les étudiants de 4ème année n’est par contre pas vérifiée. Ces confirmations partielles de l’hypothèse d’interaction entre style de la source et positions initiales (en termes de compétence auto-attribuée pour les étudiants français et de connaissances épistémiques pour les étudiants roumains) peuvent être expliquées par le contexte sociétal dans lequel chaque étude a été réalisée, qui changerait la représentation que les étudiants se font du style de la source. Les étudiants français 1. Un raisonnement similaire tient pour ce qui est de la contrainte introduite par la saillance de la comparaison avec la source. Par exemple, Tafani, et al. (1999) ont montré que les sujets se percevant incompétents ne sont pas sensibles à l’introduction d’une comparaison sociale avec l’autorité épistémique, alors que les sujets se pensant compétents résistent dès lors qu’une comparaison sociale est introduite, du moins lorsque celle-ci est menaçante (Tafani, Mugny, 2002). 46 GABRIEL MUGNY, ALAIN QUIAMZADE, ANA TRANDAFIR appartenant à un groupe culturel plus individualiste (cf. Triandis, 1995), qui de ce fait favorise une certaine contestation de l’autorité, pourraient davantage ressentir la contrainte inhérente aux divers styles. Ceci les conduirait à rejeter une pression émanant d’une autorité normative ou institutionnelle dès lors que celle-ci fait preuve d’autoritarisme. Par ailleurs, l’absence d’effet d’une source démocratique pour les étudiants roumains en fin de cursus pourrait aussi être due au contexte sociétal, en l’occurrence celui d’un pays qui sort d’une période totalitaire où les relations hiérarchiques ont été longtemps basées sur de puissants rapports d’autorité. Ce contexte culturel pourrait permettre au style autoritaire de la source de renforcer l’appropriation chez des sujets débutants, contrairement à ce qui avait pu être obtenu dans l’étude réalisée en France. Des différences interculturelles dans la conformité appuient indirectement cette interprétation, les membres de certaines cultures se conformant moins que ceux d’autres cultures, des différences apparaissant notamment entre pays de l’ouest et de l’est de l’Europe (Garbarino, Bronfenbrenner, 1976; Shouval, Venaki, Bronfenbrenner, Devereux, Kiely, 1975). Si cette hypothèse est valide, il devrait être possible de montrer au moins deux choses concernant l’influence d’une autorité épistémique usant d’un style autoritaire. Tout d’abord, c’est ce style en soi qui bloquerait l’influence chez des sujets français peu compétents, puisque la correspondance attendue théoriquement peut être observée dès lors que la pression de l’autorité épistémique est introduite non pas en terme de style autoritaire mais sur une base différente. Une étude réalisée auprès de sujets français montre ainsi que si l’introduction de la pression par le style autoritaire bloque systématiquement l’influence, la manipulation de la contrainte à partir de la modalité de comparaison sociale des compétences laisse quant à elle apparaître des effets différenciés du style démocratique (Quiamzade, Mugny, Buchs, 2005). Ensuite, et ce sera l’objet de la présente étude, l’appropriation induite par le style autoritaire dans le contexte roumain découlerait de ce que ce style n’est pas construit comme une contrainte persuasive relevant d’un autoritarisme arbitraire, mais de l’acceptation d’un rapport d’influence légitime entre la source et la cible, plus précisément de la reconnaissance d’une dépendance informationnelle de la cible vis-à-vis de la source reconnue comme autorité épistémique. En particulier, on s’essayera à montrer que l’avantage du style autoritaire sur le style démocratique en termes de l’appropriation qu’il suscite dépend de ce que les étudiants adhèrent à l’idée que leur compétence se mesure à leur capacité d’admettre les informations données par leurs professeurs, la différence entre les styles devant disparaître lorsqu’ils ne partagent pas ce point de vue. Méthode Population Ce sont 1011 étudiantes inscrites en 1ère année d’études de licence en psychologie à l’Université de Bucarest (N = 44) et de Cluj (N = 56), d’un âge médian de 20 ans (s = 2,87), qui ont participé à cette étude. 1. Bien que les résultats soient identiques sur l’ensemble de l’échantillon original, les quatre sujets de sexe masculin ont été écartés des analyses. DÉPENDANCE INFORMATIONNELLE ET STYLES DE COMPORTEMENT... 47 Plan expérimental Deux variables indépendantes ont été considérées selon un plan factoriel 2 × 2. La première variable, invoquée, concerne la légitimité perçue du rapport d’autorité épistémique, en l’occurrence le degré auquel les étudiantes reconnaissent leur dépendance informationnelle à l’égard de leurs professeurs. La seconde manipule le style du message délivré par la source, l’information contradictoire étant formulée de manière soit autoritaire, soit démocratique. Procédure Les sujets ont participé à une recherche qui se déroulait lors d’un cours de psychologie, c’est-à-dire dans un contexte de formation où la source d’influence peut être investie d’une autorité épistémique perçue comme légitime (cf. Bar-Tal, Raviv, Raviv, Brosh, 1991). L’étude portait sur la représentation sociale du groupe d’amis idéal, dont il appert que l’une des croyances centrales concerne l’absence de leadership entre les membres du groupe (Flament, 1989; Moliner, 1988). La procédure et le matériel expérimental utilisés reprenaient largement ceux de l’étude de Mugny, Moliner, Flament (1997), qui a montré qu’un rapport d’influence infirmant cette croyance centrale peut donner lieu à une influence profonde (ou appropriation), en l’occurrence une restructuration cognitive du champ représentationnel considéré. Vérification de la représentation. Les sujets devaient d’abord répondre à la question de savoir si un groupe d’amis dans lequel il existe un leader est un groupe d’amis idéal (échelle de 0% à 100%). Ils ont ensuite dû lire la description succincte d’une étude (en réalité fictive) portant sur la satisfaction et le leadership dans des groupes d’amis (pour les détails de la procédure, voir Mugny, et al., 1997). La description relatait une étude longitudinale portant sur des petits groupes d’adolescents et de jeunes adultes censée s’être intéressée au lien entre le sentiment de satisfaction d’appartenir au groupe ressenti par les membres, et la fréquence d’actes de leadership dans le groupe. Huit moyennes de satisfaction étaient présentées, qui avaient prétendument été observées dans des groupes dont le taux de leadership variait de 10% à 80%, la tâche des sujets étant de prédire à quel pourcentage de leadership correspondait chacune des moyennes de satisfaction observées. Les sujets devaient ensuite estimer (sur des échelle de 0% à 100%) la compétence dans cette tâche de trois cibles, respectivement et dans cet ordre: eux-mêmes, les étudiants de première année en psychologie en général, et les étudiants de quatrième année en psychologie en général. Ils jugeaient également leur degré de réussite à la tâche («parmi les huit prédictions, combien pensez-vous en avoir en conformité avec les résultats?»; réponses possibles de 0 à 8) et leur certitude («dans quelle mesure étiez-vous certain/certaine de vos réponses?»; échelle de 0% à 100%). On s’enquérait aussi de renseignements sociodémographiques (âge, sexe et niveau d’études). Reconnaissance de la dépendance informationnelle. Les participantes se sont ensuite prononcées sur la question suivante: «la compétence des étudiants se mesure à leur capacité d’admettre les informations données par leurs professeurs». C’est sur la base de leurs réponses à cette question qu’elles ont été divisées en deux groupes adhérant ou n’adhérant pas à l’idée de dépendance informationnelle de l’étudiant vis-à-vis de ses enseignants (voir section résultats). 48 GABRIEL MUGNY, ALAIN QUIAMZADE, ANA TRANDAFIR Manipulation du style du message. Lors de la phase d’influence, les prétendus résultats de l’étude en question ont été dévoilés, en précisant qu’elle avait été publiée dans une revue renommée par un enseignant-chercheur reconnu dans son domaine, du nom de M. Colson. La source faisait donc figure d’autorité épistémique, de par son statut d’expert et ses compétences présumées. Les résultats étaient présentés sous la forme d’un histogramme (voir Mugny, et al., 1997, figure 1) permettant une lecture intuitive du lien entre le sentiment de satisfaction d’appartenir au groupe et le taux moyen de leadership. De manière évidente, ce lien était inverse à celui découlant de la représentation courante (Moliner, 1988), et contredisait d’une manière explicite et indubitable cette représentation. Ces résultats étaient explicités en rapportant la conclusion de la source selon laquelle un groupe d’amis idéal typique est un groupe d’amis où il y a un leader. Le style autoritaire ou démocratique a été manipulé au niveau de la conclusion (cf. Mugny, et al., 2002), les sujets de la condition autoritaire lisant que «... il apparaît donc qu’un groupe d’amis idéal typique est un groupe d’amis où il y a un leader. Chacun doit se soumettre à cette évidence. Par exemple et quant à moi, jamais je ne donnerais la moyenne à un étudiant qui prétendrait qu’un groupe d’amis idéal est un groupe où il n’y a pas de leader, et ce quels que soient les arguments fournis». Dans la condition démocratique, la formulation était par contre que «...il apparaît donc qu’un groupe d’amis idéal typique est un groupe d’amis où il y a un leader. Chacun prendra cependant position en toute conscience. Par exemple et quant à moi, jamais je ne refuserais de donner la moyenne à un étudiant qui prétendrait qu’un groupe idéal est un groupe où il n’y a pas de leader, si ses arguments sont bien formulés». Vérification de la manipulation du style du message. Pour vérifier si l’induction du style autoritaire ou démocratique de la source a été perçue par les sujets, on leur demandait ensuite d’indiquer sur des échelles en 4 points dans quelle mesure les conclusions de l’enseignant-chercheur étaient autoritaires (1) ou pas autoritaires (4), démocratiques (1) ou anti-démocratiques (4), et si l’enseignant était tolérant (1) ou intolérant (4). Une question supplémentaire vérifiait en outre si l’enseignant était bien considéré comme disposant (1) ou non (4) d’une autorité scientifique. Influence. Deux mesures de l’influence ont été utilisées. D’abord une mesure d’approbation du message de la source: «dans quelle mesure êtes-vous personnellement d’accord avec la conclusion de M. Colson selon laquelle un groupe d’amis idéal est un groupe d’amis où il y a un leader?», les sujets donnant leur réponse sur une échelle en 8 points (1 = désaccord total et 8 = accord total). La principale mesure d’influence (appropriation), qui porte sur la représentation proprement dite, s’intéresse au statut structural de l’égalité entre les membres du groupe d’amis, en l’occurrence à sa centralité dans la représentation du groupe d’amis idéal. Elle emploie une procédure de mise en cause qui repose sur une logique de double négation selon laquelle les croyances centrales d’une représentation sociale sont celles dont la mise en cause entraîne une réfutation (cf. Flament, 1994). L’item utilisé se réfère en l’occurrence à l’observation sur un groupe d’amis, selon laquelle cinq individus «forment un groupe très uni et lorsqu’on les rencontre, ils donnent l’impression d’être satisfaits d’être ensemble. Ils sont d’ailleurs très sympathiques et chacun d’eux s’épanouit pleinement au contact des quatre autres». On ajoute cependant, à titre de mise en cause, qu’«à plusieurs reprises, et même régulièrement, il est apparu que des membres du groupe donnent des ordres aux autres, et que ceux-ci font le plus souvent ce qu’ils DÉPENDANCE INFORMATIONNELLE ET STYLES DE COMPORTEMENT... 49 demandent, en bref, qu’il existe une nette structure hiérarchique dans ce groupe...». Les sujets devaient dire dans quelle mesure ils jugeaient ce groupe comme un groupe d’amis idéal typique ou non, en se positionnant sur une échelle en 4 points allant de «très probablement un groupe d’amis idéal» (1) à «très probablement pas un groupe d’amis idéal» (4). On infère une appropriation, c’est-à-dire un changement dans la représentation (cf. Moliner, 1988; Quiamzade, 2003), si les sujets considèrent davantage qu’un groupe d’amis caractérisé par la présence d’un leadership constitue néanmoins un groupe d’amis idéal. Questions supplémentaires. Plusieurs questions ont ensuite été posées pour tenter d’illustrer les dynamiques en jeu dans le rapport d’influence. Deux questions s’intéressaient à la distance épistémique (epistemic gap; cf. Ellis, Kruglanski, 1992) entre la source et les sujets: «A votre avis, combien d’années d’étude et d’expérience professionnelle vous faudra-t-il au total pour que vous atteigniez le même niveau de connaissances que l’enseignant-chercheur M. Colson? (échelle allant de 1 an à 21 ans, par sauts de 2 ans)», et «A votre avis, quel est le pourcentage de vos connaissances à propos du groupe d’amis idéal, comparativement à celles de l’enseignant-chercheur M. Colson?» (échelle de 0% à 100%). Trois autres items s’intéressaient à la motivation face à la source: «avez-vous cherché à intégrer l’information donnée par M. Colson», «avez-vous cherché à rester indépendant(e) face à l’information donnée par M. Colson» et «étiez-vous motivé(e) à donner une image de vous comme quelqu’un de compétent(e)» (échelles en 8 points, de 1 = pas du tout à 8 = beaucoup). Finalement, les sujets se comparaient à la source en distribuant des points sur quatre qualificatifs: compétent, qualifié, capable et expert. Les points étaient distribués selon une modalité indépendante 1, les sujets pouvant accorder pour chaque attribut un maximum de 100 points à l’enseignant-chercheur, et, séparément, un maximum de 100 points à eux-mêmes. Résultats Représentation initiale du groupe d’amis idéal. A la question de savoir si un groupe d’amis dans lequel il existe un leader est un groupe d’amis idéal (échelle de 0 à 100), la moyenne est de 40,90 (s = 27,97), ce qui indique que les sujets tendent à considérer que ce n’est pas le cas (différence à la valeur moyenne de l’échelle: t(99) = 3,25, p < ,002). Reconnaissance de la dépendance informationnelle. Les participantes ont été divisées en deux groupes sur la base de leur réponse à la question de pré-test «la compétence des étudiants se mesure à leur capacité d’admettre les informations données par leurs professeurs» (échelle de 0 à 100; Md = 35). Une étudiante ayant omis de répondre à cette question a été exclue des analyses, l’échantillon définitif comprenant donc 100 participantes. Ont ainsi été distinguées les 49 étudiantes les moins convaincues (M = 16,63, s = 11,88) et les 51 qui admettent le plus la dépendance informationnelle (M = 56,67, s = 14,96). 1. Cette modalité de comparaison sociale a été retenue, plutôt que l’interdépendance négative (cf. Mugny, et al., 2000; Tafani, et al., 1999), pour éviter d’introduire une menace qui découlerait de la comparaison sociale même plutôt que du contexte expérimental. 50 GABRIEL MUGNY, ALAIN QUIAMZADE, ANA TRANDAFIR Compétences dans la tâche. Les analyses de variance avec le plan 2× 2 ne révèlent aucun effet significatif quant à la compétence perçue de soi (M = 50,10), ni quant à celle des étudiants de 1ère (M = 41,05) ou de 4ème année d’études (M = 79,60). On notera cependant un effet «meilleur que la moyenne» (cf. Alicke, Klotz, Breitenbecher, Yurak, Vredenburg, 1995) proche de la conformité supérieure de soi (Codol, 1975), les sujets se jugeant plus compétents que la moyenne des individus de leur année académique, t(99) = 4,65, p < ,001. Par ailleurs, les compétences sont clairement censées augmenter pour les sujets de la 1ère à la 4ème année d’études, t(99) = 19,57, p < ,001. Reconnaissance du style du message. Le style autoritaire (M = 1,71) tend à être davantage perçu comme tel que le style démocratique (M = 2.04), F(1, 96) = 3.60, p < ,07. Ce dernier est par contre significativement perçu comme plus démocratique (M = 2,00), F(1, 96) = 13,74, p < ,001), et tolérant (M = 1,82), F(1,96) = 74,87, p < ,001), que le style autoritaire (respectivement, M = 2,68 et M = 3,24). Ces perceptions ne sont pas modulées par le degré de reconnaissance de la dépendance informationnelle. Par ailleurs, on notera que l’autorité scientifique (M = 2,09) de la source ne varie pas selon les deux variables introduites dans l’analyse. Influence. La mesure d’accord avec la conclusion du message (M = 4,54) ne révèle aucun effet significatif, ni principal, ni d’interaction. L’analyse de variance réalisée sur la centralité de l’absence de leadership1 met en évidence que l’effet d’interaction est significatif 2, F(1, 96) = 5,26, p < ,03. Conformément à l’hypothèse, on observe (voir tableau 1) que les sujets admettant hautement la dépendance informationnelle expriment une représentation qui est plus proche de celle suggérée par la source lorsque celle-ci est autoritaire que lorsqu’elle est démocratique, t(96) = 2,16, p < ,04. Par contre, et comme attendu, cette différence n’est pas significative pour les sujets qui admettent faiblement la dépendance informationnelle, t(96) = 1,08, n.s. Par ailleurs, les sujets confrontés à la source démocratique semblent être moins influencés par la source lorsqu’ils admettent hautement la dépendance informationnelle que lorsqu’ils ne l’admettent que faiblement, t(96) = 1,95, p < ,06, une telle différence n’atteignant pas un seuil de significativité acceptable pour la source autoritaire, t(96) = 1,30, n.s. Tableau 1. Indice de centralité de l’absence de leadership (– = + d’influence; écarts types entre parenthèses) Style autoritaire Style démocratique Reconnaissance de la dépendance informationnelle Basse Haute 2,62 (,80) 2,35 (,78) N = 26 N = 23 2,39 (,58) 2,79 (,69) N = 23 N = 28 1. Les deux mesures d’influence corrèlent significativement (r 100 = – ,29, p < ,001). 2. Notons que le même résultat est observé lorsque l’université d’appartenance des sujets est entrée dans l’analyse à titre de covariant, F(1,95) = 5,08, p < ,03. 51 DÉPENDANCE INFORMATIONNELLE ET STYLES DE COMPORTEMENT... Autres questions. Les questions posées pour tenter de comprendre les dynamiques en jeu dans le rapport d’influence ne donnent pas lieu à des effets atteignant le seuil conventionnel de signification. Concernant les indices de compétence de soi et de la source, les calculs réalisés intègrent les quatre items agrégés des estimations de compétence (respectivement alpha = ,78 et alpha = ,83). Une analyse de variance considérant ces deux estimations au titre de mesures répétées dévoile la présence de deux effets. Tout d’abord, et conformément au scénario utilisé dans la procédure et confirmant la supériorité de l’enseignant-chercheur, l’effet principal de la mesure répétée montre que les sujets déclarent la source (M = 82,74) plus compétente qu’eux-mêmes (M = 30,35), F(1, 96) = 725,87, p < ,001. Par ailleurs, l’interaction de l’ordre le plus élevé est tendancielle, F(1, 96) = 3,12, p < ,08. En fait, l’interaction entre les deux variables indépendantes semblerait valoir pour l’estimation de la compétence de la source F(1,96) = 3,27, p < ,081, tandis que ce n’est pas le cas pour la compétence de soi F(1,96) = 0,65, n.s. Analyses complémentaires En vue de saisir les dynamiques qui peuvent être à l’œuvre, des analyses de corrélation ont été effectuées entre la mesure d’influence profonde (centralité) et les diverses questions complémentaires, et ce pour chaque condition séparément. Pour faciliter la lecture, les analyses suivantes ont été effectuées après inversion de l’item mesurant la centralité, de telle manière qu’une corrélation positive rende compte d’un lien positif entre l’influence profonde et les différents items pris en considération, et tels qu’énoncés au tableau 2. A considérer les sujets qui n’admettent pas l’idée de dépendance informationnelle à l’égard de leurs enseignants, les corrélations n’éclairent en rien les dynamiques, qui d’ailleurs ne diffèrent pas en fonction du style de l’autorité épistémique. On n’interprétera donc pas l’unique corrélation significative. Pour les sujets qui reconnaissent davantage la dépendance informationnelle au contraire, des profils nettement différents, puisque parfois même le signe des corrélations s’inverse, suggèrent par contre des dynamiques contrastées. Tableau 2. Corrélations de diverses questions avec l’indice de centralité de l’absence de leadership Style Reconnaissance de la dépendance informationnelle: Statut des connaissances avant l’influence «parmi les 8 prédictions, combien pensez-vous en avoir en conformité avec les résultats?» «dans quelle mesure étiez-vous certain(certaine) de vos réponses?» autoritaire démocratique basse haute basse haute – ,29 ,39° – ,36 – ,30 – ,02 ,36° – ,19 – ,39° 1. Cette interaction ne sera toutefois pas discutée, puisque aucun contraste n’atteint un seuil de significativité acceptable. 52 GABRIEL MUGNY, ALAIN QUIAMZADE, ANA TRANDAFIR Style Distance épistémique «autorité scientifique de la source» «combien d’années d’étude et d’expérience professionnelle vous faudra-t-il au total pour que vous atteigniez le même niveau de connaissances que l’enseignant-chercheur M. Colson?» « à votre avis, quel est le pourcentage de vos connaissances à propos du groupe d’amis idéal, comparativement à celles de l’enseignant-chercheur?» «différence de compétence des étudiants de 4ème par rapport aux étudiants de 1ère» (progrés dû aux ètudes) Réactions au rapport d’influence «avez-vous cherché à rester indépendant(indépendante) face à l’information donnée par M. Colson?» «étiez-vous motivé (motivée) à donner une image de vous comme quelqu’un de compétent(compétente)?» autoritaire démocratique ,17 – ,06 ,40° ,45* – ,11 ,53* ,10 ,11 – ,14 ,45* – ,18 – ,48* ,14 ,12 – ,10 ,50* – ,43* – ,17 – ,03 ,01 ,30 ,51* ,22 – ,12 *p < ,05; °p < ,10 Pour ces sujets confrontés au style autoritaire qui, rappelons-le, les influence davantage, paraît ressortir une claire dynamique de dépendance informationnelle. D’abord, bien que tendancielles, deux corrélations suggèrent que l’influence est d’autant plus marquée que les sujets pensaient avoir trouvé plus de solutions correctes à la tâche de prédictions, et qu’ils étaient plus certains de leurs jugements. C’est donc pour eux que le conflit sociocognitif a pu être le plus intense. Ensuite, l’influence est associée à la distance épistémique, puisqu’elle est d’autant plus importante que l’autorité scientifique de la source est reconnue, et qu’ils perçoivent plus long le chemin restant pour aboutir au même niveau de connaissance que celle-ci. Néanmoins, cette distance épistémique reconnue n’attente pas à leur identité, puisque plus ils sont influencés, et plus ils perçoivent que leurs propres connaissances sont importantes par rapport aux connaissances de la source. Par ailleurs, plus ils sont influencés, et plus ils déclarent avoir été motivés à faire montre de compétence, et à ne pas rester indépendants par rapport à la source. Dans cette dynamique de dépendance informationnelle, l’influence n’est donc pas synonyme de menace, mais d’apport informationnel et de moyen d’acquérir de la compétence. Dès lors, elle est compatible avec un style impératif, voire même le requiert. Pour les sujets admettant le principe d’une dépendance informationnelle confrontés au style démocratique, le tableau est tout différent. Lisons les corrélations pour tenter de rendre compte de la résistance au changement qui a été observée. D’abord, bien que tendancielle, une corrélation suggère que l’influence est d’autant moins marquée que les sujets étaient plus certains de leurs jugements (voire qu’ils avaient trouvé plus de prédictions correctes, mais la corrélation n’est même pas tendancielle; cependant, cette corrélation est de signe inverse à celui observé chez les sujets confrontés au style 1. On retrouve la même dynamique si l’on considère la différence de compétence des étudiants de 4ème par rapport à soi (la corrélation est de 37). DÉPENDANCE INFORMATIONNELLE ET STYLES DE COMPORTEMENT... 53 autoritaire). D’ailleurs, plus ils pensent avoir de connaissance comparativement à la source, moins ils changent, de même que s’ils pensent à plus forte raison que le progrès entre les étudiants de 4ème et de 1ère est peu signifiant 1. Quoiqu’il en soi, on comprend que le style démocratique laisse pour ces sujets trop de marge de liberté, ce qui ne correspond pas à leurs attentes. Ils se suffisent de leurs certitudes et se désengagent du conflit dès lors que le style leur laisse toute latitude de le faire. Conclusion Tout d’abord, les résultats nous éclairent sur les différences obtenues dans les études antérieures et affinent plus particulièrement la compréhension des résultats de l’étude de Quiamzade, et al. (2003). Pour des étudiants roumains, si le style autoritaire permet à une source d’obtenir davantage d’influence que le style démocratique, c’est bien parce que les étudiants sont dans un état de dépendance informationnelle vis-à-vis de la source. L’état de dépendance motive la cible à élaborer le message de la source compétente (Insko, Drenan, Solomon, Smith et Wade, 1983; Kruglanski, 1989), alors que la différence entre styles n’apparaît pas pour ceux qui ne sont pas dans un tel état. En fait, le style démocratique apparaît même comme possédant des propriétés inhibantes pour les sujets en état de dépendance informationnelle, l’influence que la source obtient auprès d’eux avec ce style étant plus faible que dans les conditions comparables. Ensuite, si l’influence supérieure du style autoritaire apparaît parce que les étudiants sont dans un état de dépendance informationnelle, ceci n’est pas étranger au fait que cette dépendance évite probablement que la source soit perçue comme menaçante, malgré son style autoritaire. Cette conclusion se dégage également de travaux visant à convaincre des fumeurs de renoncer à leur comportement tabagique, ce qu’ils envisagent dès lors que la rhétorique d’une source experte et contraignante est respectueuse et ne menace pas leur identité sociale et personnelle (Falomir et Mugny, 2004), le style autoritaire permettant par exemple à la source experte d’obtenir plus d’influence en l’absence de telles menaces (Falomir, Invernizzi, Mugny, Muñoz et Quiamzade, 2002). Il convient en ce sens de ne pas oublier que le contexte de l’étude correspond à une situation de transmission de savoir plutôt qu’à une tentative de persuasion (cf. Falomir, Butera, Mugny, 2002) et que la cible peut ainsi faire confiance à la source (cf. McGinnies, Ward, 1980). Ces caractéristiques renvoient à un rapport d’influence qui s’ancre dans une dynamique de coopération plutôt que de persuasion. C’est le cas d’un rapport d’apprentissage où prend place un contrat didactique (Schubauer-Leoni, 1989) qui assigne à la cible et à la source des rôles distincts, la source ayant celui de dispenser le savoir, la cible celui de l’acquérir. La représentation du rapport d’influence que la cible possède dans ce contexte octroie à la source un statut supérieur légitime en tant qu’autorité épistémique reconnue, la compétence de la source ne constituant ainsi pas une menace pour la cible. 1. Ces résultats pourraient suggérer que ces sujets ont développé une représentation de la compétence en termes fixistes ou «entitatifs» plutôt que malléables ou incrémentiels (voir par exemple Dweck, 1999), mais malheureusement aucun item ne permet d’étayer ce qui reste une supputation. 54 GABRIEL MUGNY, ALAIN QUIAMZADE, ANA TRANDAFIR Finalement, pour comprendre que ce n’est pas simplement un état de dépendance en tant que tel qui favorise l’influence mais son association avec un style particulier, ici autoritaire, il est essentiel de considérer qu’une telle dynamique est vraisemblablement enracinée dans des déterminants culturels. A l’appui on rappellera que cet avantage du style autoritaire ne s’observe pas clairement avec des étudiants français, chez qui le style démocratique s’avère supérieur au style autoritaire pour obtenir de l’influence pour autant que les étudiants se sentent un tant soit peu compétents (Mugny, et al., 2002). Il est intéressant de noter à ce propos que se référant à des démonstrations que l’apprentissage était supérieur lors d’interactions avec un leader démocratique plutôt qu’autoritaire, Dettering (1955) avançait, il y déjà un demi-siècle, l’hypothèse que le remplacement d’une éducation autoritaire par une éducation démocratique augmentait la probabilité que la conformité prime sur l’indépendance de jugement. Il notait toutefois que « the habits inculcated by an authoritarian culture may render a teacher’s influence greater. It seems safer to conclude merely that these findings hold in our own equalitarian culture». Les résultats obtenus ici avec des étudiants roumains semblent donner caution à ce raisonnement. Rezumat: Un numãr de studenþi români (N = 100) au fost confruntaþi cu un presupus studiu ºtiinþific despre grupurile de prieteni care contrazicea opiniile anterioare. Într-un design factorial de tip 2 × 2, am manipulat stilul (autoritar vs democratic) al mesajului contradictoriu transmis de autoritatea epistemicã. A doua variabilã independentã se referea la gradul (scãzut vs ridicat) de aprobare de cãtre participanþi al noþiunii de dependenþã informaþionalã a studenþilor faþã de profesorii lor. Principala unitate de mãsurã a fost însuºirea informaþiei contradictorii. Rezultatele aratã o interacþiune a celor douã variabile. Pentru studenþii care admit dependenþa informaþionalã a studenþilor într-un grad mai redus, nu existã nici o diferenþã între cele douã stiluri. Studenþii care admit dependenþa informaþionalã într-un grad mai ridicat exprimã o reprezentare a grupurilor de prieteni care este mai apropiatã de cea a sursei atunci când aceasta era autoritarã decât atunci când era democraticã. Pentru aceastã din urmã categorie de studenþi, corelaþiile cu alte mãsurãtori aratã o dinamicã în contrast: dependenþa informaþionalã ghideazã influenþa atunci când sursa este autoritarã, pe când lipsa de implicare este legatã de lipsa de influenþã atunci când sursa e democraticã. Abstract: First year Romanian students (N = 100) were confronted to an alleged scientific study about friendship groups that contradicted previous beliefs. In a 2 × 2 factorial design, we manipulated the style (authoritarian vs. democratic) of the contradictory message delivered by the epistemic authority. The second independent variable concerned the participants (low vs. high) approval of the notion of an informational dependence of students toward their teachers. The main measure was the appropriation of the contradictory information. Results show an interaction of both variables. For the students who admit the informational dependence of students at a lower level there is no difference between both styles. The students who admit the informational dependence at a higher level express a representation of friendship groups that is closer to the source’s one when the source was authoritarian than when it was democratic. For those last students correlations with other measures show contrasted dynamics: Informational dependence guides the influence when the source is authoritarian whereas disengagement is linked to the lack of influence when the source is democratic. DÉPENDANCE INFORMATIONNELLE ET STYLES DE COMPORTEMENT... 55 Références Alicke, M.D., Klotz, M.L., Breitenbecher, D.L., Yurak, T.J., Vredenburg, D.S. (1995), «Personal contact, individuation, and the better-than-average effect», Journal of Personality and Social Psychology, 68, pp. 804-825. Bar-Tal, D., Raviv, A., Raviv, A., Brosh, M.E. (1991), «Perception of epistemic authority and attribution for its choice as a function of knowledge area and age», European journal of social psychology, 21, pp. 477-492. Buchs, C., Falomir, J.M., Mugny, G., Quiamzade, A. (2002), «Significations des positions initiales des cibles et dynamiques d’influence sociale dans une tâche d’aptitudes: l’hypothèse de correspondance», New Review of Social Psychology, 1, pp. 134-145. Codol, J.P. (1975), «On the so-called ’superior conformity of the self’ behavior: Twenty experimental investigations», European Journal of Social Psychology, 5, pp. 457-501. Dettering, R.W. (1955), «Conformity in democratic education», Journal of Higher Education, 26, pp. 117-124, 170-171. Deutsch, M., Gerard, H.B. (1955) «A study of normative and informational social influence upon individual judgment», Journal of Abnormal and Social Psychology, 51, pp. 629-636. Dweck, C.S. (1999), Self-Theories: Their role in motivation, personality and development, Psychology Press, Philadelphia. Ellis, S., Kruglanski, A. (1992), «Self as an epistemic authority: effects of experiential and instructional learning», Social Cognition, 10, pp. 357-375. Falomir, J.M., Butera, F., Mugny, G. (2002), «Persuasive constraint and expert versus nonexpert influence in intention to quit smoking», European Journal of Social Psychology, 32, pp. 209-222. Falomir, J.M., Invernizzi, F., Mugny, G., Muñoz D., Quiamzade, A. (2002), «Social influence on intention to quit smoking: The effect of the rhetoric of an identity relevant message», International Review of Social Psychology, 1, pp. 81-95. Falomir, J.M., Mugny, G. (2004), Société contre fumeur: une analyse psychosociale de l’influence des experts, Presses Universitaires de Grenoble, Grenoble. Festinger, L. (1950), «Informal social communication», Psychological Review, 57, pp. 271-282. Flament, C. (1989). «Structure et dynamique des représentations sociales», in D. Jodelet (ed.), Les représentations sociales, pp. 204-219, PUF, Paris. Flament, C. (1994), «Aspects périphériques des représentations sociales»., in C. Guimelli (ed.), Structures et transformations des représentations sociales, pp. 85-118, Delachaux et Niestlé, Neuchâtel, Paris. Garbarino, J., Bronfenbrenner, U. (1976), «The socialization of moral judgement and behavior in cross-cultural perspective», in T. Lickona (ed.), Moral development and behavior: Theory, research, and social issues, pp. 70-83, Holt, Rinehart and Winston, New York. Hofer, B.K. (2001), «Personal Epistemology Research: Implications for Learning and Teaching», Educational Psychology Review, 13 (4), pp. 353-383. Insko, C.A., Drenan, S., Solomon, M.R., Smith, R., Wade, T.J. (1983), «Conformity as a function of the consistency of positive self-evaluation with being liked and being right», Journal of Experimental Social Psychology, 19, pp. 341-358. Kitchener, K.S., King, P.M. (1981), «Reflective judgement: concepts of justification and their relationship to age and education», Journal of Applied Developmental Psychology, 2, pp. 89-116. Kitchener, K., King, P.M., Wood, P.K., Davison, M.L. (1989), «Sequentiality and consistency in the development of reflective judgment: A six-years longitudinal study», Journal of Applied Developmental Psychology, 10, pp. 73-95. Kruglanski, A.W. (1989), Lay epistemics and human knowledge: Cognitive and motivational bases, Plenum Press, New York. 56 GABRIEL MUGNY, ALAIN QUIAMZADE, ANA TRANDAFIR Lewin, K., Lippitt, R., White, R.H. (1939), «Patterns of aggressive behavior in experimentally created social climates», Journal of Social Psychology, 10, pp. 271-299. McGinnies, E., Ward, C.D. (1980), «Better liked than right: Trustworthiness and expertise as factors in credibility», Personality and Social Psychology Bulletin, 6, pp. 467-472. Moliner, P. (1988), «Validation expérimentale de l’hypothèse du noyau central des représentations sociales», Bulletin de Psychologie, 42, pp. 759-762. Mugny, G., Moliner, P., Flament, C. (1997), «De la pertinence des processus d’influence sociale dans la dynamique des représentations sociales», Revue Internationale de Psychologie Sociale, 10, pp. 31-49. Mugny, G., Quiamzade, A., Pigière, D., Dragulescu, A., Buchs, C. (2002), «Self-competence, interaction style and expert social influence: Toward a correspondence hypothesis», Swiss Journal of Psychology, 61, pp. 153-166. Mugny, G., Tafani, E., Falomir, J.M., Layat, C. (2000), «Source credibility, social comparison and social influence», International Review of Social Psychology, 13, pp. 151-175. Quiamzade, A. (2003), «Mesure de la réorganisation du noyau central d’une représentation sociale: mise en cause de Moliner (1988)», International Review of Social Psychology, 16, pp. 25-46. Quiamzade, A., Mugny, G., Buchs, C. (2005), «Correspondance entre rapport social et auto-compétence dans la transmission de savoir par une autorité épistémique: une extension», L’Année Psychologique, 105, pp. 423-449. Quiamzade, A., Mugny, G., Dragulescu A., Buchs, C. (2003), «Interaction styles and expert social influence», European Journal of Psychology of Education, 18 (4), pp. 389-404. Quiamzade, A., Mugny, G., Falomir, J.M., Invernizzi, F., Buchs, C., Dragulescu, A. (2004), «Correspondance entre style d’influence et significations des positions initiales de la cible: le cas des sources expertes», in J.L. Beauvois, R.V. Joule et J.M. Monteil (eds.), Perspectives cognitives et conduites sociales, pp. 341-363, vol. 9, Presses Universitaires de Rennes, Rennes. Quiamzade, A., Tomei, A., Butera, F. (2000), «Informational dependence and informational constraint: social comparison and social influences in anagram resolution», International Review of Social Psychology, 13, pp. 123-150. Schubauer-Leoni, M.L. (1989), «Problématisation des notions d’obstacle épistémologique et de conflit sociocognitif dans le champ pédagogique», in N. Bednarz et C. Garnier (eds.), Construction des savoirs, pp. 350-363, Agence d’ARC Inc, Ottawa. Shouval, R., Venaki, S.K., Bronfenbrenner, U., Devereux, E.C., Kiely, E. (1975), «Anomalous reactions to social pressure of Israeli and Soviet children raised in family versus collective settings», Journal of Personality and Social Psychology, 32, pp. 477-489. Tafani, E., Mugny, G. (2002), «Influence et représentation sociale: le rôle des enjeux identitaires dans la dynamique représentationnelle», in J.L. Beauvois, R.V. Joule et J.M. Monteil (eds.), Perspectives cognitives et conduites sociales, pp. 27-44, vol. 8, Presses Universitaires de Rennes, Rennes. Tafani, E., Mugny, G., Bellon, S. (1999), «Irréversibilité du changement et enjeux identitaires dans l’influence sociale sur une représentation sociale», Psychologie et Société, 1, pp. 73-104. Triandis, H.C. (1995), Individualism and collectivism, Westview Press, Oxford. Septimiu Chelcea1, Gabriel Jderu2, Andreea Moldoveanu3 Cultura organizaþionalã universitar㠖 culturã a plagiatului? Rezumat: Frauda intelectualã, în general, ºi plagiatul, în special, reprezintã o problemã majorã a învãþãmântului universitar din Rom^nia, ca ºi din alte þãri. Dupã definirea plagiatului ºi precizarea stadiului actual al cercetãrilor privind frauda intelectualã a studenþilor pe plan mondial ºi în România, sunt prezentate investigaþiile autorilor privind autoevaluarea onestitãþii, atribuirile pe care le fac studenþii copiatului la examenele scrise ºi preluãrii referatelor de pe Internet, precum ºi atribuirea sentimentele de vinovãþie ºi ruºine în cazul diferitelor forme de fraudã intelectualã. În final, este avansatã propunerea de înfiinþare a unui Centru pentru Integritatea Universitarã, dupã modelul celui ce îºi desfãºoarã activitatea începând din 1992 la Universitatea Duke (SUA). Se întâmplã în universitãþile din România, azi În revista Dialog a Universitãþii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaºi citim despre „Cultul plagiatului în Universitate”: o studentã de la cursul de master prezintã profesorului un referat fãrã nici o legãturã cu tema fixatã. Studenta recunoaºte cã a încurcat referatele. Se angajeazã sã aducã a doua zi „referatul bun”. Noul text corespunde într-adevãr cerinþei tematice, dar este copiat cuvânt cu cuvânt dintr-un autor de referinþã în domeniu. Din lehamite ºi de teamã ca, în urma unei posibile contestaþii, studenta sã primeascã din partea vreunei „comisii ad-hoc” o notã mai mare, profesorul îi dã 5 (Neculau, 2005/2006, pp. 2, 7-13). Din cotidianul Ziua aflãm c㠄România a ajuns þara furtului intelectual”. Cazurile aduse în discuþie sunt stupefiante: decanul unei facultãþii de drept din Târgoviºte acuzat de plagiat a refuzat sã comenteze faptul cã a furat chiar ºi frazele însemnate cu Nota Bene dintr-un tratat publicat de un reputat profesor universitar; un secretar de stat a ajuns conferenþiar la UMF „Carol Davila” din Bucureºti plagiind o carte publicatã cu 14 ani înainte de trei reputaþi profesori din Spania; rectorul Academiei Universitare 1. Universitatea din Bucureºti. 2. Universitatea din Bucureºti. 3. Universitatea din Bucureºti. PSIHOLOGIA SOCIAL| 17/2006 58 SEPTIMIU CHELCEA, GABRIEL JDERU, ANDREEA MOLDOVEANU Atheneum a schimbat doar titlul unui tratat publicat de un bine cunoscut genetician ºi a tipãrit astfel o „operã originalã”; ºeful catedrei de Drept comunitar european de la Universitatea din Bucureºti a reprodus fãrã ghilimele sau referinþe bibliografice dintr-un tratat celebru apãrut în Franþa. Dar „profesorii universitari” copiazã nu numai din tratate, ci ºi din teze de doctorat: aºa a procedat un conferenþiar de la Universitatea din Piteºti. Toate aceste cazuri, aduse în atenþia publicã de ziaristul Silviu Alupei (2006, pp. 4-5), culmineazã cu cel al conferenþiarului Mircea Beuran, fost ministru al Sãnãtãþii, care a reprodus cuvânt cu cuvânt pagini întregi dintr-o lucrare de specialitate americanã. Conferenþiarul-plagiator este în prezent profesor la UMF „Carol Davila” din Bucureºti. Cazuri asemãnãtoare – dar nediscutate în mass-media – se mai întâlnesc. Într-o ºedinþã a consiliului profesoral dintr-o universitate bucureºteanã, unul dintre profesori îºi informeazã cu stupoare colegii cã un lector din aceeaºi facultate a copiat în cartea pe care tocmai o publicase 40 de pagini dintr-un curs mai vechi al Domniei Sale. Consiliul nu se autosesizeazã. Cel învinuit îºi cere telefonic scuze. Scuzele sunt acceptate. Lectorul-infractor va fi promovat... Înaintea sesiunii de examene, un profesor semnaleazã conducerii facultãþii cã o cincime dintre studenþii sãi copiaserã de pe Internet referatul ce urma sã constituie probã pentru evaluarea activitãþii din seminar, parte componentã a notei finale. Conducerea facultãþii lasã profesorului libertatea sã procedeze cum crede de cuviinþã. „Profesorul e suveran!” – nu-i aºa?! Se vorbeºte ºi despre alte cazuri. La examenul de licenþã dintr-o instituþie de învãþãmânt superior din capitalã, una ºi aceeaºi lucrare, condusã de unul ºi acelaºi personaj, este susþinutã în faþa comisiei de douã absolvente, care pretindeau cã au elaborat-o personal. Respectivul „lector”, care a notat cu 10 „lucrãrile originale” îºi continuã activitatea de „îndrumare” a lucrãrilor de licenþã ºi în prezent... La aceeaºi facultate, studenþii comenteazã cã ºefa de promoþie a prezentat o lucrare de licenþã cumpãratã. Absolventa a fost felicitatã pentru „performanþa” ei ºi a rãmas în instituþia de învãþãmânt universitar ca preparator. Va deveni un profesor... Frauda intelectualã practicatã de studenþi Frauda intelectualã, în ansamblul ei ºi plagiatul în mod deosebit, reprezintã duºmanul numãrul unu al învãþãmântului universitar din România de azi. Plagiatul se pare cã reprezintã cea mai rãspânditã formã a fraudei intelectuale în învãþãmântul de la noi, judecând dupã semnalele de alarmã din presã ºi dupã rezultatele studiilor consacrate acestui fenomen ce se perpetueazã din liceu la universitate, printre elevi, studenþi ºi profesori, chiar printre „savanþii” ajunºi în guvern sau în Academia Românã. Dan C. Mihãilescu (2004, p. 7), fãcând trimitere la plagiatul dovedit al ex-ministrului Sãnãtãþii, deplânge „cvasigenerala practicã a plagiatului în lumea diplomelor noastre, de la lucrarea de licenþã pânã la examenele de grad, definitivat, masterat ºi doctorat. Plagiatul este de mult o regulã a jocului, ca ºpãgile omniprezente, nepotismul, traficul de influenþã. Ceea ce surprinde este tocmai excepþia, rarã, abaterea de la normã, de la normalitatea «pe stil vechi», invariabil privitã pieziº, ca o practicã perimatã, pernicioasã. Toatã lumea copiazã ºi furã pe toatã lumea”. Dincolo de pamflet, cele afirmate de criticul literar conþin o mare dozã de adevãr. CULTURA ORGANIZAÞIONALà UNIVERSITARà – CULTURà A PLAGIATULUI? 59 Ne putem întreba, împreunã cu Gregory J. Cizek, autorul lucrãrii Cheating Tests: How To Do It, Detect It, and Prevent It, în care a încercat sã prezinte tot ce ºtia la sfârºitul secolului XX despre frauda la examene, „cum de suntem atât de schizofrenici în atitudinea noastrã faþã de frauda intelectualã?”: pe de o parte, avem oroare de frauda intelectualã, pe de altã parte, „închidem ochii” când ea se produce. Ca cetãþeni ºi ca educatori, este timpul sã ne reconsiderãm atitudinile ºi comportamentele, este necesar sã gãsim modalitãþi mai eficiente de reducere a frecvenþei vechilor ºi noilor forme (de exemplu, ciber-plagiatul) ale fraudei intelectuale în universitãþi. Noi considerãm cã frauda intelectualã din universitãþi intrã în categoria „devianþei tolerate”. În contextul studiului nostru, prin „devianþã tolerat㔠înþelegem „conduitele care se distanþeazã semnificativ de la normele sociale în sens negativ, dar care distanþare este perceputã de cãtre cei ce le realizeazã ºi de cãtre colectivitate ca moderatã”. Ca ºi infracþionalismul, devianþa toleratã este o formã particularã a devianþei sociale (Bogdan, 1973, p. 17). Sensul pe care îl dãm termenului de „devianþã tolerat㔠este apropiat de cel conferit de ªtefan Boncu (2000, p. 13): „Conceptul de devianþã toleratã se referã la situaþii de devianþã lejerã (mild deviance), la acte de devianþã foarte frecvente, vizibile ºi sancþionate foarte îngãduitor de autoritãþi. Deºi foarte rãspândite ºi cvasiacceptate de societate, anumite tipuri de devianþã lejerã se soldeazã cu urmãri cât se poate de nefericite”. Dincolo de terminologie (moderat/lejer), noi punem accentul pe discrepanþa dintre gravitatea efectivã a faptei ºi „lejeritatea” percepþiei ºi autopercepþiei acesteia. Ce este plagiatul? Cuvântul „plagiat” provine din limba latinã (plagiarius, persoanã care furã sclavi). Satirizând moravurile vremii, Marþial (Marcus Valerius Martialis, 40-104 d.Hr.) a folosit pentru prima datã cuvântul „plagiat” pentru a-l ridiculiza pe Fidentinus, care îi recita versurile ca ºi cum ar fi fost „stãpânul” lor (Kolich, 1983, p. 143, apud Bowden, 1996, p. 82). In secula seculorum, înþelesul cuvântului s-a cristalizat ca furt din proprietatea intelectualã. Analizând plagiatul în universitãþile americane, Leonard P. Stavinsky (1973, p. 447) dã urmãtoarea definiþie: „Prezentarea muncii altuia pentru a îndeplini cerinþele academice constituie plagiat. Manuscrisul «împrumutat» este prezentat ca rezultat al muncii proprii, fãrã citarea de rigoare”. Legea privind drepturile de autor ºi drepturile conexe adoptatã de Parlamentul României la 14 martie 1996 prevede: „Constituie infracþiune ºi se pedepseºte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendã de la 700.000 la 7.000.000 de lei, dacã nu constituie o infracþiune mai gravã, fapta persoanei care, fãrã a avea consimþãmântul titularului drepturilor recunoscute prin prezenta lege, reproduce integral sau parþial o oper㔠(Art. 142, litera a). Ca „operã”, în sensul acestei legi, sunt cuprinse „comunicãrile, studiile, cursurile universitare, manualele ºcolare, proiectele ºi documentaþiile ºtiinþifice” (Art. 7, litera b). Dura lex, sed lex. Pentru evidenþa, observarea ºi controlul modului de aplicare a legislaþiei privind protecþia dreptului de autor a luat fiinþã Oficiul Român pentru Drepturile de Autor. „O creaþie care nu este originalã nu beneficiazã de protecþia [acestei] legii” – precizeazã fostul preºedinte al Curþii Constituþionale a României, Lucian Mihai (2002, p. 30). Probabil cã cei care nu reclamã furtul ºtiu cã nu beneficiazã de protecþia legii. 60 SEPTIMIU CHELCEA, GABRIEL JDERU, ANDREEA MOLDOVEANU Codul de eticã al Universitãþii din Bucureºti (2006, p. 4) defineºte plagiatul ca „însuºirea de cãtre autor a rezultatelor muncii altui autor (indiferent dacã este vorba despre reproducerea exactã a unui text sau despre reformularea unei idei cu adevãrat originale), fãrã ca aceasta din urmã sã fie menþionatã ca sursã a textului sau a ideii respective”. În ciuda faptului cã prevederile juridice sunt clare ºi normele eticii universitare sunt fãrã echivoc, plagiatul constituie un adevãrat flagel, împotriva cãruia nu se acþioneazã cu fermitate – dupã cum observau ºi Robert A. Lupton ºi Keneth J. Chapman (2002, p. 18). Stadiul actual al cercetãrilor privind frauda intelectualã în rândul studenþilor Pe plan mondial, numãrul cercetãrilor asupra plagiatului este impresionant. Literatura americanã de specialitate – aºa cum au remarcat Robert A. Lupton ºi Kenneth J. Chapman (2002, p. 18) – s-a axat pe cinci teme: 1. raportarea cazurilor de fraudã intelectualã ºi relevarea formelor acestui fenomen (Baird, 1990; McCabe, Bowers, 1994); 2. identificarea cauzelor comportamentale ºi situaþionale ale fraudelor intelectuale (Bunn et al., 1992; LaBeff et al. 1990); 3. relevarea reacþiilor cadrelor didactice faþã de frauda intelectualã (Jendrek, 1989; Roberts, 1986); 4. discutarea modalitãþilor de prevenire ºi combatere a fraudei intelectuale (Ackerman, 1971; Hardy, 1981); 5. prezentarea metodologiei cercetãrilor statistice utilizate pentru mãsurarea fraudei intelectuale (Frary et al., 1977). În SUA, o cercetare condusã de Donald McCabe, director fondator al Centrului pentru Integritate Academicã (The Center for Academic Integrity – CAI) de la Universitatea Duke, a relevat cã 70 la sutã dintre studenþi admit cã au recurs la diferite forme de fraudã intelectualã în anii de studii universitare. Rezultatele asupra acestui studiu la care vom reveni au fost difuzate în 2005 pe Internet ºi sunt cât se poate de îngrijorãtoare. La fel de îngrijorãtoare este ºi concluzia lui Gregory J. Cizek, care susþine cã aproape toþi studenþii au recurs ºi recurg la diferite forme de fraudã intelectualã. Gregory J. Cizek (1999) a identificat nu mai puþin de 15 tehnici utilizate de studenþi pentru transmiterea ºi receptarea frauduloasã a informaþiilor în cadrul examinãrilor (testelor), 21 de moduri diferite de folosire a materialelor interzise ºi 23 de tehnici prin care studenþii încearcã în mod incorect sã obþinã avantaje la testarea cunoºtinþelor. Un studiu recent (Tsang, Choy, 2005) a evidenþiat cã studenþii care considerã plagiatul o practicã foarte rãspânditã au ºi ei tendinþa de a plagia. Conform acestui studiu – realizat pe un lot de 319 persoane –, studenþii care au declarat cã au plagiat (intenþionat sau neintenþionat) estimau un procent ridicat al colegilor lor care ar fi plagiat (34%), spre deosebire de studenþii care au susþinut cã nu au plagiat niciodatã ºi care apreciau la jumãtate proporþia celor care ar fi plagiat (15%). Studiul lui Ooi W. Tsang ºi Tan T. Choy (2005) a condus la concluzia cã probabilitatea ca un student sã recurgã la plagiat creºte dacã acesta considerã cã majoritatea studenþilor comit acest tip de fraudã intelectualã. Pe de altã parte, studenþii care copiazã încearcã sã elimine sentimentele de ruºine ºi vinã, autoconvingându-se cã furtul intelectual este rãspândit în instituþia lor de învãþãmânt. Cercetãrile psihosociologice concrete au arãtat cã existenþa unor coduri de eticã în universitãþi are un efect pozitiv asupra integritãþii academice. Donald L. McCabe ºi colaboratorii sãi (1999) au gãsit cã studenþii din facultãþile în care existã un cod de eticã CULTURA ORGANIZAÞIONALà UNIVERSITARà – CULTURà A PLAGIATULUI? 61 recurg la frauda intelectualã într-o mãsurã mult mai micã decât studenþii din facultãþile în care nu existã un astfel de cod. Bernard E. Whitley Jr. (1998) a constatat, pe baza metaanalizei unui numãr de 107 studii despre copiat realizate în intervalul 1970-1996, cã anumite caracteristici sociodemografice, precum vârsta ºi starea civilã, coreleazã cu frauda intelectualã: pe de o parte, cu cât studenþii sunt mai tineri, cu atât creºte probabilitatea ca ei sã încerce sã copieze ºi, pe de altã parte, probabilitatea de a plagia este mai mare la studenþii necãsãtoriþi. S-a constatat – contrar aºteptãrilor de bun-simþ – cã mai degrabã copiazã studenþii care presteazã mai puþine ore de muncã în cazul cã au un job, decât cei care lucreazã mai multe ore. În ceea ce priveºte diferenþierea dupã apartenenþa la gen (masculin/feminin), majoritatea cercetãrilor au arãtat cã studenþii recurg mult mai probabil la plagiat decât studentele. Bernard E. Whitley Jr. a atras atenþia asupra faptului cã majoritatea studiilor despre plagiat s-au bazat pe autoevaluãri. S-ar putea ca rata tendinþei de furt intelectual sã fie nediferenþiatã la studenþi ºi studente, dar pentru cã studenþii au disponibilitate mai mare în a recunoaºte comportamentul deviant, s-a impus concluzia cã studentele au tendinþã mai redusã spre plagiat. Într-un alt studiu (Chapman, Lupton, 2004), s-a aflat cã studentele au o implicare în frauda intelectualã diferitã faþã de cea a studenþilor. În timp ce studenþii copiazã la examene, studentele favorizeazã frauda intelectualã, în sensul cã îi lasã sã copieze dupã lucrãrile lor. Dacã riscul de a fi prinse copiind (într-un climat permisiv – am spune noi) este scãzut, atunci ºi studentele recurg la copiatul la examene. S-a constatat c㠄internalismul versus externalismul” ca factor de personalitate coreleazã cu tendinþa de a copia la examene: persoanele internaliste, care plaseaz㠄locul controlului” în interior considerând c㠄norocul ºi-l face omul cu mâna lui”, copiazã mai frecvent la examene decât persoanele „externaliste”, care cred cã nu pot controla evenimentele, pentru c㠄ce îþi este scris în frunte este pus”. Acelaºi studiu al lui Bernard E. Whitley Jr., 1998) a relevat cã percepþia studenþilor cã se aflã în competiþie cu ceilalþi pentru a obþine cea mai mare notã, precum ºi programa supraîncãrcatã reprezintã cei mai buni predictori ai fraudei intelectuale în universitãþi. Într-o investigaþie realizatã pe un numãr de 200 de studenþi, în topul motivelor pentru care studenþii copiazã se aflau: 1. competiþia pentru note; 2. timpul insuficient pentru studiu; 3. programa încãrcatã; 4. exigenþa profesorilor; 5. presiunea de a absolvi facultatea ºi de a gãsi un loc de muncã; 6. presiunea din partea pãrinþilor; 7. influenþa prietenilor; 8. timpul limitat rezervat desfãºurãrii examenului (Baird Jr., 1980, apud Bishop, 1992, p. 17). Unele cercetãri au urmãrit sã mãsoare amploarea fraudei intelectuale în rândul studenþilor. O anchetã sociologicã realizatã în 1964 de cãtre William J. Bowers a relevat cã, din cei 5.300 de studenþi de la Universitatea Columbia (New York) intervievaþi, 28 la sutã au recunoscut faptul în perioada studiilor universitare au plagiat (9% o singurã datã, 16% de câteva ori, 3% de multe ori). Aproximativ 14 la sutã dintre studenþii cuprinºi în eºantion au mãrturisit cã au prezentat drept elaborãri proprii lucrãri scrise de alte persoane. Dintre aceºtia, 64 la sutã au declarat cã au procedat la fel ºi în liceu. Din studiul publicat de Doris R. Dant (1986, p. 82) aflãm cã mai mult de jumãtate dintre studenþii de la Universitatea Brigham Yong (Marea Britanie) incluºi într-un eºantion de tip probabilistic (N = 309) au plagiat mãcar o datã (tabelul 1). 62 SEPTIMIU CHELCEA, GABRIEL JDERU, ANDREEA MOLDOVEANU Tabelul 1. Distribuþia rãspunsurilor la întrebarea: „În universitate, în câte lucrãri aþi scris pãrþi din materialul dumneavoastrã, copiind cuvânt cu cuvânt din alte surse, precum enciclopediile?” (N = 309) În În În În nici o lucrare unele lucrãri majoritatea lucrãrilor toate lucãrile 48,1% 41,5% 8,7% 0,5% Pe baza cercetãrilor lui Donald L. McCabe ºi P. Drinan (1999) ºi ale lui William J. Bowers (1964), s-a ajuns la concluzia cã mai mult de 60-70 la sutã dintre studenþi practicã o formã sau alta de fraudã intelectualã (Carpenter et al., 1999, p. 9). În investigaþia sa, Doris R. Dant (1986, p. 82) a gãsit cã 17 la sutã dintre studenþi apreciazã cã profesori lor le recomandã sã copieze cuvânt cu cuvânt informaþii din alte surse (tabelul 2). Tabelul 2. Distribuþia rãspunsurilor la întrebarea: „Câþi dintre profesorii dumneavoastrã de la universitate care vã dau lucrãri scrise vã recomandã sã copiaþi cuvânt cu cuvânt informaþii din alte surse?” (N = 309) În nici o lucrare În unele lucrãri În majoritatea lucrãrilor În toate lucãrile 48,1% 41,5% 8,7% 0,5% Este adus în discuþie faptul cã profesorii nu îi învaþã totdeauna pe studenþi cã a te documenta nu înseamnã a plagia. Înþelegerea corectã a conþinutului termenului de „plagiat” reduce probabilitatea ca studenþii sã preia în lucrãrile lor informaþii din diferite surse, fãrã a le menþiona. Faptul cã studenþii nu au totdeauna o reprezentare corectã a acþiunii de a copia rezultã ºi din cercetarea coordonatã de Donald D. Carpenter (2002). În cadrul unui proiect mai amplu privind „Percepþiile ºi atitudinile faþã de copiat la studenþii în inginerie”, Donald D. Carpenter ºi colaboratorii au cerut absolvenþilor ºi studenþilor din cinci instituþii ºi facultãþi de inginerie din Michigan (N = 349) sã indice dacã acþiunile incluse într-o listã reprezintã sau nu a copia. Frauda intelectualã, ruºinea ºi vinovãþia Ne vom referi numai la frauda intelectualã practicatã de studenþi, incluzând în aceastã categorie plagiatul, copiatul la examene ºi prezentarea unei lucrãri scrise de altcineva ca fiind o elaborare personalã. Suntem conºtienþi cã existã ºi alte forme de fraudã intelectualã, dar ne-am oprit doar asupra acestora, considerându-le ca fiind cele mai rãspândite în rândul studenþilor. Am abordat separat cazurile de favorizare a fraudei intelectuale: a ajuta un coleg/o colegã sã promoveze prin fraudã un examen de an ºi a ajuta un coleg/ o colegã sã promoveze prin fraudã examenul de licenþã. CULTURA ORGANIZAÞIONALà UNIVERSITARà – CULTURà A PLAGIATULUI? 63 Pornind de la asumpþia cã diluarea sentimentelor de ruºine ºi vinovãþie conduce la proliferarea plagiatului ºi a altor forme de fraudã intelectualã, am urmãrit: 1. Sã scoatem în evidenþã diferenþele dintre studenþii care au plagiat ºi cei care nu au plagiat în ceea ce priveºte evaluarea importanþei onestitãþii ca virtute civicã ºi ca virtute academicã, precum ºi autoevaluarea onestitãþii studenþilor care au plagiat, comparativ cu ceilalþi studenþi. 2. Sã aflãm atribuirile pe care le fac studenþii copiatului la examenele scrise ºi preluãrii referatelor de pe Internet. 3. Sã identificãm sentimentele de ruºine ºi vinovãþie în unele cazuri de furt intelectual, în primul rând al copiatului la examene. Am verificat aceste ipoteze în cadrul unor investigaþii de teren în perioada 2005-2006, apelând succesiv sau concomitent la experimentul mintal, ancheta pe bazã de chestionar, diferenþiatorul semantic, atribuirea indirectã, observaþia calitativã ºi studiul documentelor neoficiale (analiza articolelor apãrute atât în revistele de specialitate, cât ºi în ziare ºi reviste de mare tiraj). Cercetãrile psihosociologice pe care le vom prezenta în continuare fac parte dintr-un proiect mai amplu cu tema: „Sentimentele sociale: ruºinea ºi vinovãþia în spaþiul public postcomunist din România postdecembristã”. 1. Evaluarea ºi autoevaluarea onestitãþii Am încercat sã constatãm dacã `ntre studenþii care au plagiat ºi cei care nu au comis acest tip de furt intelectual (sau nu au fost prinºi) existã diferenþe în ceeea ce priveºte evaluarea onestitãþii. În acest scop am recurs la un experiment natural pasiv sau la un experiment mintal – în terminologia propusã de Claude Bernard (1865/1958, p. 68). Designul experimental. Pentru a fi admiºi la examenul de Psihologie Socialã, studenþii din anul II ai Facultãþii de Sociologie ºi Asistenþã Socialã (Departamentul de Sociologie) trebuiau sã prezinte un referat ca activitate de seminar. Un numãr de 22 de studenþi au preluat referatul de pe Internet (au plagiat). Nu li s-a permis prezentarea la examenul din sesiunea de iarnã. Dintre studenþii care au avut dreptul sã se prezinte in sesiunea de iarnã (2005), 30 de studenþi nu au obþinut notã de promovare. În aceste condiþii, s-au prezentat în sesiunea de varã 52 de studenþi. Înaintea anunþãrii subiectelor de examen, sub pretextul validãrii unui instrument de cercetare, studenþii au fost rugaþi sã completeze Chestionarul pentru mãsurarea „efectului Muhammad Ali”. Li s-a cerut studenþilor sã semneze chestionarele, în vederea reaplicãrii lor dupã un interval de un an. Nu s-au înregistrat refuzuri sau cazuri de semnare fictivã a chestionarelor, studenþii fiind cunoscuþi pe nume de cãtre conducãtorii de seminar care au aplicat chestionarele. Completarea chestionarelor a durat 10-15 minute. Descrierea chestionarului. Chestionarul pentru mãsurarea „efectului Muhammad Ali” utilizat are douã pãrþi. În prima parte sunt incluse 16 întrebãri cu rãspunsuri scalate tip Likert (11 trepte) ºi în partea a doua este inserat un diferenþiator seminar având drept stimul cuvântul „onestitate”. Prezentarea datelor. Rãspunsurile celor douã grupe – experimentalã (G 1: studenþii care au plagiat) ºi de control (G 2: studenþii care nu au plagiat) – sunt prezentate în anexa B. 64 SEPTIMIU CHELCEA, GABRIEL JDERU, ANDREEA MOLDOVEANU Tabelul 3. Media rãspunsurilor la întrebãrile referitoare la onestitate (G 1: N = 22; G 2: N = 30) Întrebãrile G1 1. În ce mãsurã cinstea este o trãsãturã de dorit la o persoanã? 9,99 2. În ce mãsurã în facultatea dumneavoastã aceastã trãsãturã psihomoralã 6,81 este apreciatã de cãtre studenþi? 3. Aþi putea sã evaluaþi cât de cinstit sunteþi dumneavoastã `n comparaþie 8,45 cu colegii de facultate? G2 9,99 6,73 6,83 Notã: 1 = „În foarte micã mãsur㔠pentru întrebãrile 1 ºi 2 ºi „Mult mai puþin cinstit” pentru întrebarea 3. 11 = „În foarte mare mãsur㔠pentru întrebãrile 1 ºi 2 ºi „Mult mai cinstit” pentru întrebarea 3. Rezultatele diferenþiatorului semantic au condus la configurarea profilelor celor douã grupe (figura 1). Este de remarcat similaritatea profilelor polare. Figura 1. Diferenþiatorul semantic pentru cuvântul stimul „onestitate”, comparativ la grupul studenþilor care au plagiat (G 1) ºi la grupul studenþilor care nu au plagiat (G 2) CULTURA ORGANIZAÞIONALà UNIVERSITARà – CULTURà A PLAGIATULUI? 65 Discuþie. Din datele prezentate în figura 1 se desprind douã constatãri ce ar merita sã fie discutate: a. faptul cã studenþii care au plagiat au un punct de vedere foarte asemãnãtor cu cel al studenþilor care nu au plagiat, dar care au rãmas restanþieri atât în ceea ce priveºte dezirabilitatea onestitãþii, cât ºi mãsura în care onestitatea este apreciatã de cãtre colegii lor; b. faptul cã studenþii care au comis furtul intelectual se considerã mai cinstiþi decât colegii lor restanþieri care nu au comis aceastã abatere de la normele academice. Acceptând teza lui Charles E. Osgood (1957) potrivit cãreia grupurile care au „spaþiul semantic” al cuvintelor similar au un mod de raportare la lume ºi la sine identic, putem spune – pe baza profilelor polare ale conceptului de „onestitate” – cã studenþii care au plagiat sunt foarte asemãnãtori sub raportul sistemului de valori cu studenþii care nu au plagiat, dar care au rãmas restanþieri. 2. Atribuirile pe care le fac studenþii copiatului la examenele scrise ºi preluãrii referatelor de pe Internet Care sunt, în opinia studenþilor, cauzele copiatului la examene ºi ale preluãrii referatelor de pe Internet? Pentru a rãspunde la aceastã întrebare, am purces la o modalitate indirectã de cercetare. Designul cercetãrii. În cadrul examenului scris la disciplina Tehnici de cercetare sociologicã din 3 iulie 2005, studenþii de la Învãþãmântul Deschis la Distanþã din anul II ai Facultãþii de Comunicare ºi Relaþii Publice (SNSPA, Bucureºti) au avut, alãturi de alte subiecte, sarcina de a formula fie o ipotezã pentru explicarea tendinþei unor studenþi de a copia la examenele scrise, în prima parte a ipotezei fiind douã variabile aflate în conjuncþie (N = 109), fie o ipotezã pentru explicarea tendinþei unor studenþi de a copia referatele de pe Internet, în prima parte a ipotezei fiind douã variabile aflate în conjuncþie (N = 109). Indirect, s-a cerut studenþilor sã facã atribuiri furtului intelectual. (În legãturã cu „teoria atribuirii” a se vedea lecþia „Fenomenul atribuirii” de Andreea Moldoveanu din manualul Psihosociologie. Teorie ºi aplicaþii, 2006.) Din numãrul total de 212 studenþi a rãmas un lot de 189 de studenþi, 23 de lucrãri nerãspunzând cerinþei de atribuire (s-au formulat ipotezele greºit). Prezentarea datelor. Atribuirile au fost împãrþite în douã categorii: atribuiri interne (N = 212) ºi atribuiri externe (N = 126). Cele mai frecvente (primele patru) atriburi interne sunt: studenþii nu învaþã, comoditatea, lipsa interesului pentru respectiva disciplinã de studiu ºi nesiguranþa de sine (tabelul 4). Tabelul 4. Cele mai frecvente atribuiri interne (N = 189) Atribuiri Studenþii nu învaþã Comoditatea Lipsa de interes Nesiguranþa de sine Nr. 68 47 23 15 % 36 25 12 8 66 SEPTIMIU CHELCEA, GABRIEL JDERU, ANDREEA MOLDOVEANU Din categoria atribuirilor externe, cele mai frecvente sunt: lipsa timpului pentru studiu, programa încãrcatã, accesibilitatea Internetului ºi permisivitatea profesorilor (tabelul 5). Tabelul 5. Cele mai frecvente atribuiri externe (N = 189) Atribuiri Nr. % Lipsa timpului Programa încãrcatã Accesibilitatea Internetului Permisivitatea profesorilor 44 21 19 10 23 11 10 5 Discuþie. Cele mai multe atribuiri sunt atribuiri interne (diferenþa este statistic semnificativã), fapt ce relevã ºi în cazul copiatului „eroarea fundamentalã de atribuire”, cel puþin pentru lotul nostru de studenþi de la IDD. Este posibil ca studenþii de la cursurile de zi sã facã alte atribuiri. Din punctul nostru de vedere, frauda intelectualã apare la confluenþa factorilor interni (de structurã a personalitãþii, în special, de carenþa sentimentelor de ruºine ºi vinovãþie) ºi externi (climatul social-concret permisiv, generat de lipsa unor norme ºi sancþiuni clare, de goana dupã fonduri financiare – auri sacra fames, cum ar spune poetul –, de teama profesorilor faþã de „relaþiile sus-puse” ale studenþilor ºi de sancþiunile instituþionale, de predispoziþia „umanitar㔠a profesorilor etc.). Urmeazã sã verificãm aceastã supoziþie. 3. Sentimentele de ruºine ºi vinovãþie atribuite de studenþi cazurilor de fraudã intelectualã Pentru a identifica sentimentele de ruºine ºi vinovãþie atribuite de studenþi unor cazuri de fraudã intelectualã (copiatul la examenele de an, prezentarea unui referat elaborat de altcineva ca fiind o elaborare proprie, preluarea de informaþii de pe Internet fãrã a se menþiona acest lucru) ºi de favorizare a acesteia (a ajuta un coleg/o colegã sã promoveze prin fraudã un examen de an, a ajuta un coleg/o colegã sã promoveze prin fraudã examenul de licenþã), am procedat la o anchetã pe bazã de chestionar, la care au fost rugaþi sã rãspundã douã loturi (grupuri) de studenþi de la Departamentul de Sociologie din anul I (N = 22) ºi din anul IV (N = 32). Descrierea chestionarului. Chestionarul utilizat constã dintr-un numãr de 39 de întrebãri închise ºi o întrebare deschisã. Se cere studenþilor sã atribuie sentimentele de ruºine, vinovãþie, ambele sau nici unul cazurilor de fraudã intelectualã ºi de favorizare a fraudei intelectuale menþionate anterior ºi sã indice pe o scalã tip Likert cu cinci trepte gravitatea (nocivitatea) ºi frecvenþa cazurilor de fraudã intelectualã în facultatea lor. Chestionarul anonim a fost aplicat colectiv (procedeul extemporalului) în cursul lunii aprilie 2006 în cadrul activitãþii didactice curente. Durata de aplicare a chestionarului nu a depãºit 15 minute ºi nu a condus la refuzul de a rãspunde. Studenþii incluºi în anchetã au cunoscut scopul investigaþiei noastre. Prezentarea datelor. Studenþii au trebuit sã se pronunþe în legãturã cu patru cazuri de posibile fraude intelectuale (a copia la examenele de an, a prezenta referate scrise de CULTURA ORGANIZAÞIONALà UNIVERSITARà – CULTURà A PLAGIATULUI? 67 altcineva ca fiind elaborãri proprii, a prelua de pe Internet informaþii fãrã a menþiona acest lucru, a prelua pasaje din lucrãri tipãrite fãrã a indica sursa) ºi în legãturã cu douã cazuri de favorizare a fraudei (a ajuta un coleg/o colegã sã promoveze un examen de an ºi, respectiv, examenul de licenþã), actele comise fiind cunoscute: a. de colegi, b. de colegi ºi sancþionate de cãtre profesori sau c. rãmânând secret personal. Pentru comparativitate, am analizat separat cazurile de fraudã intelectualã (tabelul 6) de cele privind favorizarea fraudei intelectuale. Tabelul 6. Autoevaluarea sentimentelor de ruºine ºi vinovãþie în cazurile de fraudã intelectualã în situaþia în care acest comportament este cunoscut de cãtre colegi, sancþionat de cãtre profesor sau a rãmas secret personal (N = 57) Cunoscut de cãtre colegi Ruºine Vinovãþie Ambele Nici unul Nu ºtiu/Nonrãspuns Total Sancþionat de cãtre profesor Rãmas secret personal Total Nr. % Nr. % Nr. % Nr. % 64 41 42 125 4 276 23 15 15 45 1 100 79 38 132 16 5 276 28 14 47 6 4 100 23 116 21 105 11 276 8 42 8 38 4 100 166 196 195 246 20 828 20 24 24 29 3 100 Autoevaluarea sentimentelor de ruºine ºi vinovãþie în cazul fraudei intelectuale. În 29 la sutã dintre cazuri, situaþia de fraudã intelectualã, indiferent de cunoaºterea ei de cãtre colegi, de sancþionarea de cãtre profesori sau de rãmânerea ei în forma unui secret personal, nu provoacã nici sentimentul de ruºine ºi nici pe acela de vinovãþie. Ruºinea este evocatã în 20 la sutã dintre cazuri, iar vinovãþia în 24 la sutã dintre cazuri (în tot atâtea cazuri sunt evocate ambele sentimente). Când frauda intelectualã este cunoscutã de cãtre colegi, cel mai frecvent este evocatã ruºinea (23% dintre cazuri); când frauda rãmâne un secret personal proporþia rãspunsurilor asociate ruºinii scade de trei ori (de la 23% la 8%). Situaþia se inverseazã în cazul sentimentului de vinovãþie, care este mai frecvent evocat când frauda rãmânte un secret personal (42% dintre cazuri), spre deosebire de situaþia în care frauda estre cunoscutã de cãtre colegi (15% dintre cazuri). Ce se întâmplã când frauda intelectualã este sancþionatã public de cãtre profesor? Ruºinea ºi vinovãþia sunt evocate într-o proporþie crescutã (47% dintre cazuri, comparativ cu 8% când frauda rãmâne un secret personal). Studenþii din anul I evalueazã diferit cazurile de fraudã intelectualã faþã de colegii lor din anul IV? Resimt ruºine ºi vinovãþie într-o proporþie mai mare decât studenþii care sunt în pragul absolvirii? Dacã rãspunsul la aceastã întrebare este pozitiv, atunci „mitul” cã studenþii recurg la diferite forme de fraudã intelectualã pentru cã aºa s-au obiºnuit din liceu se destramã. 68 SEPTIMIU CHELCEA, GABRIEL JDERU, ANDREEA MOLDOVEANU Tabelul 7. Autoevaluarea sentimentelor de ruºine ºi vinovãþie în cazurile de fraudã intelectualã, în situaþia în care aceasta este cunoscutã de cãtre colegi, sancþionatã de cãtre profesor sau a rãmas secret personal, pe ani de studiu (Anul I: N = 37; Anul IV: N = 32) Cunoscut de cãtre colegi Anul de studii Sentimentul Ruºine Vinovãþie Ambele Nici unul Nª/NR Total I Sancþionat de cãtre profesor IV I Rãmas secret personal IV I Total IV I IV Nr. % Nr. % Nr. % Nr. % Nr. % Nr. % Nr. % Nr. % 44 20 28 53 3 148 30 14 19 36 2 100 20 21 14 72 1 128 16 16 11 56 1 100 29 10 91 5 5 148 20 12 61 3 3 100 50 20 41 11 6 128 39 16 32 9 5 100 12 65 11 50 10 148 8 44 7 34 7 100 11 51 10 55 1 128 9 40 8 43 1 100 85 103 130 108 18 444 19 23 29 24 4 100 81 92 65 138 8 384 21 24 17 36 2 100 Se constatã cã studenþii din anul I declarã cã nu ar resimþi nici ruºine ºi nici nu s-ar considera vinovaþi în 24 la sutã dintre cazuri; colegii lor din anul IV fac astfel de evaluãri în proporþie semnificativ mai mare (36% dintre cazuri). Dacã furtul intelectual ar fi sancþionat public de cãtre profesor, studenþii din anul I apreciazã într-o proporþie de 61 la sutã dintre cazuri cã ar resimþi sentimentele de ruºine ºi vinovãþie; cei din anul IV asociazã aceste sentimente într-o proporþie mai micã (32% dintre cazuri). Studenþii din anul I apreciazã, de asemenea, într-o proporþie mai mare decât cei din anul IV cã s-ar simþi vinovaþi dacã frauda ar fi cunoscutã de cãtre colegii lor (52% dintre cazuri faþã de 25%). Opiniile studenþilor privind gravitatea unor forme de fraudã intelectualã. Ce formã de fraudã intelectualã este cea mai gravã, în opinia studenþilor? Studenþii din anii începãtori au o percepþie asupra fraudei intelectuale asemãnãtoare sau diferitã de cea a studenþilor din anii finali ai facultãþii? Pentru a schiþa un rãspuns la aceste întrebãri, am cerut studenþilor sã ierarhizeze gravitatea faptului de a copia la examenele de an, de a prezenta referate elaborate de altcineva ca fiind elaborãri proprii, de a prelua informaþii de pe Internet fãrã a se menþiona acest lucru ºi de a prelua pasaje din lucrãri tipãrite. Atât pentru studenþii din anul I, cât ºi pentru cei din anul IV, cel mai grav este sã prezinþi o lucrare scrisã de altcineva ºi cel mai puþin grav este sã preiei de pe Internet informaþii fãrã a menþiona acest lucru (pentru studenþii din anul I) ºi sã copiezi la examene (pentru studenþii din anul IV). Pe baza coeficientului de corelaþie între ranguri (Spearman), am constatat cã ierarhizarea gravitãþii formelor de fraudã intelectualã este foarte asemãnãtoare (r = 0,91, indicând o corelaþie statisticã foarte semnificativã). Opiniile studenþilor privind frecvenþa unor forme de fraudã intelectualã în facultatea lor. ªi de aceastã datã am constatat o anumitã similaritate a aprecierilor studenþilor din anul I ºi din anul IV. Studenþii opineazã cã cel mai frecvent se recurge la plagiat, fie din alte lucrãri (cred studenþii din anul I), fie de pe Internet (dupã opinia studenþilor din anul IV). CULTURA ORGANIZAÞIONALà UNIVERSITARà – CULTURà A PLAGIATULUI? 69 Comentariu Frauda intelectualã ca „fenomen social” nu poate fi explicatã monocauzal. Iatã de ce nu subscriem integral opiniei lui Doris R. Dant (1986, p. 81) potrivit cãreia „studenþii care plagiazã nu sunt neapãrat lipsiþi de onestitate, indolenþi sau lipsiþi de originalitate. Plagiatul înfloreºte pentru cã profesorii nu îl combat ºi unii dintre ei chiar îl încurajeazã”. În investigaþia sa, Doris R. Dant a gãsit cã 17 la sutã dintre studenþi (N = 307) apreciazã cã profesorii lor le recomandã sã copieze cuvânt cu cuvânt informaþii din alte surse. Nu ni se pare de acceptat în totalitate nici opinia academicianului Solomon Marcus, dupã care plaga plagiatului la studenþii de azi se datoreazã educaþiei pionierilor ºi uteciºtilor de ieri, stimulaþi „sã colaboreze la revista ºcolii sau la alte publicaþii locale, sã prezinte ‘comunicãri’ la diferite sesiuni organizate dupã principiile întrecerii socialiste” (2002, p. 3). Dacã aceºti factori ar epuiza cauzalitatea plagiatului, ar fi imposibil de explicat de ce la aceeaºi disciplinã de învãþãmânt predatã de unul ºi acelaºi profesor, unii studenþi plagiazã ºi alþii nu. Oare studenþii americani ce plagiazã într-o proporþie deloc neglijabilã au trecut ºi ei prin „ºcoala plagiatului organizatã pe principiile întrecerii socialiste”? Am încercat sã sistematizãm rezultatele cercetãrilor concrete privind frauda intelectualã la care am avut acces aplicând „schemei lui Lasswell” (who says what, in which channel, to whom, with what effect?). Am completat schema cu încã douã întrebãri. Aºadar, studiul fraudei intelectuale în universitãþi va avea în vedere urmãtoarelor întrebãri: 1. Cine practicã frauda intelectualã?; 2. Ce tip de fraudã intelectualã este practicat?; 3. Cum se procedeazã?; 4. La ce tip de profesori se practicã frauda intelectualã?; 5. Cu ce consecinþe?; 6. Cât de rãspânditã este frauda intelectualã printre studenþi?; 7. Care este climatul universitar?; 8. Care este contextul social general? La câteva dintre aceste întrebãri vom schiþa în cele ce urmeazã un rãspuns. Cine practicã frauda intelectualã? Probabil, mai mult studenþii decât studentele (Whitley Jr., 1998). Datele cercetãrilor nu sunt concludente. Se acceptã c㠄studentele au adesea o atitudine mai negativã faþã de frauda intelectualã decât studenþii, dat fiind cã selful lor moral este în general asociat cu reþelele sociale ºi este mai încãrcat de responsabilitate, decât de dreptate ºi clamarea dreptãþii, aºa cum este cazul bãrbaþilor” (Whitley Jr. et al., 1999, apud Harding et al., 2002, p. 14). Studentele au tendinþa de a favoriza frauda intelectualã (Chapman, Lupton, 2004). Cu cât vârsta studenþilor este mai mare, cu atât tendinþa fraudei intelectuale este mai micã. Studenþii cãsãtoriþi, ca ºi cei care au un job ºi lucreazã mai multe ore pe zi recurg la frauda intelectualã într-o proporþie mai micã decât studenþii necãsãtoriþi ºi cei care având un job presteazã mai puþine ore de muncã (Whitley Jr., 1998). Nu s-a gãsit nici o corelaþie între credinþa religioasã ºi furtul intelectual al studenþilor (Nowell, Laufer, 1997, pp. 3-12). Numeroase cercetãri au scos în evidenþã cã între frauda intelectualã ºi apartenenþa studenþilor la diferite subculturi (organizaþii, echipe sportive etc.) existã o corelaþie pozitivã, în sensul cã studenþii implicaþi în activitãþile unor asemenea grupuri ºi organizaþii au tendinþa spre fraudã intelectualã mai mare decât colegii lor (Dickhoff et al., 1996). Dincolo de variabilele demografice, studenþii care practicã frauda intelectualã se diferenþiazã de colegii lor printr-o serie de variabile psihologice. Trevor S. Harding ºi colaboratorii sãi (2001, p. 14) menþioneazã câþiva dintre factorii psihologici. Din studiul 70 SEPTIMIU CHELCEA, GABRIEL JDERU, ANDREEA MOLDOVEANU citat rezultã cã cel mai important factor în predicþia fraudei intelectuale îl reprezintã sistemul de valori. Aproape douã treimi dintre studenþii care au declarat cã au recurs la frauda intelectualã în universitate au mãrturisit cã au fãcut acest lucru ºi în liceu (Bowers, 1964). Au tendinþa de a recurge la diferite forme de fraudã intelectualã studenþii care cred cã ºi colegii lor recurg la aceleaºi practici (Tsang, Choy, 2005). Studenþii care prin structura lor de personalitate au „locul controlului” în interior („internaliºti”) au o propensiune spre frauda intelectualã mai mare decât cei care plaseaz㠄locul controlului” în exterior (Whitley Jr., 1998). Michelle Bergadaà (2006) a propus o tipologie a studentilor care plagiazã, rezultatã din intersectarea axelor „autonomie/diciplin㔠(independenþã/docilitate) ºi „moralitate/ amoralitate”. Printr-o abordare calitativã (intervievarea unui numãr de 20 de studenþi, masteranzi ºi doctoranzi de la la facultãþi cu profiluri foarte diferite – drept, economie, litere, medicinã, ºtiinþe, ºtiinþe politice, ºtiinþe sociale), au fost identificate patru tipuri de plagiatori: a. bricolerul, care nu distinge informaþia fiabilã ºi validã de plagiat, care nu se opune sistemului de învãþãmânt universitar, dar nici nu îl ia în serios; b. triºorul, cel care are ca reper comportamentul colegilor lui, care criticã sistemul de învãþãmânt universitar, iar dacã este prins „cu mâþa în sac” se considerã nedreptãþit, clamând cã plãteºte pentru alþii; c. manipulatorul, care se ghideazã dupã propriile valori ºi ignorã normele universitare ºi sociale; d. defraudatorul (lb. fr. fraudeur – persoanã care comite o fraudã), cel care îºi asumã riscurile comportamentului sãu, de care este foarte satisfãcut: este indiferent la sistemul de valori al altora ºi nu þine seama de regulile universitare. Alãturi de aceste tipuri de studenþi plagiatori, profesoara francezã ia în consideraþie ºi „studenþii nonplagiatori”, pe cei care au plagiat o datã sau de douã ori, dar care nu ºi-au fãcut din plagiat o obiºnuinþã. Din punctul nostru de vedere, rãmâne o problemã de discutat dacã astfel de studenþi mai pot fi numiþi „nonplagiatori”. Schimbând cele douã axe în funcþie de tema investigaþiei noastre (relaþia dintre frauda intelectualã ºi sentimentele de ruºine ºi vinovãþie), credem cã se poate ajunge la o altã tipologie a studenþilor care comit frauda intelectualã: A. plagiator-întâmplãtor – care recurge la aceastã practic㠄din necesitate”, sub presiunea supraîncãrcãrii sau a planificãrii defectuoase a timpului, dar care încearcã un sentiment de ruºine când i se reproºeazã încãlcarea regulilor universitare ºi morale; B. plagiator-neobrãzat – cãruia nu îi este ruºine de sine: ºtie cã a comis o faptã nepermisã, dar considerã c㠄toþi fac aºa”; C. plagiator-autocentrat – cel care nu ºi-a dat seama cã a comis o fraudã, dar nici nu se ruºineazã când i se reproºeazã public acest lucru; D. plagiator-heterocentrat – cel care în momentul preluãrii unui text din diferite lucrãri sau de pe Internet nu ºi-a dat seama cã procedeazã greºit, dar care resimte sentimentul de ruºine când i se aratã în public faptul cã a procedat incorect (figura 2). Numãrul „plagiatorilor-ocazionali” poate fi redus prin dozarea corespunzãtoare a cerinþelor curriculare; cel al „plagiatorilor-heterocentraþi” – prin accentuarea dezaprobãrii publice. „Plagiatorii-neobrãzaþi” – în opinia noastrã, cei mai numeroºi – trebuie convinºi cã nici „normalitatea statisticã”, nici „normalitatea moral㔠nu este cea pe care ºi-o reprezintã ei. În fine, asupra „plagiatorilor-autocentraþi” ar trebui sã se acþioneze psihosociologic pentru acceptarea normelor sociale. În toate cazurile, se impune învãþarea ºi exersarea stilului de redactare a lucrãrilor ºtiinþifice – eventual, prin includerea în anul I în curriculã a unui laborator special sau, mai eficient, prin atenþia acordatã de cãtre toþi profesorii modului de redactare a referatelor, recenziilor ºi lucrãrilor scrise la examene. CULTURA ORGANIZAÞIONALà UNIVERSITARà – CULTURà A PLAGIATULUI? 71 Figura 2. Tipologia studenþilor plagiatori La ce tip de profesori recurg studenþii la frauda intelectualã? Exigenþa profesorilor este una dintre cauzele pentru care studenþii recurg la frauda intelectualã: dacã profesorii sunt foarte exigenþi, probabilitatea ca studenþii lor sã încerce sã promoveze prin fraudã sporeºte (Baird Jr., 1980). De asemenea, la profesorii care tolereazã frauda intelectualã se comit mai frecvent fapte de acest tip (Dant, 1986). Cât de rãspânditã este frauda intelectualã printre studenþi? Estimãrile diferã nu numai în timp ºi spaþiu, dar ºi de la o cercetare la alta în funcþie de eºantionul sau lotul studiat. William J. Bower (1964) a gãsit cã 28 la sutã dintre studenþi au plagiat în timpul studiilor universitare (9% – o singurã datã, 16% – de câteva ori, 3% – de multe ori). Doris R. Dant (1986) a ajuns la concluzia cã aproximativ jumãtate dintre studenþii americani plagiazã. Donald D. Carpenter et al. (1999, p. 9) apreciazã cã proporþia este mai mare: 60-70 la sutã dintre studenþi comit fraude intelectuale. O cercetare coordonatã de Donald McCabe a relevat cã 70 la sutã dintre studenþii americani admit cã au recurs la diferite forme de fraudã intelectualã în anii de studiu universitar, cã o pãtrime dintre ei recunosc faptul cã au copiat la examene în cursul anului de dinaintea desfãºurãrii anchetei ºi cã jumãtate dintre studenþii incluºi în eºantion au plagiat o datã sau de mai multe ori în lucrãrile lor scrise. Cercetarea s-a desfãºurat în intervalul 2002-2004 ºi a cuprins aproximativ 62.000 de studenþi din 96 de campusuri universitare (http:// www.academicintegrity.org/cai_research.asp). În România, o cercetare realizatã în aprilie-mai 2005, sub egida Ministerului Educaþiei ºi Cercetãrii, coordonatã de Mihaela Miroiu de la ªcoala Naþionalã de Studii Politice ºi Administrative din Bucureºti a relevat cã aproximativ 55 la sutã dintre studenþii din eºantionul reprezentativ naþional cunosc cazuri de preluare de cãtre colegi în referatele lor a unor paragrafe întregi sau fragmente fãrã sã precizeze sursa, cã peste 60 la sutã 72 SEPTIMIU CHELCEA, GABRIEL JDERU, ANDREEA MOLDOVEANU recunosc faptul cã au copiat la examene, cã aproximativ 20 la sutã au prezentat ca aparþinându-le rezultatele cercetãrilor altora. Ancheta pe bazã de chestionar autoadministrat s-a desfãºurat în 14 universitãþi (zece de stat ºi patru private) din Bucureºti, Cluj-Napoca, Timiºoara, Craiova, Ploieºti ºi Târgu Jiu. Care este climatul universitar? În facultãþile în care existã un cod de eticã, frauda intelectualã tinde sã scadã (McCabe et al., 1999). Frauda intelectualã este mai frecventã în facultãþile în care programa este supraîncãrcatã ºi în care existã o competiþie accentuatã pentru obþinerea unei note cât mai mari (Whitley Jr., 1998). Când timpul pentru rezolvarea subiectelor de examen este redus, tendinþa spre fraudã intelectualã a studenþilor este mãritã (Baird Jr., 1980). În facultãþile în care studenþilor nu li se lãmureºte clar ce înseamnã frauda intelectualã, acest fenomen tinde sã se rãspândeascã (Dant, 1986, p. 82). Care este climatul social general? Presiunea de a absolvi facultatea ºi de a gãsi un loc de muncã sporesc probabilitatea fraudei intelectuale. De asemenea, presiunea pãrinþilor pentru obþinerea de note mari. Adesea, studenþii recurg la frauda intelectualã sub influenþa prietenilor (Baird Jr., 1980). În ceea ce priveºte România, credem cã pentru explicarea fraudei intelectuale în universitãþi trebuie avute în vedere: a. schimbarea tablei de valori dupã decembrie ’89: individualismul, succesul rapid, tendinþa de îmbogãþire pe orice cale etc.); b. inexistenþa unor norme universitatre clare în privinþa fraudei intelectuale (absenþa mult tim a unor coduri de eticã, necunoaºterea lor de cãtre studenþi); c. apariþia unui numãr mare de universitãþi publice ºi particulare ºi sporirea numãrului de studenþi în fiecare instituþie de învãþãmânt superior, amploarea IDD-ului, fac aproape imposibil ca profesorii sã-ºi mai cunoascã studenþii cu adevãrat. În anul universitar 1997-1998 reveneau în medie 15 studenþi la un cadru didactic; în anul universitar 2004-2005 numãrul mediu al studenþilor la un cadru didactic a crescut la 21 (Tendinþe sociale, p. 29); d. calitatea cadrelor didactice: numãrul mare de persoane cu funcþii publice (politicieni, ºefi de instituþii etc.) deveniþi peste noapte pe cãi oculte profesori; e. numãrul mic de cadre didactice cu norma de bazã în universitãþi: prea mulþi profesori consacrã cel mai mult timp ºi cea mai multã energie altor activitãþi (în Parlament, în partidele politice, în armatã ºi în serviciile speciale, în afaceri etc.); f. încãrcarea profesorilor cu mai multe ore, la mai multe facultãþi, chiar în mai multe localitãþi din þarã. Concluzii Vrem sã credem cã investigaþiile noastre de pânã acum au adus unele progrese în cunoaºterea fenomenului fraudei intelectuale în universitãþi, nu numai în plan teoretic, dar ºi practic-aplicativ, în sensul prevenirii ºi combaterii acestui flagel. Construirea pe baza axelor „Nu ºi-a dat seama/ªi-a dat seama cã plagiaz㔠ºi „Nu resimt/Resimt sentimentul de ruºine când frauda este sancþionatã public” a unei tipologii a studenþilor care plagiazã sugereazã modalitãþi de intervenþie psihosociologicã diferenþiate. CULTURA ORGANIZAÞIONALà UNIVERSITARà – CULTURà A PLAGIATULUI? 73 Aºa cum am precizat, am pornit de la supoziþia: „Cu cât sentimentele de ruºine ºi vinovãþie sunt mai diluate ºi contextul social-concret mai permisiv, cu atât tendinþa de furt intelectual în rândul studenþilor este mai accentuatã”. În literatura consacratã problemei, nu am întâlnit nici un studiu care sã explice frauda intelectualã din universitãþi prin carenþa sentimentelor de ruºine ºi vinovãþie. Datele înregistrate în investigaþia noastrã susþin ipoteza sugeratã de antropologul american Ruth Benedict (1946), cã ruºinea apare ca urmare a dezaprobãrii de cãtre alþii, în spaþiul public, iar vinovãþia ca urmare a dezaprobãrii de cãtre noi înºine, în spaþiul privat. În acelaºi sens, David Lester (1998, p. 535) considerã cã: „Ruºinea implicã imposibilitatea de a-i privi în faþã pe alþii din cauza acþiunilor proprii. Vinovãþia implicã internalizarea regulilor morale ale societãþii”. Conform autorului citat, persoanele trãiesc sentimentul ruºinii atunci când faptele lor care transgreseazã normele sociale sunt cunoscute de ceilalþi, spre deosebire de vinovãþie – sentiment pe care îl trãieºti chiar dacã nimeni nu cunoaºte faptele pe care le-ai sãvârºit. Identificarea ºi sancþionarea în prezenþa studenþilor a celor care au recurs la frauda intelectualã este de naturã sã sporeascã sentimentele de ruºine ºi vinovãþie, iar aceste sentimente ar putea acþiona în sensul diminuãrii probabilitãþii de reiterare a faptelor incriminate. Cercetarea noastrã a scos în evidenþã faptul cã mediul universitar nu numai cã nu îi descurajeazã pe studenþi sã respingã frauda intelectualã, ci, dimpotrivã, îi face sã nu se ruºineze ºi sã nu se simtã vinovaþi chiar dacã ceilalþi colegi ai lor cunosc faptele incriminate. Cei care recurg la procedee ilicite nu resimt sentimente de ruºine ºi vinovãþie, probabil ºi pentru cã ei apreciazã cã ºi ceilalþi studenþi practicã într-o formã sau alta frauda intelectualã. Studenþii anului I ierarhizeazã formele de fraudã intelectualã dupã gravitatea lor într-un mod similar cu studenþii anului IV. Cel mai grav, declarã ei, este sã prezinþi o lucrare (un referat) scrisã de altã persoanã ca elaborare proprie. Dar chiar ºi în acest caz unul din zece studenþi din anul I ºi trei din zece studenþi din anul al IV considerã cã nu ar resimþi nici sentimentul de ruºine, nici pe cel de vinovãþie. În ceea ce priveºte frecvenþa cu care se recurge la diferitele forme de fraudã intelectualã în facultatea lor, opinia studenþilor este cã cel mai adesea se plagiazã ºi cel mai rar se prezintã lucrãri elaborate de altcineva. Datele investigaþiilor noastre conduc spre un rãspuns afirmativ la întrebarea din titlul acestui studiu. În vederea dezvoltãrii unui climat de onestitate în mediul universitar, propunem înfiinþarea în cadrul Facultãþii de Sociologie ºi Asistenþã Socialã a Universitãþii din Bucureºti, a unui Centru pentru Integritatea Universitarã, dupã modelul The Center for Academic Integrity (CAI) existent la Universitatea Duke din Carolina de Nord (SUA). Câteva date despre CAI ar putea fi lãmuritoare. A luat fiinþã în 1992 ºi funcþioneazã pe principiul consorþiului, din care fac parte peste 200 de colegii ºi universitãþi, la care se adaugã aproximativ 500 de membri individuali, profesori ºi studenþi. Activitatea CAI are la bazã un set de valori fundamentale ale integritãþii academice, ºi anume: onestitate, încredere, imparþialitate, respect ºi responsabilitate. Filosofia CAI este cã onestitatea (honesty) constituie fundamentul procesului de învãþãmânt, al activitãþii de cercetare ºtiinþificã ºi al serviciilor administrative în colegii ºi universitãþi. „Onestitatea începe cu tine însuþi ºi se extinde abia apoi la ceilalþi.” Sã 74 SEPTIMIU CHELCEA, GABRIEL JDERU, ANDREEA MOLDOVEANU fim în primul rând cinstiþi cu noi înºine pentru a putea construi în dialogul cu ceilalþi un climat al integritãþii universitare, premisã a culturii civice. Onestitatea cultivatã în instituþiile de învãþãmânt rãmâne un bun câºtigat pe viaþã! Aceasta presupune dezvoltarea în fiecare dintre noi a curajului de a lua decizii dificile, de a accepta responsabilitatea acþiunilor noastre ºi a consecinþelor ce decurg din alegerile pe care le-am fãcut. Un climat al integritãþii morale în universitãþi presupune încrederea reciprocã, schimbul de idei liber ºi dezvoltarea la nivelul cel mai înalt al potenþialului fiecãruia. Integritatea cumunitãþii academice se realizeazã prin stabilirea unor standarde, a unor practici ºi proceduri clare, a unor expectaþii de imparþialitate în interacþiunile dintre studenþi, profesori ºi conducerea facultãþilor. Integritatea universitarã recunoaºte natura participativã a procesului de învãþãmânt, respectul opiniilor ºi ideilor celuilalt, fie el student, professor, decan sau rector. Am rezumat dupã Fundamental Values of Academic Integrity (1999) filosofia CAI. În continuare, vom prezenta recomandãrile CAI: – A avea standarde, politici ºi proceduri clare ale intergritãþii academice care sã fie în mod consistent implementate. – A informa ºi educa întreaga comunitate academicã cu privire la politicile ºi procedurile referitoare la integritatea academicã. – A promulga ºi aplica în practicã, în mod riguros, aceste politici ºi proceduri, de la vârful instituþiei pânã la bazã, ºi a oferi suport pentru aceia care le urmeazã. – A avea un sistem clar, accesibil ºi echitabil de judecare a celor suspectaþi de încãlcarea acestor politici. – A dezvolta programe de promovare a integritãþii academice printre toate segmentele comunitãþii academice. – A manifesta atenþie faþã de tendinþele care pot afecta integritatea academicã. – A evalua periodic efectele politicilor ºi procedurilor ºi a lua mãsuri pentru îmbunãtãþirea ºi reajustarea lor. Noi credem cã Facultatea de Sociologie ºi Asistenþã Socialã a Universitãþii din Bucureºti ar putea gira activitatea primului Centru pentru Integritatea Universitarã, la care sã se asocieze ºi alte departamente de sociologie ºi ºtiinþe socioumane, precum ºi studenþi ºi personalitãþi ale vieþii intelectuale din România. De altfel, ºi-au anunþat disponibilitatea de a colabora la activitatea de cercetare ºtiinþificã ºi la efortul de translare a valorilor academice în programe de acþiune pentru dezvoltarea integritãþii universitare mai mulþi colegi de la universitãþile din Cluj, Constanþa, Iaºi, Piteºti ºi Sibiu. Résume: La fraude intellectuelle, en général, et le plagiat en spécial, représentent un problème majeur dans l’enseignement universitaire de Roumanie, mais aussi d’autres pays. Selon la définition du plagiat et la précision du stade actuel des recherches sur la fraude intellectuelle des étudiants au plan mondial et en Roumanie, on présente les investigations des auteurs sur l’autoévaluation de la sincérité, les attributions faites par les étudiants au fait de copier/tricher aux examens et de reprendre mot à mot les exposes de l’Internet, mais, aussi, l’attribution des sentiments de culpabilité et de honte dans le cas des différentes formes de fraude intellectuelle. Finalement, on avance la proposition de création d’un Centre pour l’Intégrité Universitaire, selon le modèle de celui qui déroule son activité à Duke University (SUA), depuis 1992. CULTURA ORGANIZAÞIONALà UNIVERSITARà – CULTURà A PLAGIATULUI? 75 Abstract: Intellectual fraud and particularly plagiarism represent the major enemy of higher education in Romania, just like in other countries. After we define plagiarism and outline the current research regarding intellectual fraud among students internationally and in Romania, we present our own investigations regarding the self evaluation of honesty, the attributions that students assign to written exams cheating and downloading essays from Internet. We also discuss guilt and shame feelings to different forms of intellectual fraud. Finally, we advance a proposal for the establishment of a Center for Academic Integrity”, following the blueprints of such a center that has been established in 1992 at Duke University (USA). Bibliografie Alupei, Silviu (2006), „Raiul plagiatorilor”, în Ziua, 3656, pp. 4-5. Balmuº, Pavel (ed.) (2004), Plagiatul la români, Editura Arc, Chiºinãu. Bergadaà, Michelle (2006), „Du plagiat à la normalité, selon les etudiants”, http:// responsable.unige.ch/main.php?model=4. Bernard, Claude [1865] (1958), Introducere în studiul medicinii experimentale, Editura ªtiinþificã, Bucureºti. Bishop, Carrie H. (1992), A comparison of faculty and student’s attitudes toward academic cheating, The University of Mississippi, Mississippi. Bogdan, Tiberiu (1973), Probleme de psihologie judiciarã, Editura ªtiinþificã, Bucureºti. Boncu, ªtefan (2000), Devianþa toleratã, Editura Universitãþii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaºi. Bowden, Darise (1996), Coming to terms: Plagiarism, The English Journal, 85, 4, pp. 82-84. Bowers, William J. (1964), Student Dishonesty and Its Control in College, Bureau of Applied Social Research, Columbia University, New York. Carpenter, Donald D (coord.) (2002), „Student perceptions of institutional and instructor based techniques for dealing with academic dishonesty”, 32 nd ASEE/IEEE Frontiers in Education Conference, MA, 6-9 noiembrie, Boston. Chapman, Kenneth J., Lupton, Robert A. (2004), „Academic dishonesty in a global educational market: a comparison of Hong Kong and american university”, The International Journal of Educational Management, 18, 7, pp. 425-435. Chizek, Gregory J. (1999), Cheating Tests: How To Do It, Detect It, and Prevent It, NJ: Lawrence Erlbaum Associates, Mahwah. Creighton, Millie R. (1990), „Revisiting shame and gulit cultures: A forty-year pilgrimage”, Ethos, 18, 3, pp. 279-307. Dant, Doris R. (1986), „Plagiarism in high school: A survey”, The English Journal, 75, 2, pp. 81-84. Dickhoff, G.M. (coord.) (1996), „College cheating: Ten yers later”, Research in Hgher Education, 37, 4, pp. 489-502. Doi, Takeo (1973), The Anatomy of Dependence, traducere din englezã J. Bester, Kodansha, Tokyo. Hewstone, Mils [1995] (1996), „Attributional bias”, în A.S.R. Manstead ºi M. Hewstone (coord.), The Blackwell Encyclopedia of Social Psychology, pp. 71-76, Blackwell Publishers Ltd, Oxford. Kolich, Augustus M. (1983), „Plagiarism: The worm of reason”, College English, 45, 2, pp. 141-148. Lupton, Robert A., Chapman, Kenneth J. (2002), „Russian and american colege student’s attitudes, perceptions and tendencies towards cheating”, Educational Research, 44, 1, pp. 17-27. Marcus, Solomon (2002), „La ºcoala plagiatului”, România literarã, 48, p. 3. 76 SEPTIMIU CHELCEA, GABRIEL JDERU, ANDREEA MOLDOVEANU McCabe, Donald L. (coord.) (1999), „Academic integrity in honor code and nonhonor code environments: A qualitative investigation”, The Journal of Higher Education, 70, 2, pp. 211-234. McCabe, Donald L., Drinan, P. (1999), „Toward a culture of academic integrity”, Chronicle of Higher Education, 46, p. 8. Mihai, Lucian (2002), „Protecþia creaþiilor literare, artistice ºi ºtiinþifice prin drepturile de autor”, Buletin informativ, 8, pp. 30-31. Mihãilescu, Dan C. (2004), „Fãrãdelegea îngãduinþei”, în P. Balmuº (coord.), Plagiatul la români, pp. 7-12, Editura Arc, Chiºinãu. Moldoveanu, Andreea (2006), „Fenomenul atribuirii”, în S. Chelcea (coord.), Psihosociologie. Teorie ºi aplicaþii, pp. 205-215, Editura Economicã, Bucureºti. Neculau, Radu (2005/2006), „Cultul plagiatului în universitate. Câteva cazuri comentate”, Dialog, 2, pp. 7-13. Nowell, C., Laufer, D. (1997), „Undergraduate cheating in the fields of bisnisses and economics”, Journal of Economic Education, 28, 1, pp. 3-12. Osgood, Charles [1957] (1970), „The Measurement of Meaning”, în G.F. Summers (ed.). Attitude Measurement, pp. 227-234, Rand McNally & Company, Chicago. Parrott, Gerrod W. [1995] (1996), „Guilt and shame”, în A.S.R. Manstead ºi M. Hewstone (eds.), The Blackwell Encyclopedia of Social Psychology, p. 284, Blackwell Publishers Ltd, Oxford. Sennett, Richard, Cobb, Jonathan (1973), The Hidden Injuries of Class, Vintage Books, New York. Stavinsky, Leonard P. (1973), „Term paper «mills», academic plagiarism, and state eegulation”, Political Science Quarterly, 88, 3, pp. 445-461. Tangney, Price June, Dearting, Ronda L. (2002), Shame and Guilt, The Guilford Press, New York. Tsang, Ooi W., Choy, Tan Tuck. (2005), „A survey on awareness and attitudes towards plagiarism among computer science freshmen”, Learning Issues, 9, p. 3. Whitley, Bernard E. (coord.) (1999), „Gender differences in cheating atittudes and classroom cheating behavior: A meta analysis”, Sex Roles, 41, 9, pp. 657-680. Whitley, Bernard E. (1998), „Factors associated with cheating among college students: A review”, Research in Higher Education, 39, 3, pp. 235-274. *** Institutul Naþional de Statisticã (2005), Tendinþe sociale în 2003-2004, Editura INS, Bucureºti. *** Legea privind dreptul de autor ºi drepturile conexe (1996), Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 60 din 26 martie. *** Principii etice în învãþãmântul superior din România (2005), Fundaþia Konrad Adenauer (CD), aprilie-mai. *** The Fundamental Values of Academic Integrity (1999), The Center for Academic Integrity. http://www.academicintegrity.org/cai_research.asp. Loredana Ivan1, Fidelie Kalambayi , Loredana Dumitraºcu3 2 Ruºine ºi deindividualizare. O abordare experimentalã Rezumat: Fenomenul deindividualizãrii – transgresarea normelor sociale de cãtre indivizi atunci când aceºtia nu pot fi identificaþi – a fost scos în evidenþã prin numeroase studii experimentale. Cele mai multe s-au centrat pe relevarea factorilor contextuali (întuneric, purtarea unor mãºti sau uniforme) ºi structurali (poziþionarea individului în mulþime sau în grupuri largi) care favorizeazã apariþia deindividualizarii. Puþine studii au explorat însã factorii individuali. În realitate, se observã cã indivizii aflaþi în situaþii în care nu pot fi identificaþi, reacþioneazã diferit în funcþie de caracteristici personale. În acest studiu propunem o abordare experimentalã în care predispoziþia spre ruºine (ca factor individual) constituie variabila explicativã a deindividualizãrii. Pentru a mãsura predispoziþia spre ruºine a subiecþilor participanþi (N = 35 de studenþi de la Facultatea de Sociologie), am folosit Testul de autoevaluare comportamentalã, adaptat dupã Scala TOSCA – A elaboratã de June Price Tangney ºi de colaboratorii sãi în 1991. În experiment, subiecþii au fost solicitaþi sã se implice într-o activitate ce putea sã provoace sentimentul de ruºine. În acelaºi timp, au fost rugaþi sã menþioneze dacã ºi în ce condiþii ar prefera sã participe la respectiva activitate. Noutatea studiului constã în utilizarea scalei TOSCA pentru prima datã în România ºi în propunerea unei abordãri experimentale a fenomenului deindividualizãrii, pornind de la factori individuali. Investigaþia se înscrie în proiectul de cercetare „Sentimentele sociale: ruºinea ºi vinov\þia în spaþiul public postdecembrist din România” coordonat de prof. univ. dr. Septimiu Chelcea. 1. Universitatea din Bucureºti. 2. Universitatea din Bucureºti. 3. Universitatea din Bucureºti. PSIHOLOGIA SOCIAL| 17/2006 78 LOREDANA IVAN, FIDELIE KALAMBAYI, LOREDANA DUMITRA{CU Fenomenul deinvidualizãrii Fenomenul deindividualizãrii se referã la situaþiile care determinã, la nivelul indivizilor, diminuarea autoevaluãrii ºi a responsabilitãþii personale, comportamente dezinhibate ºi adesea anormative. Deindividualizarea, ca fenomen psihosocial, a fost analizatã în vederea explicãrii comportamentelor agresive ale mulþimilor. Gustave le Bon, în bine cunoscuta sa lucrare Psihologia mulþimilor, a pus problema transformãrii psihologice a individului aflat în mulþime. Acesta poate deveni iraþional, sugestibil ºi lipsit de autocontrol, capabil sã performeze comportamente atât antisociale, cât ºi eroice, pe care le-ar evita sau le-ar blama dacã ar fi singur. Deºi considerate uºor speculative, teoriile lui Le Bon au fost reluate ºi verificate experimental în psihosociologia clasicã. Leon Festinger (1952) descrie fenomenul deindividualizãrii ca pe o stare în care individul nu-ºi mai acordã suficientã atenþie sieºi ºi altora din grup, ca individualitãþi, ci se centreazã pe grup ca entitate socialã din care face parte. Ca urmare a faptului cã indivizii nu se mai simt analizaþi de ceilalþi, controlul moral este diminuat, ºi o serie de restricþii normative interne devin mai flexibile, accentuând manifestarea unor comportamente de obicei inhibate. Deºi a descris modul în care se produce fenomenul deindividualizãrii, L. Festinger nu a arãtat ce anume se petrece atunci când individul face trecerea de la deindividualizare, la individualizare. Philip Zimbardo (1969) a continuat dezvoltarea teoriei deindividualizãrii, analizând posibile variabile care ar putea juca rolul de factori explicativi. Cea mai importantã cauzã menþionatã de Zimbardo este „anonimatul”, urmatã de alþi factori contextuali: reducerea responsabilitãþii, crearea unor stãri dispoziþionale pozitive sau negative, stimularea senzorialã intensã, crearea unor situaþii noi, slab structurate ºi predictibile, utilizarea unor substanþe care diminueazã conºtiinþa de sine (alcoolul sau drogurile). Aceºti factori pot determina, conform concepþiei lui Zimbardo, comportamente deindividualizate, care au ca specific încãlcarea normelor definite ca proprii în situaþia datã. Ca urmare, indivizii manifestã tendinþa de a se comporta iraþional ºi emoþional, impulsiv ºi intens, devenind mai agresivi decât de obicei sau, dimpotrivã, reuºind acte altruiste remarcabile. Philip Zimbardo a testat fenomenul deindividulizãrii folosindu-se de paradigma experimentalã consacratã de Stanley Milgram, în studiul obedienþei. Participanþii au fost îmbrãcaþi astfel încât sã fie greu de identificat (purtând halate specifice de laborator) ºi au fost comparaþi cu un grup care purta haine obiºnuite ºi avea ecusoane de identificare a numelui, atunci când sarcina era aceea de a aplica ºocuri electrice unui alt participant la experiment (complice al experimentatorului). Subiecþii din grupul experimental s-au comportat semnificativ diferit de cei din grupul de control, aplicând ºocuri electrice de intensitate mai mare. Spre deosebire de Festinger, Zimbardo nu a analizat schimbãrile care se petrec la nivelul individului, în situaþia de deindividualizare. A menþionat însã cã starea de deindividualizare genereazã o scãdere a evaluãrii de sine ºi a anxietãþii sociale, dar ºi o reducere a stãrilor de ruºine, vinovãþie, teamã ºi angajare, care ar putea fi cauza dezinhibãrii multor comportamente. RU{INE {I DEINDIVIDUALIZARE 79 Deºi teoria deindividualizãrii a fost foarte popularã în anii ’70, evidenþele empirice în sprijinul ei sunt relativ reduse ºi adesea inconsistente, în sensul cã în unele dintre cercetãrile experimentale, grupurile anonime au respectat normele sociale ºi s-au manifestat mai puþin agresiv decât indivizii singuri (Postmes, Spears, 1998). E. Diener (1980) a susþinut cã rezultatele neconcludente, în cazul testãrii teoriei deindividualizãrii, se datoreazã insuficientei analize a schimbãrilor înregistrate de individ în situaþia de deindividualizare. Paradigma sa experimentalã urmãrea crearea unei situaþii în care individul este stimulat sã-ºi îndrepte atenþia spre exterior, având drept consecinþã creºterea responsabilitãþii faþã de stimuli externi ºi diminuarea evaluãrii acþiunilor proprii, în termeni de valori ºi norme interne. Rezultatele obþinute pe baza acestei paradigme experimentale au arãtat cã starea de anonimat nu a generat o creºtere a agresivitãþii, în grupul experimental faþã de grupul de control. Mai mult, grupurile s-au dovedit a fi mai puþin agresive decât indivizii, chiar ºi grupurile anonime menþinând un nivel al agresivitãþii scãzut, comparativ cu indivizii singuri, aflaþi în stare de anonimat. Aceastã nouã abordare a introdus aspecte situaþionale, în explicarea deindividualizãrii. Efectele fenomenului pot fi produsul normelor emergente sau active într-un anumit context la nivelul grupului. Este mult mai probabil ca indivizii sã urmeze norme instituite, activate de caracteristicile situaþiei, atunci când se aflã într-o situaþie de deindividualizare (Postmes, Spears, 1998). Tom Postmes ºi Russell Spears (1998) realizeazã o metaanalizã asupra a 60 de studii independente care au încercat sã confirme teoria individualizãrii, semnalând faptul cã pentru multe dintre asumpþiile teoriei nu existã puternice evidenþe empirice. Relaþia dintre crearea anonimatului ºi transgresarea normelor sociale se dovedeºte a fi una destul de slab ilustratã de studiile experimentale ºi mai degrabã cu rezultate contradictorii. Studiul celor doi cercetãtori de la Universitatea din Amsterdam a arãtat însã cã atunci când manipularea stãrii de anonimat s-a creat prin centrarea atenþiei individului pe exterior, în detrimentul conºtiinþei de sine, rezultatele au fost în direcþia sugeratã de teoria deindividualizãrii. Cu alte cuvinte, situaþiile experimentale care au urmãrit „modul cum se simt indivizii” (1998, p. 251) au fost cele care au general într-adevãr comportamente antinormative. Analiza efectuatã de Tom Postmes ºi Russell Spears a suþinut ideea cã transgresarea normelor este facilitatã de prezenþa celorlalþi, aºa cum teoretizase Zimbardo. Mai mult, impactul mãrimii grupului a fost semnificativ, grupurile mari favorizând apariþia fenomenelor antinormative. Un rol important îl au normele situaþionale, dupã cum susþin cei doi cercetãtori – participanþii tinzând sã se raporteze la acestea în mai mare mãsurã în situaþii de deindividualizare. Aºadar, fenomenul deindividualizãrii nu favorizeazã descreºterea responsabilitãþii individului, ci creºterea responsabilitãþii acestuia vizavi de ceea ce este considerat propriu în situaþia datã. Astfel, teoria identitãþii sociale s-a afirmat ca o modalitate de a reinterpreta fenomenul deindividualizãrii: asigurarea anonimatului nu genereazã reducere a controlului asupra propriei persoane, pânã la pierderea totalã a acestuia (aºa cum afirma Le Bon), ci mai degrabã o trecere de la identitatea personalã a celor implicaþi, la o identitate colectivã, în care conºtiinþa apartenenþei la grup primeazã în faþa conºtiinþei de sine, în care individul se defineºte mai degrabã decât în termenii apartenenþei la „noi” decât ai apartenenþei la „sine”. 80 LOREDANA IVAN, FIDELIE KALAMBAYI, LOREDANA DUMITRA{CU Într-un studiu coordonat de J.V. Wood, J.A. Salyberg ºi L.A Goldsant (1990) se analizeazã efectul pe care modificarea dispoziþiei participanþilor, prin inducerea unor stãri afective pozitive sau negative, l-ar putea avea asupra transgresãrii normelor sociale în grupurile largi. Autorii menþionaþi susþin cã inducerea unor emoþii negative este de naturã sã accentueze centrarea pe sine a participanþilor, cu efecte în plan comportamental. Mai mult, aceastã nouã direcþie, în care „se au în vedere emoþiile participanþilor în cadrul grupului, poate fi o cale dezirabilã de rezolvare a contradicþiilor” la nivelul teoriei deindividualizãrii (Postmes, Spears, 1998, p. 252). E.W. Mathes ºi T.A. Guest (1976) au propus o paradigmã experimentalã ineditã de studiu a deindividualizãrii: au cerut unor studenþi sã defileze prin restaurantul din campusul universitar purtând o pancardã cu inscripþia „masturbarea este distractivã”. Studenþii au putut alege sã facã aceasta singuri sau împreunã, deghizaþi sau nedeghizaþi. Cei mai mulþi au preferat sã performeze un astfel de comportament „ruºinos” împreunã cu alþii ºi deghizaþi, adicã în condiþii de anonimat. Totuºi, E.W. Mathes ºi T.A. Guest nu au mãsurat starea emoþionalã a subiecþilor nici la aflarea sarcinii ºi nici dupã efectuarea ei. Ei doar au presupus cã situaþia experimentalã a indus participanþilor o stare emoþionalã negativã, întrucât li se solicita încãlcarea unei norme, fapt ce atrãgea implicit dezaprobarea socialã. În acest caz, dacã preluãm modelul propus de T. Postems ºi R. Spears, starea emoþionalã negativã ar fi trebuit sã creeze o centrare accentuatã pe sine. Restabilirea echilibrului ar însemna cãutarea anonimatului. Ceea ce este comun studiilor ºi dezvoltãrilor teoretice prezentate mai sus este absenþa specificãrii factorilor individuali care influenþeazã fenomenul deindividualizãrii. De aceea, noi propunem o nouã paradigmã experimentalã de analizã a deindividualizãrii, care sã ia în considerare factori personali ºi contextuali. Mai mult, analizãm deindividualizarea ca strategie de restabilire a echilibrului, într-o situaþie în care individul este puternic individualizat, în sensul cã focalizeazã atenþia celorlaþi, iar contextul poate determina evaluãri negative la adresa sa. Considerãm cã în acest caz rolul anxietãþii sociale ºi a stãrilor afective ale individului potenþeazã nevoia de alegere a deindividualizãrii ca strategie reglatorie. Presupunem cã individul, în momentul în care realizeazã faptul cã transgreseazã normele sociale la care aderã, s-ar putea simþi ruºinat sau vinovat. Atât ruºinea, cât ºi vinovãþia sunt considerate emoþii autoconºtiente (Tangney, Dearing, 2002) în sensul cã permit evaluarea sinelui ºi au legãturã cu managementul impresiei. În acelaºi timp, ele sunt ºi emoþii morale, datoritã rolului lor în prezicerea unor comportamente care se înscriu în perimetrul moralitãþii (de exemplu, refuzul de a juca incorect, de a te sustrage regulilor de examinare, respectarea promisiunilor). Din aceastã perspectivã, cele douã sentimente sociale pot interveni în potenþarea fenomenului deindividualizãrii. Mãsurarea ruºinii În ultimul deceniu, cercetãtorii au manifestat un interes crescut pentru studiul ruºinii ca sentiment social, analizând rolul, determinanþii ºi manifestãrile ruºinii ºi, mai ales, contribuind la elaborarea ºi rafinarea instrumentelor pentru identificarea ºi mãsurarea acestui sentiment. RU{INE {I DEINDIVIDUALIZARE 81 Primul tip de abordare în mãsurarea ruºinii – dupã un model introdus de Perlman (1958) – analiza reacþiilor pe care le manifestau subiecþii atunci când, sub forma unor enunþuri, le erau prezentate situaþii considerate ca fiind generatoare de ruºine sau de vinovãþie. Metoda situaþiilor a fost îndelung criticatã, mai ales din perspectiva validitãþii de conþinut: s-a ajuns la concluzia cã este extrem de dificil pentru cercetãtor sã elaboreze enunþuri în care sã defineascã situaþii care genereazã doar ruºine, dar nu ºi vinovãþie. Problema distincþiei dintre ruºine ºi vinovãþie a devenit criticã în evaluarea tuturor tipurilor de mãsurare dezvoltate ulterior. La începutul anilor ’90, au fost dezvoltate instrumente bazate pe liste de adjective legate de ruºine ºi vinã (Harder, Lewis; Harder, Cutler, Rockart, 1992), subiecþii fiind solicitaþi sã aprecieze cât de bine îi caracterizeazã fiecare dintre adjectivele incluse în listã. Deºi uºor de folosit în studiile experimentale, listele de adjective se confruntã cu limitele verbalizãrii unor stãri emoþionale ºi ale faptului cã subiecþii trebuie sã fie buni cunoscãtori ai etichetelor verbale specifice stãrilor respective. Tot la începutul anilor ’90, în cercetãrile experimentale dedicate studiului ruºinii ºi vinovãþiei a fost avansatã o nouã abordare – metoda scenariilor (Burggraf, Tangney, 1989; Stegge, Ferguson, 1990). Subiecþilor li se prezintã scurte scenarii, reflectând situaþii de viaþã cotidianã, urmate de o serie de rãspunsuri sau reacþii individuale posibile în cazul fiecãrui scenariu. De obicei, reacþiile sugerate merg de la evaluarea negativã a sinelui (rãspuns specific sentimentului de ruºine) pânã la centrarea subiectului pe evenimentul nedorit, neplãcut (rãspuns specific sentimentului de vinovãþie). Principalul avantaj al acestei viziuni fenomenologice de operaþionalizare a ruºinii, dar ºi a vinovãþiei constã în capacitatea de a surprinde atât latura afectivã a acestor sentimente, cât ºi pe cele cognitive ºi comportamentale. Astãzi, cel mai frecvent utilizat instrument de mãsurare a dispoziþiei subiecþilor de a simþi ruºine ºi vinovãþie este TOSCA – Test of Self-Conscious Affect (Tangney, Wagner ºi Gramzow, 1989), bazat pe metoda scenariilor. TOSCA constã în 15 scenarii selectate dintr-o multitudine de exemple de situaþii cotidiene ce suscitã ruºinea ºi vinovãþia. Fiecãrui scenariu îi sunt asociate 4 sau 5 rãspunsuri reflectând reacþii posibile în situaþiile prezentate. Subiecþii sunt solicitaþi sã se transpunã în fiecare dintre situaþii ºi sã aprecieze, pe o scalã de la 1 la 5, cât de probabil este sã aibã reacþiile indicate. Cele 15 scenarii (65 de itemi) sunt distribuite pe 6 subscale ce mãsoarã: predispoziþia generalã a subiecþilor de a simþi ruºine (15 itemi) ºi vinovãþie (15 itemi); capacitatea de a manifesta detaºare (10 itemi) ºi de a externaliza vina (15 itemi); mândrie – alfa (5 itemi) ºi mândrie – beta (5 itemi). Subiecþii pot obþine între 10 ºi 50 de puncte pe subscala detaºãrii, între 15 ºi 75 de puncte pe subscalele ruºinii, ale vinovãþiei ºi ale externalizãrii, între 5 ºi 25 de puncte pe cele ale mândriei – alfa (rezultatã din evaluarea pozitivã a sinelui) ºi mândriei – beta (evaluarea pozitivã a unui comportament specific). În prezent, mulþi cercetãtori apreciazã scala TOSCA ca fiind cel mai potrivit instrument de mãsurare a predispoziþiei indivizilor de a simþi ruºine sau vinã. Considerat un instrument consistent ºi valid, indiferent de vârsta sau apartenenþa culturalã a subiecþilor, TOSCA a fost tradusã ºi utilizatã în mai multe limbi, printre care italianã, francezã, germanã, suedezã, maghiarã ºi spaniolã. 82 LOREDANA IVAN, FIDELIE KALAMBAYI, LOREDANA DUMITRA{CU Obiectivele studiului Plecând de la confirmãrile repetate ale validitãþii ºi fidelitãþii TOSCA în lucrãrile de specialitate, am decis sã traducem ºi sã adaptãm scala nu doar pentru a-i testa calitãþile, ci ºi pentru a-i determina utilitatea în modelul experimental pe care îl vom descrie mai jos. Astfel, obiectivele specifice ale studiului nostru au fost: 1. validarea preliminarã a instrumentului numit Test de autoevaluare comportamentalã dezvoltat de echipa de experimentatori ºi 2. evaluarea unei scheme experimentale destinate explorãrii relaþiei dintre ruºine ºi deindividualizare. Metodologie Dezvoltarea Testului de autoevaluare comportamentalã (TAC) Testul de autoevaluare comportamentalã este rezultatul traducerii ºi adaptãrii instrumentului TOSCA de cãtre echipa de experimentatori. TAC a fost pretestat înainte de a fi utilizat în studiu. Schema experimentalã În timpul unui curs de psihologie socialã, subiecþii, în numãr de 35 (32 fete ºi 3 bãieþi), studenþi la Facultatea de Sociologie ºi Asistenþã Socialã, anul IV, Universitatea din Bucureºti au completat Testul de autoevaluare comportamentalã 1 în variantã tipãritã. La finalul cursului, studenþii au fost rugaþi sã rãmânã în sala de curs pentru a participa la prezentarea unei firme de produse stomatologice pe care am numit-o DENTAVIT. O reprezentantã a firmei (de fapt, un complice al experimentatorilor) le-a vorbit subiecþilor despre noul sistem de albire a dinþilor lansat de DENTAVIT ºi i-a invitat sã participe la campania de promovare a acestui produs. Pentru a participa, subiecþii trebuiau sã accepte sã fie fotografiaþi cu gura larg deschisã. Cele mai sugestive fotografii urmau sã fie expuse în locuri publice (cabinete stomatologice ºi policlinici) sub formã de postere promoþionale, iar subiecþii care apãreau în ele recompensaþi cu suma de un milion de lei vechi. Pentru a studia legãtura dintre ruºine ºi deindividualizare, reprezentanta-complice a fost instruitã sã solicite subiecþilor sã completeze un scurt chestionar 2, în care: 1. sã-ºi manifeste acceptul sau refuzul de a participa la campanie; 2. sã-ºi motiveze refuzul; 3. în caz de accept, sã indice, pe o scalã de la 1 la 4, modalitatea în care ar dori sã aparã în poster: 1 = în condiþii de anonimat total, favorizând deindividualizarea (fãrã sã li se vadã ochii, fãrã sã le fie trecute datele personale pe fotografie – nume, vârstã, ocupaþie) ºi 4 = în condiþii de vizibilitate totalã, favorizând individualizarea (acceptând sã li se vadã ochii ºi sã le fie menþionate datele personale). 1. Vezi anexa 1. 2. Vezi anexa 2. 83 RU{INE {I DEINDIVIDUALIZARE Experimentul a urmãrit astfel verificarea a douã ipoteze: 1. Subiecþii care, în general, sunt înclinaþi sã manifeste ruºine, vor refuza sã participe la aceastã acþiune sau vor accepta sã participe, dar într-o formã care favorizeazã anonimatul. 2. Subiecþii vor tinde sã aleagã modalitãþi de a poza care sã favorizeze deindividualizarea, pentru a restabili echilibrul. Rezultate În urma aplicãrii celor douã instrumente – TAC ºi chestionar – au fost culese date de la 35 de studenþi, bãieþi ºi fete. Am luat însã decizia de a efectua analiza doar pe grupul de fete (Nf = 32), considerând acest demers suficient din perspectiva celor douã obiective ale studiului. În plus, numãrul mic 24 de bãieþi incluºi în studiu nu ar fi permis o analizã comparativã a datelor pe cele douã categorii – bãieþi/fete – ºi ar fi fãcut improprie elaborarea unor concluzii valabile pentru întregul grup experimental. Reliabilitatea TAC Înainte de a evalua schema experimentalã ºi la analiza legãturile dintre ruºine ºi deindividualizare, am efectuat analiza reliabilitãþii TAC. Aplicarea testului Alpha-Cronbach pentru fiecare dintre cele 5 subscale a relevat faptul cã numai douã dintre cele cinci subscale din TAC au consistenþã internã: itemii care mãsoarã predispoziþia spre a simþi ruºine ºi cei care mãsoarã capacitatea indivizilor de a externaliza vinovãþia. Valorile mici ale indicelui Cronbach pentru celelalte trei subscale indicã necesitatea reexaminãrii scenariilor corespunzãtoare cel puþin din punctul de vedere al validitãþii de construct. Subscalã Cronbach Alpha (valoare) Nr. itemi Ruºine Vinovãþie Externalizare Detaºare Mândrie – alfa Mândrie – beta 0, 824 0, 680 0,776 0, 572 0, 493 0, 561 15 15 15 10 5 5 Figura 1. Consisten]a intern\ a subscalelor TAC Ruºine dispoziþionalã ºi deindividualizare În grupul de fete, ruºinea dispoziþionalã a înregistrat valori cuprinse între 17 ºi 52 de puncte, subscala ruºinii având un minim de 15 ºi un maximum de 75 de puncte. Atât media, cât ºi mediana ºirului de valori pentru subscala ruºinii s-au situat în dreptul valorii 36. 1. Aplicarea schemei experimentale în condiþii „naturale” – adicã fãrã selectarea prealabilã a subiecþilor dupã sex, vârstã sau alte caracteristici – a fãcut ca participanþii de sex masculin sã fie sub-reprezentaþi (Nb = 3). LOREDANA IVAN, FIDELIE KALAMBAYI, LOREDANA DUMITRA{CU 84 Ruºine Vinã Detaºare Externalizare Mândrie – alfa Mândrie – beta Minimum Maximum Medie Medianã Deviaþie standard 17 45 15 17 8 11 52 70 40 46 20 25 36,00 58,00 29,50 34,50 14,00 18,50 8,922 6,145 5,220 7,906 3,312 3,177 36,13 58,91 30,09 33,44 14,47 18,19 Figura 2. Valori `nregistrate pe subscalele TAC Împãrþind pe grupe scorurile obþinute de fiecare participantã la experiment, datele aratã cã cele mai multe dintre fete (19) manifestã în general o dispoziþie medie spre redusã de a simþi ruºine. Frecvenþã Dispoziþie Dispoziþie Dispoziþie minimã Dispoziþie Dispoziþie medie spre medie spre redusã ridicatã spre a simþi redusã ridicatã ruºine 15 pct 16-29 pct. 30-44 pct. 45-59 pct. 60-74 pct. 0 7 5 0 191 Dispoziþie maximã spre a simþi ruºine 75 pct. 0 Figura 3. Dispozi]ia spre a sim]i ru[ine – distribu]ia valorilor Din cele 32 de fete, doar 5 au fost de acord sã participe la campania DENTAVIT: douã în condiþii de anonimat total (fãrã sã li se vadã ochii, fãrã sã le aparã datele personale pe fotografie), una în condiþii de anonimat parþial (acceptând sã li se vadã ochii, dar refuzând sã le fie menþionate datele personale) ºi douã în condiþii de vizibilitate totalã (acceptând sã li se vadã ochii ºi sã le fie menþionate datele personale). Cu excepþia unei singure participante care a optat pentru anonimat total ºi în acelaºi timp a înregistrat cel mai ridicat scor pe subscala ruºinii din întreaga serie (52 de puncte), celelalte 4 fete s-au înscris în categoria „dispoziþie medie spre redusã de a simþi ruºine”. Atât în rândul studentelor care au acceptat participarea la campanie, cât ºi în rândul celor care au refuzat, categoria dominantã este a celor care manifestã mai degrabã o dispoziþie redusã de a simþi ruºine („dispoziþie redus㔠sau „dispoziþie medie spre redusã”). Dominanþa acestei categorii trebuie însã privitã cu prudenþã, cu atât mai mult cu cât, întrebate ce motive au sã refuze participarea la campania DENTAVIT, fetele au menþionat în mod predominant motive care au la bazã teama de evaluare negativã a sinelui: 85 RU{INE {I DEINDIVIDUALIZARE Motivaþia refuzului de a participa la campanie Nu am o danturã frumoasã/sãnãtoasã Nu-mi place sã-mi fie fotografiatã gura (deschisã)/sã apar într-un poster cu gura deschisã Nu cunosc produsul/nu cunosc detalii despre campanie Nu am încredere în eficienþa unui astfel de produs Nu am timp Nu sunt fotogenicã Nu sunt interesatã de aceastã activitate Nu vreau ca participarea sã-mi dãuneze imaginii Un milion de lei este o recompensã prea micã pentru a participa la o astfel de campanie Total Nr. menþiuni 8 5 4 4 3 2 2 1 1 31 Figura 4. Motiva]ii ale refuzului de a participa la campania DENTAVIT Concluzii Testarea realiabilitãþii instrumentului TAC a arãtat cã numai douã dintre subscalele incluse au avut consistenþã internã: cea ruºinii ºi cea a externalizãrii vinei. Deºi importantã pentru scopul studiului nostru a fost subscala ruºinii, TOSCA ºi, implicit, TAC sunt concepute ca instrumente cu scale integrate. De aceea considerãm necesarã revizuirea TAC cel puþin din punctul de vedere al validitãþii de construct, pentru a asigura consistenþa internã a tuturor subscalelor instrumentului. Vor realiza acest lucru atât prin analizã teoreticã, cât ºi urmând sugestiile participanþilor la studiul de faþã, sugestii înregistrate la finalul TAC (vezi anexa 1). Distribuþia datelor obþinute prin experiment – dominanþa categoriei de dispoziþie redusã de a simþi ruºine, numãrul mic de subiecþi care au acceptat sã participe la campania DENTAVIT – ne-a sugerat posibilitatea reevaluãrii situaþiei generatoare de ruºine definite de noi ºi a intensitãþii sentimentului de ruºine pe care dorim sã-l suscite situaþia experimentalã. Deºi am atins parþial obiectivele stabilite, studiul ne-a convins asupra utilitãþii dezvoltãrii în limba românã a unui instrument valid de mãsurare a predispoziþiei de a simþi ruºine. În acelaºi timp, modul în care a funcþionat experimentul nostru, ne-a indicat faptul cã schema experimentalã pe care am elaborat-o poate fi folositoare pentru explorarea legãturilor dintre ruºine ºi deindividualizare. Abstract: Deindividualization – the psychological process through which individuals transgress social norms when they cannot be identified – was revealed by several experimental studies. Most of these studies explored the contextual factors (such as darkness, wearing masks or uniforms) and structural factors (i.e. the place occupied by the individual in a large group) that favor the process of deindividualization. However, few experiments concentrated on the individual factors influencing the process, although reality shows that different individuals react differently, based on their personal characteristics, even when they find themselves in the same deindividualizing situation. This study proposes an experimental design that explores the role that shame (as an individual factor) plays in explaining the process of deindividualization. In order to measure subjects’ disposition to feel shame (35 students from the Faculty of Sociology, University of Bucharest) we used the Behavior Self-Evaluation Test, an adaptation of the TOSCA – A Scale, elaborated by 86 LOREDANA IVAN, FIDELIE KALAMBAYI, LOREDANA DUMITRA{CU June Price Tangney et al. in 1991. During the experiment, the subjects were invited to participate in an action involving a shame generating situation, and were asked to name the conditions under which they agree to participate. Our study is the first application of the TOSCA Scale in Romania and offers one of the few researches of the deindividualization process that start from individual factors. The study is part of the research project „The social emotions: shame and guilt in the Romanian public space after December 1989” coordinated by Professor Septimiu Chelcea, PhD. Résume: Le phénomène de la désindividualisation – transgression des normes sociales par des individus lorsque ceux-ci ne peuvent pas être identifiés – a été mis en évidence par de nombreuses études expérimentales. La plupart se sont centrées à montrer les facteurs contextuels (ténèbres, portage de masques ou des uniformes) et structurels (positionnement de l’individu dans la foule ou dans de grands groupes) qui favorisent l’apparition de la désindividualisation. Pourtant, peu d’études ont explore les facteurs individuels. En réalité, on remarque que les individus en situations où on ne peut pas les identifier, réagissent différemment selon les caractéristiques personnelles. Nous proposons, dans cette étude, une approche expérimentale dans laquelle la prédisposition vers la honte (en tant que facteur individuel) constitue la variable explicative de la désindividualisation. Afin de mesurer la prédisposition vers la honte des sujets participants (N = 35 d’étudiants de la Faculté de Sociologie), nous avons utilisé le Teste d’autoévaluation comportementale, adapté d’après l’Echelle TOSCA – A, élaborée par June Price Tangney et al. en 1991. Dans cette expérience, les sujets ont été sollicites de s’impliquer dans une activité qui ait pu leur provoquer le sentiment d’honte. En même temps, ils ont été priés de mentionner si et dans quelles conditions préféreraient-ils participer à la dite activité. La nouveauté de l’étude réside dans l’utilisation de l’échelle TOSCA, pour la première fois en Roumanie et dans la proposition d’une approche expérimentale du phénomène de la désindividualisation, en partant des facteurs individuels. L’investigation s’inscrit dans le projet de recherche «Les sentiments sociaux : la honte et la culpabilité dans l’espace public post-décembre de la Roumanie», coordonné par prof. univ. dr. Septimiu Chelcea. Bibliografie Diener, E. (1980), „Deindividuation: The absence of self-awareness and self regulation in group members”, în P.B. Paulus (ed.), The pychology of group influence, pp. 209-242, Lawrence Erlbaum, Hillsdale. Festinger, L., Pepitone, A., Newcomb T. (1952), „Some consequences of deindividuation in a group”, Journal of Abnormal and Social Psychology, 47, pp. 382-389. Las Hayas, C. (coord.) (2005), „Preliminary validation in Spanish of the Test of Self – Conscious Affect (TOSCA)”, Advances in Relational Mental Health, disponibil on-line la adresa http://www.bibliopsiquis.com/asmr/0403/val0403.pdf. Leeming, D., Boyle, M. (2004), „Shame as a social phenomenon: A critical analysis of the content of dispositional shame”, Psychology and Psychotherapy: Theory, Research and Practice, 77, pp. 375-396. Lewis, H.B. (1971), Shame and guilt in neurosis, Plenum Press, New York. Mathes, E.W., Guest, T.A. (1976), „Anonymity and group antisocial behavior”, Journal of Social Psychology, 100, pp. 257-262. Postmes, T., Spears, R. (1998), „Deindividuation and antinormative behavior: a metaanalysis”, Psychological Bulletin, 123, 3, pp. 238-259. Tangney, J.P., Dearing, R.L. (2002), Shame and Guilt, The Guilford Press, New York. Wood, J.V., Saltzberg, J.A., Goldsamt, L.A. (1990), „Does affect induce self-focused attention?”, Journal of Personality and Social Psychology, 58, pp. 899-908. Zimbardo, P. (1969), „The Human Choice. Individuation, Reason and Order versus Deindividuation, Impulse and Chaos”, Nebraska Symposium on Motivation, 17, pp. 237-307. Carmen-Liliana Hoceanu1, Ana Stoica-Constantin2 Recunoaºterea competenþei profesionale a expertului în funcþie de aspectul vestimentar Rezumat: Pe un lot de 372 studenþi (împãrþiþi în 12 grupe experimentale) studiul constatã cã stilurile vestimentare (oficial sau lejer, sportiv) ale unei persoane prezentate ca expert – folosind fotografii ºi texte conþinând discursurile acestora, redactate special pentru experiment –, influenþeazã publicul în evaluarea competenþei profesionale [Valoarea F(11,360) = 12,562 la un prag p < 0,01 – proba Anova One-Way]. În cazul similaritãþii/nonsimilaritãþii de sex între public ºi expertul evaluat, femeia-expert obþine aprecieri mai favorabile atât din partea bãrbaþilor, cât ºi a femeilor, iar bãrbatul-expert este pe plan secund atât în evaluãrile femeilor, cât ºi ale celorlalþi bãrbaþi. Premise teoretice Vestimentaþie ºi personalitate. Diversã ca manifestare, aparenþa vestimentarã a avut întotdeauna semnificaþii psihologice pentru observator, prin elemente ca: îmbinarea culorilor, croialã, ordine, curãþenie, concordanþa sau neconcordanþa cu situaþia sau „moda zilei”, atitudinea mai mult sau mai puþin formalã. Prin analiza naivã a acestora, observatorul atribuie trãsãturi de personalitate sau dispoziþii personale, intenþii (atribuiri interne sau externe însoþite de cele mai multe ori de erori de judecatã). De exemplu, croiala neobiºnuitã, culorile stridente, îmbinãrile frapante de culori, tendinþa exageratã de a fi în pas cu moda, sunt atribuite superficialitãþii ºi extravaganþei actorului, care are o concepþie despre lume ºi viaþã cu accent pe aspectele exterioare ale oamenilor ºi lucrurilor. Dimpotrivã, îmbrãcãmintea neglijatã, învechitã, decoloratã, fãrã preocupare esteticã ºi ordine, duce la judecãþi ºi concluzii la fel de severe la adresa actorului social, cum ar fi mentalitatea înapoiatã, concepþie rudimentarã, lipsã de respect, atitudine de sfidare a normelor ºi uzanþelor sociale prin idei învechite, conservatoare, rigide în termeni de neclintire. Alãturi de croialã ºi de materialul folosit, culoarea comunicã tuturor ce fel de om eºti. Lumea culorilor vestimentare a fost ºi este studiatã în domeniul modei, astãzi spãrgându-se barierele combinaþiilor clasice de culori prin îndrãzneþe asorteuri între nuanþe contrastante. Cu toate acestea, þinuta vestimentarã este deosebit de vizatã în toate 1. Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iaºi. 2. Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iaºi. PSIHOLOGIA SOCIAL| 17/2006 88 CARMEN-LILIANA HOCEANU, ANA STOICA-CONSTANTIN instituþiile, indiferent de moment, în speþã omul continuând sã fie caracterizat prin prisma alegerilor vestimentare fãcute, în special în selecþia de personal. Studiul nostru vrea sã verifice cum anume judecã un public cã trebuie sã se îmbrace un expert într-un anumit domeniu, la o ocazie publicã, ºtiind cã profesionistul este renumit! Oare i se va recunoaºte competenþa? Ce factori vor interveni? Vestimentaþia ca purtãtoare de mesaje este menþionatã de toþi autorii care au propus tipologii ale comunicãrii. R. Rãºcanu (1995, pp. 17-18) implicã aspectul vestimentar în comunicarea contextualã (care variazã permanent în funcþie de context: unde suntem, cu cine suntem sau cum ne îmbrãcãm, calificând sau descalificând comunicarea verbalã sau nonverbalã); ªt. Boncu ºi Luminiþa Iacob vorbesc despre urmãtoarele categorii în care se claseazã semnalele generate de codul personal al actorului: semnale vocal-acustice (verbale ºi nonverbale), somato-vizuale (nonverbale) – unde gãsim ºi semnalele statice supraadãugate (îmbrãcãminte, machiaj, decoraþii) –, semnalele cinetice lente, cinetice rapide, olfactive ºi cutanate (Boncu, Iacob, 1997, p. 19). Comunicarea ºi percepþia interpersonalã au la bazã elemente lingvistice, manifestãri emoþionale (autentice sau mimate), postura, costumaþia, diverse ornamente ºi accesorii care costruiesc un cod al persoanei (ªoitu, 1994, p. 78), o serie de variabile investite cu o anumitã difuziune socialã: este materialul personal ce cuprinde reprezentarea ºi prezentarea de sine folosite în relaþia interpersonalã ºi cu ajutorul cãrora se descifreazã sensul contactelor sociale. Codul persoanei valorificã locul ºi rolul ocupat de persoanã în sistemul social ºi le face vizibile prin vestimentaþie, element primordial în percepþia celuilalt, asigurând un cadru normativ instituþionalizat (uniforma poliþistului, asociatã cu prezenþa fizicã ºi intervenþia susþinutã de autoritatea generatã de reglementãrile din domeniu, oferã dreptul admonestãrii verbale ºi al sancþiunilor pietonilor neglijenþi). Comportamentul exterior reflectã ceea ce este individul cu adevãrat sau ceea ce acesta „pozeazã”, impune lumii ºi lui însuºi, estompând sau amplificând unele trãsãturi adevãrate de caracter. Prezentarea de sine (codul personal al individului) poate fi manipulatã în diverse moduri (Mucchielli, 2002, pp. 166-167), prin dimensiuni care þin de sursa comunicãrii, între care aflãm paralimbajul, exprimat inclusiv prin vestimentaþie. Precizãri terminologice. Ca urmare a consideraþiei, valorii asociate persoanei sau grupului în conformitate cu statutul social se naºte prestigiul sau reputaþia, înþeleasã ca raportare la un sistem social dat, la o structurã de clasã ºi stabilitã în funcþie de o serie de factori (de exemplu, prestigiul social al profesiunilor este definit în funcþie de nivelul intelectual ºi funcþia de conducere). Rezultat cumulativ al istoriei personale ºi al interacþiunii cu lumea exterioarã, competenþa este un concept actual cu multiple sensuri, fiind folosit iniþial deopotrivã de psihologia muncii ºi de managementul resurselor umane. Succesul profesional decurge din exercitarea competenþei în diferite domenii de activitate. El depinde de cunoºtinþele, informaþiile deþinute, capacitãþile ºi aptitudinile formate. Estimarea competenþei personale variazã în funcþie de sfera cunoºtinþelor deþinute despre un domeniu, precum ºi în funcþie de percepþia atributelor solicitate: puterea de competenþã este bazatã pe ideea cã persoana are experienþã ºi cunoºtinþe speciale, fundamentul încrederii, credibilitãþii. Toate formele de competenþã fac posibilã realizarea variatã a persoanei ºi îºi fac apariþia rând pe rând sau cumulat pe traseul vieþii profesionale a oamenilor, variind rezultatele acestora. Specialiºtii, profesioniºtii (Balico, 1998, p. 115) sunt persoanele care se caracterizeazã printr-o formare continuã, riguroasã ºi adaptatã unui domeniu de profesare, RECUNOAªTEREA COMPETENÞEI PROFESIONALE A EXPERTULUI... 89 responsabile ºi ambiþioase de a deveni profesioniste, cele mai bune dintre cei mai buni. Experþii (Leboyer, 1996, p. 53) sunt situaþi pe o treaptã mai înaltã a ierahiei socioprofesionale, ca urmare a rezultatelor excelente obþinute în funcþia consideratã, a mulþilor ani de experienþã, cercetare teoreticã ºi practicã, a capacitãþilor dezvoltate ºi a realizãrii satisfãcãtoare a activitãþii prestate în societate. Evaluarea, atât a profesioniºtilor, cât ºi a experþilor, cuprinde în egalã mãsurã trei categorii mari de obiective: aptitudini, abilitãþi ºi competenþe ºi, în final, personalitatea individului. În acest sens, suntem interesaþi în studiul nostru de modul în care se realizeazã aprecierea competenþei profesionale a expertului în cadrul celor douã grupe de sex, în funcþie de perceperea comportamentului vestimentar observat al specialistului. Competenþele verbale au fost manipulate cu ajutorul unui discurs, în timp ce aprecierea competenþei în domeniul de activitate al experþilor a pornit de la cunoaºterea prestigiului acestora. Percepþia socialã reprezintã modul prin care persoana ajunge sã-ºi formeze o imagine despre sine ºi în acelaºi timp felul cum se contureazã impresiile, aprecierile despre alþii. Percepþia socialã depinde de tiparele culturale existente, sistemul de simboluri verbale ale limbii ºi semnificaþiile generalizate existente în colectivitate, având ca obiect statusurile, rolurile, relaþiile, comunicarea ºi comportamentul social al altor persoane (Dicþionar de psihologie socialã, pp. 85-86). Putem identifica astfel douã ipostaze ale pecepþiei: – percepþia realã a comportamentului social manifestat, cu identificarea adecvatã a interacþiunii psihosociale existente între persoane; – percepþia prezumtivã, de reflectare a ceea ce se aºteaptã de la persoana datã: este o percepþie proiectivã. Pornind de la psihologia naivã a Antichitãþii ºi concepþiile psihologice din textele literare sau medicale, Heider (1965) a studiat modul în care corpul prin miºcãrile, expresiile ºi aparenþele sale este un mediator al cunoaºterii de sine ºi de celãlalt în cadrul interacþiunilor sociale. Observarea fizicului permite inducerea unor caracteristici psihologice în termenii trãsãturilor de personalitate ºi caracter sau ai unor calitãþi morale ºi sociale (teoriile morfopsihologiste ale lui Hipocrate ºi Galenius; teoriile constituþionaliste ale lui Eysenck, 1950; sau Kretschmer, 1931; tipologiile intuitive ale lui Sheldon, 1950), cadre fundamentale pentru evaluarea persoanelor (în acest sens bine cunoscut este proverbul „Corpul este semnãtura vizibilã a calitãþilor morale”). Prezentarea sinelui pe scena publicã (sinele material sau aparenþa fizicã) ºi manipulãrile sale în raport cu ceilalþi, au fost analizate de sociologi de la Mead (1934), care arãtau importanþa celuilalt în constituirea sinelui prin interacþionism simbolic, pânã la Goffman (1959), care studia controlul imaginii despre sine în îndeplinirea rolurilor sociale. Pe linia acestor cercetãri se înscrie ºi concepþia lui S. Moscovici despre aparenþa ca reprezentare a corpului în cadrul relaþiei sociale, din punctul de vedere al rolului ºi normelor pe scena publicã (în plan vestimentar, al atitudinii sociale ºi al expresivitãþii corporale: aspectul fizic, gestica etc.). Fiecare om, la primul contact cu o altã persoanã necunoscutã, realizeazã pe parcursul unui proces perceptiv, la început pur intuitiv (mai întâi ca percepþie a unui obiect caracterizat de culoare, înãlþime, greutate ºi îmbrãcãminte, apoi ca o prezenþã, iar în final ca o persoanã pe care o interiorizeazã prin raportare la sine) ºi treptat conºtient, o cunoaºtere a însuºirilor psihice ale persoanei respective (uneori aproape de realitate), iar în funcþie de acesta îºi adapteazã aproape automat propriile manifestãri (gesturi, expresii etc.). 90 CARMEN-LILIANA HOCEANU, ANA STOICA-CONSTANTIN Aceastã cunoaºtere se realizeazã pe parcursul a 10 secunde considerate cruciale, la început pe baza elementelor exterioare uºor de sesizat (statura, þinuta vestimentarã, mersul, gesturile, fizionomia, mimica etc.), pe baza cãrora se formeazã prima impresie credibilã, instantanee (ne spune ce sã credem despre ea, ce sentimente ºi comportament sã avem faþã de ele), pentru ca apoi sã intervinã observaþia lucidã, sistematicã. Se parcurg astfel douã etape care conduc la formarea reprezentãrii de sine: – privirea fixeazã persoana ºi genereazã o primã impresie, dupã care, utilizând anumite indicii, se formeazã o anumitã idee, pãrere despre persoana în cauzã, se acordã sau nu credit persoanei; privirea intermediazã contactul ºi stabileºte relaþia dintre mine ºi celãlalt: e relaþia de obiectivare a celuilalt cu mine ºi are caracter conjuctural; – în urma unei interacþiuni directe ºi imediate au loc procesele de apreciere ºi evaluare a calitãþilor sau trãsãturilor inferate. În unul dintre studiile sale, Moscovici a demonstrat cã aparenþa fizicã (în cadrul prezentãrii) ºi implicit vestimentaþia manifestã importanþã pentru reuºita ºcolarã, stabilirea mai facilã a legãturilor sociale cu ceilalþi, îndeosebi în stabilirea legãturilor afective. O simplã privire, câteva cuvinte sunt suficiente pentru a ne face o impresie foarte clarã, unitarã, structuratã, în cadrul cãreia trãsãturile percepute sunt intercorelate (Asch et al., 1984, pp. 1230-1240). Subiecþii sociali care percep se lasã însã dominaþi de grupele lor de bias-uri (erori de percepere), chiar de la începutul procesului de formare a impresiilor pentru cã sunt gânditori cu o capacitate limitatã care cautã mai curând soluþii satisfãcãtoare ºi rapide decât exacte ºi lente. De multe ori informaþia despre caracteristicile individuale se impune înainte de toate. Studii despre predominanþa informaþiilor categoriale sau individualizate în procesul formãrii impresiilor au fost realizate de Fiske ºi Neuberg (1990), care construiesc „modelul unui continuum al impresiei”: evaluarea celuilalt de cãtre observator se înscrie pe un continuum unic de formare a impresiilor care are ca extremitãþi categoriile ºi rãspunsurile individualizate. Rãspunsurile bazate pe categorii sunt prioritare raþionamentelor individualizate, având ca factori de variaþie: interpretarea, motivaþia ºi atenþia. Cu alte cuvinte, includerea oamenilor în anumite categorii ºi judecarea conform unor stereotipuri este prealabilã interpretãrii raþionale. Factorii facilitatori ºi distorsionanþi totodatã în percepþia socialã sunt cuprinºi în categoriile: a. fenomenul de cristalizare, cu conþinut afectiv: transfigurarea persoanelor, obiectelor sau a situaþiilor sub influenþa sentimentelor, a pasiunii; b. prezumþia de similitudine (demograficã ºi ideologicã): inferarea unor asemãnãri pe baza unor informaþii demografice sau de mentalitate comunã aparentã, din experienþa proprie sau din zvonisticã; c. efectul de halo – formarea unei imagini globale despre persoanã ºi aprecierea trãsãturilor specifice sub influenþa acestei prime judecãþi (nivelarea trãsãturilor persoanelor apreciate); d. generozitatea sau tendinþa de a aprecia favorabil oamenii când evaluarea priveºte statusul viitor al persoanei; e. tendinþa de proiectare a propriilor trãsãturi, procese, trãiri asupra persoanelor percepute (o persoanã rigidã în relaþii va cãuta întotdeauna sã constate rigiditatea ºi la alþii); f. variabilitatea persoanelor percepute sau a situaþiilor ca factor dinamic în construirea impresiilor ºi a judecãþilor; g. sistematizarea informaþiilor care este afectatã de stereotipizarea trãsãturilor evidente, vizibile (de exemplu, sexul ºi vestimentaþia). RECUNOAªTEREA COMPETENÞEI PROFESIONALE A EXPERTULUI... 91 Percepþia celuilalt oferã o cunoaºtere empiricã ºi se constituie într-un stil propriu observatorului (apud Bârliba, 1986, pp. 14-15), traducând prin aceastã sintagmã postura activã ºi trãsãturile de personalitate ale acestuia. Heider (1958) definea trei stiluri perceptive în funcþie de informaþiile selectate de observator în vederea cunoaºterii: percepþia fizionomiei sau maniera de cunoaºtere dupã indici externi; analiza acþiunii cu diferite nivele de profunzime ºi stilul etichetar, care foloseºte atribuiri de calitãþi psihice. În afara acestor forme specifice ale stilului individual de percepþie, existã ºi stiluri de evaluare a celor din jur, stiluri care þin de personalitatea observatorului: sunt stilurile de percepþie interpersonalã teoretizate de Paul F. Secord (1968), în funcþie de criteriile de judecatã ale observatorilor. Existã douã astfel de stiluri: 1. stilul artistic, care utilizeazã parametri de mare importanþã pentru observator – cum ar fi interesele intelectuale ºi estetice, pasiunile, motivaþia etc. – ºi 2. stilul consensual, care utilizeazã atribute convenite social prin judecare de cele mai multe ori stereotipicã ºi are la bazã elemente descriptive care includ persoanele observate în anumite categorii distincte. Impresia generatã în cadrul întâlnirii cu ceilalþi poate „închide” sau „deschide” persoana perceputã, din punctul de vedere al relaþiilor interpersonale, deoarece în funcþie de modul în care aratã, se miºcã, vorbeºte, dovedeºte credibilitate sau nu, este acceptatã sau respinsã. Judecarea celuilalt s-a realizat experimental prin examinarea unor liste de trãsãturi ale persoanei; ceea ce s-a dovedit a fi de interes pentru observatori este dimensiunea esteticã a aparenþei fizice, apreciatã pozitiv sau negativ. Prevalenþa esteticului sau a farmecului intervine atunci când apropierea de celãlalt nu corespunde unei relaþii profunde, afective; într-o relaþie afectivã, caracteristicile psihologice, morale ºi sociale sunt indici de cunoaºtere a partenerilor în defavoarea expresivitãþii ºi seducþiei. Imaginea corporalã exterioarã se va gãsi plinã de semnificaþii diverse atunci când nu este umbritã de informaþiile furnizate de interacþiunea socialã: capãtã importanþã dimensiunile psihologice, morale ºi mentale ale persoanei. În procesul judecãrii celuilalt, pe mãsurã ce expresivitatea corpului (manifestatã prin figurã, voce, privire, vestimentaþie etc.) scade în importanþã, tot ceea ce suportã o codificare socialã (modul de a vorbi, gesturile ºi atitudinile în proporþie de 25%, vestimentaþia 17% etc.) devine un indiciu tot mai pertinent în cadrul judecãþii (Moscovici, apud Bârliba, 1986, pp. 51-53). Judecarea însã angreneazã ºi erori generate de includerea în categorii a persoanelor percepute ca urmare a datele stereotipice asociate categoriilor. Persoana care percepe nu dispune decât foarte rar de o capacitate de tratament nelimitatã în confruntãrile cu ceilalþi, motiv pentru care apeleazã la metode euristice (ce derivã din experienþa anterioarã ºi se prezintã sub forma unor prejudecãþi stereotipe; sunt economice din punctul de vedere al consumului informaþional ºi prelucrativ pentru interpretãrile comportamentale (Bodenhausen, Lichtenstein, 1987, pp. 871-880). În acest sens, Bodenhausen ºi colaboratorii sãi (1987) observã cã persoanele confruntate cu o problemã complexã de raþionament utilizeazã stereotipurile ca principii centrale de organizare: faciliteazã codificarea informaþiei prin empirismul cognitiv. Nu trebuie uitat însã faptul cã persoanele care raþioneazã deþin ocazional puterea de a acþiona stereotipic sau nu. Distincþia dintre procesele automatice ºi controlate care dominã formarea impresiilor ºi judecarea aparenþei fizice a fost fãcutã de Devine (1989, pp. 5-18) într-un studiu care 92 CARMEN-LILIANA HOCEANU, ANA STOICA-CONSTANTIN viza cunoaºterea unui stereotip cultural ºi acceptarea lui: rezultatele obþinute scot în evidenþã faptul cã raþionamentele nuanþate de prejudecãþi nu sunt o consecinþã inevitabilã a activãrii stereotipurilor. Nu toate persoanele sunt supuse prejudecãþilor, dar toate au o capacitate limitatã de tratare a informaþiilor. Stereotipul de gen. Barierele impuse de stereotipul de gen au fost nu de mult trecute în mare parte, însã sexismul (formã de discriminare bazatã pe sexul persoanei) continuã sã persiste. Motivul principal este acela cã aceastã caracteristicã a persoanei „sare foarte uºor în ochi” asemenea înfãþiºãrii sau a comportamentului vestimentar. Un inventar realizat de cercetãtori prin investigaþii în 25 de þãri (Broverman et al., 1972; Spence et al., 1975; Ashmore, 1981) a evidenþiat o serie de caracteristici acordate bãrbatului tipic cum ar fi: tendinþa de a domina, hotãrârea, independenþa, orientarea spre activitate, agresivitate, trãsãturi net deosebite de cele ale femeii tipice caracterizatã prin sensibilitate, blândeþe, dependenþã, creativitate, excitabilitate, emotivitate, orientare spre oameni. Astãzi mai persistã credinþa cã unele trãsãturi sunt specifice bãrbatului, iar altele femeii neputând fi regãsite la aceeaºi persoanã în acelaºi timp. Astfel de idei sunt infirmate de cercetãri care vizeazã orientarea spre un rol social susþinutã de raþionamentele realizate de oameni atunci când îºi atribuie caracteristici tradiþionale masculine sau feminine: majoritatea oamenilor posedã din ambele tipuri de însuºiri (cei competitivi, independenþi ºi sensibili totodatã sunt consideraþi androgini datoritã caracteristicilor atipice). Edwards ºi Yankey (1991, pp. 171-176) atribuie bãrbaþilor un nivel înalt de agresivitate manifestatã sub forma violenþei fizice firesc exprimate, abilitãþi matematice ºi de reprezentare vizuo-spaþiale superioare, raþionalitate ºi creativitate sporite, activitãþi cu risc mare fizic ºi psihic, spre deosebire de femei, care sunt vãzute ca influente, preocupate de consecinþele agresivitãþii, cooperante, temãtoare de rãzbunare, personalizând foarte mult lucrurile, intuitive, având o conduitã nonverbalã bogat exprimatã ºi abilitãþi verbale, tentate sã realizeze atribuiri externe reuºitelor sau nereuºitelor. Din aceste motive se aºteaptã ca femeile sã se descurce mai puþin în multe domenii profesionale, sã fie mai puþin competente în domenii reprezentative pentru „sexul puternic”, care presupun abilitãþi specifice cum ar fi dominanþa profesionalã, credibilitatea, asertivitatea. Efecte negative introduse de stereotipul de gen apar ca urmare a manierei diferite de a valoriza atributele masculine sau feminine de cãtre societate; o persoanã poate alege sã se asemene mai mult cu imaginea bãrbatului tipic sau cu cea a femeii tradiþionale. Bãrbatul tipic (Singer, Steffre, 1971, pp. 116-117) este fascinat de meserii precum mecanica, ºtiinþa, psihologia, activitãþi aventuroase, justiþia, armata, în timp ce femeia tipicã se simte împlinitã în meserii ce þin de lumea artisticã, muzicã, literaturã, servicii sociale ºi educative, activitãþi clericale. Cercetãrile au evidenþiat cã oamenii au tendinþa de a minimaliza performanþele unei femei competente care aspirã sã acceadã pe scara socialã, dar necunoscutã, ºi care dezvoltã sarcini rezervate în general bãrbaþilor. A fi competentã înseamnã a stãpâni informaþia din domeniu ºi trãsãturi care sã influenþeze, precum asertivitatea, oportunismul, independenþã, controlabilitatea asupra subordonaþilor, autonomia, responsabilitatea, un bun antrenament ºi experienþã la cele mai înalte standarde. Spre deosebire de bãrbaþi, femeile care au o poziþie socialã ridicatã tind sã aibã o viziune nontradiþionalistã faþã de rolul femeii în societate. În ceea ce priveºte atribuirea succesului ºi eºecului se pãstreazã aceeaºi inegalitate de forþe, în sensul cã: atunci când bãrbaþii rezolvã sarcini feminine, reuºita e atribuitã RECUNOAªTEREA COMPETENÞEI PROFESIONALE A EXPERTULUI... 93 abilitãþilor personale, iar eºecul este pus pe seama hazardului. În contrast, când femeile fac faþã sarcinilor masculine, performanþa e atribuitã norocului, iar eºecul e motivat prin absenþa abilitãþilor necesare. Aceastã identitate de gen provoacã multe nemulþumiri ºi contraste. Cum anume judec un expert? În mod logic, poziþia ºi identitatea actorului social nu ar trebui sã-mi afecteze în nici un fel încrederea în ceea ce este acesta, dar este greºit sã cred cã felul actorului social de a se prezenta în faþa mea nu influenþeazã mãcar în micã proporþie ceea ce susþin eu despre el. Pentru judecatã, oamenii apeleazã mai degrabã la „sinele intern”, decât la raþionamentul logic, utilizându-ºi în acest sens sentimentele, preferinþele, sistemul propriu de valori, simþul umorului, trãsãturile de personalitate, nivelul sãu cultural, formaþia iniþialã, factori care contribuie la adoptarea deciziei finale. Experienþa înseamnã ºi confruntare, în timp, cu anumite încercãri de judecatã ºi alegeri: pe parcurs am învãþat modalitãþi subiective de evaluare ºi de judecare mai mult sau mai puþin eronate, pe care le actualizez ori de câte ori am nevoie. În contextul situaþional se dovedeºte a fi important ºi sexul publicului: se ºtie cã femeile sunt mai puþin influenþabile decât bãrbaþii în societãþile caracterizate prin conformism, supunere, nevoie de afirmare. Cel ce comunicã devine punctul asupra cãruia se focalizeazã toþi aceºti factori: propria personalitate ºi poziþia socialã a profesionistului vorbesc la fel de sonor ca ºi ceea ce are de spus verbal. Publicul percepe profesionistul din perspective diferite: experienþa ºi cunoºtinþele deþinute despre subiectul discutat; dãruirea cu care a abordat subiectul; devotamentul ºi respectul faþã de public; trãsãturi de caracter care reflectã o persoanã sincerã, de încredere, scoase în evidenþã prin vestimentaþie, gesticã, privire etc.; dinamismul ºi energia dovedite; persoanele, agenþiile sau instituþiile al cãrei reprezentant este. Îmbrãcãmintea este o protezã a cãrei formã veritabilã îºi are rãdãcinile în adâncul personalitãþii noastre ºi în raporturile întreþinute de noi cu universul social. Imaginea de sine prin vestimentaþie este primul vector dupã care vom fi judecaþi ºi în funcþie de care ni se vor estima valorile personale, credibilitatea. Pe lângã regulile protocolare, fiecare individ îºi stabileºte propriile coduri stilistice neprotocolare, familiare în funcþie de rolurile pe care doreºte sã le joace. O singurã percepþie nefavorabilã în oricare dintre aceste ºase domenii va influenþa cert deciziile faþã de ideile susþinute ºi va avea un cuvânt greu de spus în procesul de atribuire a competenþei profesionale. În domeniul ºtiinþific autoritatea sursei este atent cercetatã ºi se are în vedere o metodologie: transmiterea de informaþii paralel cu luarea în considerare a bazelor intuitive, sufleteºti ºi nu logic riguroase ale autoritãþii sursei. Percepþia acelor baze intuitive care þin de actorul social (cunoaºterea empiricã a personalitãþii la nivelul relaþiilor cotidiene) e influenþatã de acea tentã de agreabil sau dezagreabil, care apare la prima vedere prin comportamentul vestimentar ºi constituie fondul raportãrii psihice. Inferarea trãsãturilor de personalitate este fãcutã pe baza pãrerii subiective, urmãrind experienþa de relaþie ºi nu pe bazã riguros logicã aºa cum s-ar crede: în acest moment intervin caracteristicile observatorului ºi dispoziþiile sale de moment; observatorul explicã comportamentul aparent al actorului social prin prisma unor dispoziþii de personalitate, cum ar fi competenþa profesionalã sau trãsãturile de caracter. 94 CARMEN-LILIANA HOCEANU, ANA STOICA-CONSTANTIN De multe ori se întâmplã sã greºeascã (produce erori de atribuire), fapt dovedit ºi prin studii experimentale: în timp ce un observator atribuie acelaºi comportament dispoziþiilor personale, un actor îºi percepe adesea propriul comportament ca rãspuns la situaþie. Este vorba despre acelaºi comportament, dar de unghiuri diferite de vedere: observatorul va focaliza atenþia pe actorii sociali în exerciþiu, în timp ce actorul social se va centra pe situaþia socialã. Un rol important în atribuire îl au structurile prealabile de cunoºtinþe, stereotipurile pe care publicul le deþine în privinþa anumitor categorii sociale care-l vor ghida spre discriminare, prejudecatã sau confirmarea aºteptãrilor proprii cu privire la unul ºi acelaºi comportament. Stereotipurile, indiferent de tip, sunt un mod economicos de a oferi sensul unor informaþii recepþionate de observator de la actorul social. Odatã formate, stereotipurile intervin în judecarea celuilalt (Hamilton, Rose, 1980, pp. 832-845): autorii demonstreazã cã stereotipurile asociate profesiunilor afecteazã memorarea unor liste de trãsãturi ceea ce sugereazã cã efectele pot fi ºi mai serioase de atât. Prin urmare, dacã imaginea noastrã de sine este deficitarã, alegerile ºi opþiunile pe care le vom face vor reflecta acest lucru ºi vom perpetua concepþiile stereotipice: percepþia socialã a celuilalt afecteazã integritatea personalã ºi socialã o observatorilor. Diferitele elemente de informaþie verbalã, nonverbalã sau paraverbalã sunt integrate într-o judecatã socialã în baza unei teorii proprii: formarea impresiilor este piatra unghiularã a stereotipurilor ºi au rol în echilibrarea informaþiilor categoriale ºi individuale. În studiul nostru, îºi propune sã verifice cum anume publicul este interesat de judecarea ºi recunoaºterea competenþei profesionale a unor experþi (femeie ºi bãrbat) prin atribuiri interioare pornind de la indici exteriori, respectiv comportamentul vestimentar tradiþional sau sport asociat ºi altor trãsãturi ale aparenþei fizice: fizionomie, gesticã, accesorii vestimentare. Este interesant de vãzut cum funcþioneazã stereotipul de gen în cadrul grupelor experimentale, cum variazã alegerile în cazul similaritãþii sau disimilaritãþii de sex între public ºi expert, care sunt evaluãrile publicului (feminin ºi masculin) faþã de abilitãþile probate de experþi. Designul ºi desfãºurarea studiului experimental Numeroase studii au demonstrat cã în activitatea ºi relaþiile interpersonale stilul vestimentaþiei (de exemplu, culoarea, textura, croiala, linia moderna sau clasicã etc.) îºi pune amprenta asupra modului în care oamenii se percep ºi se apreciazã reciproc. Acest fapt este cu atât mai evident în cazul perceperii ºi evaluãrii profesionistului, faþã de care societatea actualã manifestã exigenþe din ce în ce mai ridicate. Studiul investigheazã mãsura în care stilurile vestimentare (formal, oficial sau, dimpotrivã, neoficial, lejer) ale unei persoane prezentate ca expert influenþeazã publicul în evaluarea competenþei profesionale. Variabila intermediarã sex a fost de asemenea luatã în calcul, pentru a vedea cum anume similaritatea/nonsimilaritatea de sex ar putea influenþa recunoaºterea competenþei profesionale a specialistului. Aserþiunea noastrã de bazã este aceea cã aspectul vestimentar al profesionistului influenþeazã percepþia evaluatorului privind pregãtirea profesionalã a specialistului. Scorurile la un chestionar de apreciere a competenþelor profesionale ale unui expert vor RECUNOAªTEREA COMPETENÞEI PROFESIONALE A EXPERTULUI... 95 fi mai mari în cazul publicului cãruia i s-a prezentat un expert în vestimentaþie oficialã, decât scorurile la acelaºi chestionar exprimate de publicul cãruia i s-a prezentat un expert în vestimentaþie neoficialã ºi ale publicului cãruia nu i s-a prezentat vestimentaþie experimentalã, evaluarea bazându-se doar pe contactul cu informaþia conþinutã de text. Similaritatea/nonsimilaritatea de sex între specialist ºi public prezintã ºi ea importanþã în aprecierea competenþei profesionale a expertului de cãtre public, supoziþiile noastre fiind cã: – În cazul similaritãþii de sex publicul feminin va avea tendinþa de a considera expertul de acelaºi sex ca fiind mai competent din punct de vedere profesional, indiferent de stilul vestimentar ales (oficial sau neoficial); tendinþa ar putea fi mai accentuatã decât cea manifestatã de publicul masculin atunci când apreciazã competenþa profesionalã a unui expert de acelaºi sex. Evident, psihologia sexelor ne-ar fi putut orienta ºi spre ipoteza inversã, datã fiind rivalitatea mai accentuatã dintre femei, comparativ cu cea ingroup a bãrbaþilor, dar procedural este corectã ºi ipoteza noastrã. – În cazul disimilaritãþii de sex avansãm ipoteza cã publicul masculin va aprecia expertul de sex opus ca fiind mai competent din punct de vedere profesional atunci când este îmbrãcat oficial, spre deosebire de cazul în care este evaluatã competenþa profesionalã a expertului de sex masculin, îmbrãcat oficial, de cãtre publicul feminin. Comentariul de mai sus este valabil ºi aici, în sensul cã am fi putut aserta efectul invers: în virtutea atitudinii negative tradiþionale a bãrbaþilor faþã de competenþele intelectuale a femeilor, opinie asimilatã în timp de femeile înseºi, ne-am putea aºtepta ca opinia bãrbaþilor despre competenþa femeilor sã nu fie amelioratã de o þinutã sobrã ºi oficialã a acestora. Metode ºi instrumente. Pentru colectarea datelor am utilizat metodele anchetei ºi a testelor. În prelucrarea lor am recurs la analiza de conþinut ºi la metoda statisticã, în cadrul cãreia am calculat analiza de varianþã One-Way Anova ºi teste t de semnificaþie a diferenþelor dintre medii (pentru eºantioane independente), indici de corelaþie dupã metoda Bravais-Pearson pentru a evidenþia tendinþa de variaþie etc. Ca instrumente, am folosit un chestionar în construcþie proprie, pe care l-am intitulat Caracteristici Exterioare importante la un Profesionist (CEP), fotografii de profesioniºti (masculin ºi feminin îmbrãcaþi oficial sau sport) (vezi anexa) ºi texte conþinând discursurile acestora, redactate special pentru acest experiment (vezi anexa). Argumentele discursurilor au fost construite egale ca valoare, iar fotografiile alese pe baza schemei recomandate de Nicolae Vartan: o þinutã prea sport ar fi fost deconcertantã ºi ºocantã. Chestionarul de opinie: Caracteristici Exterioare importante la un Profesionist, (CEP) a fost elaborat în cadrul cercetãrii pentru identificarea caracteristicilor aspectului exterior al unui profesionist din orice domeniu, importante în viziunea publicului, pentru evaluarea acestuia. Chestionarul propune spre apreciere: fizionomia, gesturile, estetica, trupului, stilul vestimentar, accesoriile, alte aspecte vestimentare. Acest chestionar de opinie are trei itemi. Prin primul item se colecteazã informaþii despre ceea ce înþeleg cei investigaþi prin expresia „profesionist”, prin itemul al doilea se culeg opiniile personale despre cum poate fi definit stilul vestimentar potrivit unui profesionist din orice domeniu, într-o situaþie care presupune prezenþa unui public (primii doi itemi solicitã rãspunsuri deschise). Ultimul item urmãreºte sã evalueze 96 CARMEN-LILIANA HOCEANU, ANA STOICA-CONSTANTIN gradul importanþei unor caracteristici exterioare care þin de aparenþa fizicã (fizionomie, gesticã, estetica trupului, tipuri de vestimentaþie, accesorii vestimentare ºi caracteristici conexe stilului vestimentar: croiala, culoare etc.) în aprecierea unui expert din orice domeniu, la o primã vedere înainte de a-l audia. Lotul este constituit din 372 de subiecþi, 187 de fete ºi 186 de bãieþi, cu vârste cuprinse între 19 ºi 26 de ani, studenþi în anii I-IV la facultãþi de diferite profile din trei universitãþi ieºene. Grupele experimentale cuprind un numãr relativ egal de subiecþi. Bãrbatul ºi femeia reprezentaþi de fotografii sunt prezentaþi ca surse profesioniste cu autoritate în domeniul lor. Ei sunt prezentaþi în trei condiþii experimentale dupã cum urmeazã: Grup oficial (GO): Grup neoficial (GN): Bãrbat (public) Femeie expert îmbrãcat oficial = BFo Bãrbat expert îmbrãcat oficial = BBo Femeie (public) Femeie expert îmbrãcat oficial = FFo Bãrbat expert îmbrãcat oficial = FBo Bãrbat (public) Femeie expert îmbrãcat neoficial = BFn Bãrbat expert îmbrãcat neoficial = BBn Femeie (public) Femeie expert îmbrãcat neoficial = FFn Bãrbat expert îmbrãcat neoficial = FBn Bãrbat (public) Femeie expert-discurs = BFc Grup de control (GC): Bãrbat expert-discurs = BBc Femeie (public) Femeie expert-discurs = FFc Bãrbat expert-discurs = FBc Variabilele independente ale cercetãrii sunt trei variabile principale: vestimentaþia experþilor (oficialã, neoficialã, neprezentatã); sexul persoanelor din public (masculin/ feminin) ºi sexul experþilor (masculin/feminin) ºi douã variabile secundare: caracteristici exterioare importante pentru un expert ºi competenþele profesionale (indicate prin cei 9 itemi). Variabila dependentã constã în evaluãrile realizate de public asupra competenþei profesionale a experþilor operaþionalizate prin scorurile obþinute la itemii ultimului chestionar. Desfãºurarea cercetãrii. Experimentul prezintã publicului chestionat o situaþie ipoteticã: un segment dintr-o Conferinþã care are loc la Geneva ºi are drept subiect de discuþie „Gestionarea ambalajelor ºi deºeurilor biodegradabile”, discuþie la care iau parte biologi, chimiºti, psihologi, oameni politici, ecologiºti ºi douã somitãþi internaþionale, din domeniul ingineriei chimice ºi al protecþiei mediului. Cei doi experþi au nume sonore ºi sunt de sexe diferite: o femeie (biolog specializat în protecþia consumatorului) ºi un bãrbat (chimist preocupat de cercetarea ºtiinþificã). Cei doi participã la disputa publicã pe tema reciclãrii ºi fabricãrii ambalajelor biodegradabile, care implicã, dupã pãrerile opuse ale celor doi, costuri diferite ºi condiþii diferite de prelucrare. Cele douã condiþii experimentale se prezintã astfel: Grupurile experimentale (8 subgrupe) ºi cel de control (4 subgrupe) conþin un numãr relativ egal de subiecþi (grupul la care experþii sunt prezentaþi în vestimentaþie oficialã însumeazã 126 de subiecþi, grupul la care se prezintã experþii în vestimentaþie neoficialã conþine 125 de subiecþi, iar cel de control conþine un numãr de 121 subiecþi). RECUNOAªTEREA COMPETENÞEI PROFESIONALE A EXPERTULUI... 97 La cele douã grupuri experimentale s-a prezentat în contextul întâlnirii ºi un fragment din discursul experþilor, însoþit de imaginile acestora, dupã cum urmeazã: 1. Grup experimental oficial (GO): – la o parte a publicului masculin (32 de subiecþi – BFo) s-a prezentat discursul ºi imaginea expertului feminin în vestimentaþie oficialã, iar la o altã parte a aceluiaºi public (31 de subiecþi – BBo): discursul ºi imaginea expertului masculin în vestimentaþie oficialã; – la o parte a publicului feminin (31 de subiecþi – FFo) s-a prezentat: discursul ºi imaginea expertului feminin în vestimentaþie oficialã, iar la o altã parte a aceluiaºi public (32 de subiecþi – FBO): discursul ºi imaginea expertului masculin în vestimentaþie oficialã. 2. Grup experimental neoficial (GN): – la o parte a publicului masculin (30 de subiecþi – BFn): discursul ºi imaginea expertului feminin în vestimentaþie neoficialã, de zi, iar la o altã parte a aceluiaºi public (31 subiecþi – BBn): discursul ºi imaginea expertului expertului masculin în vestimentaþie neoficialã; – la o parte a publicului feminin (30 de subiecþi – FFn): discursul ºi imaginea expertului feminin în vestimentaþie neoficialã, iar la o altã parte a aceluiaºi public (34 de subiecþi): discursul ºi imaginea expertului masculin în vestimentaþie neoficialã. 3. Grupul de control (GC): – la o parte a publicului masculin (28 de subiecþi – BFc): discursul expertului feminin, iar la o altã parte a aceluiaºi public (34 de subiecþi – BBc): discursul expertului masculin; – la o parte a publicului feminin (26 de subiecþi – FFc): discursul expertului feminin, iar la o altã parte a aceluiaºi public (32 de subiecþi – FBc): discursul expertului masculin. Condiþiile experimentale variazã în funcþie de vestimentaþia expertului: oficialã (condiþia experimentalã 1) ºi neoficialã (condiþia experimentalã 2), precum ºi în funcþie de sexul expertului: femeie sau bãrbat, pentru a se studia similaritatea de sex. La final, publicul a rãspuns la 9 întrebãri (identice pentru toate condiþiile experimentului), care vizeazã judecãþi de valoare pe baza cãrora publicul a ales expertul care aduce argumente ºtiinþifice, este mai informat ºtiinþific, mai persuasiv sau eronat în explicaþii, cu un limbaj neprofesional, sau, dimpotrivã, recomandabil ca reprezentant pentru un alt Congres, de încredere, un adevãrat expert, care îºi cunoaºte bine meseria. Rezultate Studiul a confirmat ipoteza principalã, conform cãreia aspectul vestimentar al profesionistului influenþeazã percepþia evaluatorului privind pregãtirea profesionalã a specialistului. CARMEN-LILIANA HOCEANU, ANA STOICA-CONSTANTIN 98 Întrucât s-au comparat 12 grupe experimentale, s-a folosit analiza de varianþã, testul ANOVA unifactorial (One-Way) pentru variabila dependentã codificatã (Totcomp cuprinde primele ºase variabile din ultimul chestionar: argumentare ºtiinþificã, informaþie recentã, eroare ºtiinþificã, limbaj puþin profesional, potrivit pentru congres, încredere acordatã) ce pune în evidenþã competenþa profesionalã a expertului ºi variabila independentã, codificatã (Codmajor, care însumeazã toate aceste 12 grupe experimentale). În urma analizei de varianþã (F(2,369) = 2,167, la un prag de semnificaþie p = 0,01), nu s-au evidenþiat diferenþe semnificative în ansamblu între cele trei grupe mari experimentale, în evaluarea competenþelor profesionale ale unui expert: grupul care priveºte expertul în vestimentaþie oficialã, grupul care evalueazã expertul în vestimentaþie neoficialã sau sport ºi grupul care evalueazã expertul doar pe baza lecturãrii discursului. Pentru a vedea dacã într-adevãr nu apare nici o diferenþã în evaluarea competenþei profesionale a expertului între cele 12 grupe experimentale, s-a recurs la o nouã analizã Anova One-Way. De aceastã datã valoarea F(11,360) = 12,562 la un prag p < 0,01 denotã cã, `n ansamblu, imaginea expertului în vestimentaþie oficialã ºi sport influenþeazã aprecierea competenþelor profesionale ale acestuia pe baza alegerilor la itemii ultimului chestionar. Prin testele de comparaþie multiplã Post-Hoc Bonferoni, la p < 0,01, din tabel reies urmãtoarele: Tabelul 1. Rezultatele la evaluarea competenþelor profesionale ale experþilor (I) GR (J) GR Diferenþa dintre medii (I-J) Eroarea standard BFo FFo FBo BFn FBn BFc BFc FBo FBc BFc FBc BBc 4,1071 5,4284 5,0625 3,3905 2,8580 –4,7395 0,7752 0,7549 0,7489 0,7871 0,7327 0,7645 Pragul de semnificaþie (p) 0,000 0,000 0,000 0,001 0,008 0,000 Diferenþele dintre medii sunt semnificative la un prag p < 0,01. Între grupele experimentale ºi cele de control apar diferenþe semnificative la scorurile itemilor care mãsoarã competenþa profesionalã a experþilor, ceea ce înseamnã cã: – publicul masculin tinde sã evalueze ca fiind mai competent expertul de gen feminin îmbrãcat oficial ºi mai moderat decât acesta pe expertul îmbrãcat neoficial, decât în cazul evaluãrii expertului de gen feminin doar în urma lecturãrii unui discurs (diferenþele sunt 4,10, respectiv 3,39); – de asemenea, se observã cã publicul masculin tinde sã aprecieze expertul de sex opus mai competent din punct de vedere profesional (pe baza lecturãrii discursurilor) decât expertul de acelaºi sex (diferenþa este 4,73); apar aici premisele unei atitudini tipice benevole; – publicul feminin are tendinþa de a aprecia expertul feminin îmbrãcat oficial ca fiind mai competent din punct de vedere profesional, decât expertul de sex masculin îmbrãcat oficial (diferenþa este 5,42), tendinþã motivatã ca discriminare sexualã; RECUNOAªTEREA COMPETENÞEI PROFESIONALE A EXPERTULUI... 99 – publicul feminin apreciazã expertul de sex opus, îmbrãcat oficial mai competent din punct de vedere profesional decât atunci când acest expert este evaluat doar pe baza lecturãrii discursului sau apare îmbrãcat neoficial, (diferenþele sunt 2,85 respectiv 5,06); explicaþia acestui fapt se poate regãsi în tendinþa femeilor de a fi impresionate de statura sexului opus, faþã de care a trebuit mult timp sã fie supuse. Observãm în lotul investigat diferenþe în evaluarea competenþelor profesionale ale experþilor îmbrãcaþi oficial, neoficial sau cunoscuþi doar pe baza unui discurs, manifestate prin: atitudini favorabile accentuate în cadrul ambelor grupe de sex la evaluarea competenþelor profesionale ale experþilor îmbrãcaþi oficial, spre deosebire de cei îmbrãcaþi neoficial sau apreciaþi pe baza discursului. Alãturi de acest fapt se creioneazã premisele unei atitudini benevole, pozitivante faþã de aprecierea competenþei profesionale a expertului feminin de cãtre publicul masculin ºi o reminescenþã a unei atitudini admirative din partea publicului feminin pentru expertul de sex opus, în vestimentaþie oficialã, mai mult decât pentru expertul de acelaºi sex. Rezultatele studiului susþin ideea cã similaritatea/nonsimilaritatea de sex între specialist ºi public este importantã în aprecierea competenþei profesionale a expertului de cãtre public. Într-adevãr, din analiza de varianþã detaliatã, putem observa o serie de diferenþe semnificative între aprecierile competenþelor profesionale ale experþilor atât de gen masculin, cât [i feminin, de cãtre public, în cele douã condiþii: similaritate sau nonsimilaritate de sex între public ºi expert. Urmãrind valorile din tabelul 2, `n ansamblu, mai importante în cadrul similaritãþii de sex sunt diferenþele care sugereazã cã publicul feminin apreciazã ca fiind mai competent din punct de vedere profesional expertul de acelaºi sex în vestimentaþie oficialã sau neoficialã, decât publicul de sex opus (diferenþele sunt 5,42, respectiv 3,12); În cazul disimilaritãþii de sex se pot observa efecte combinate ale variaþiei de gen public-expert, dar mai importante pentru scopul cercetãrii s-au dovedit urmãtoarele rezultate: – în condiþia de vestimentaþie oficialã publicul masculin considerã mai competent expertul de sex opus, decât publicul feminin (diferenþa este 4,46); – în condiþia de control se manifestã o tendinþã accentuatã a publicului masculin de a considera mai competent din punct de vedere profesional expertul de sex opus, decât în cazul evaluãrii expertului de gen masculin de cãtre publicul de sex opus (diferenþa este 4,70). Tabelul 2. Alegerile publicului masculin ºi feminin funcþie de similaritatea sau nonsimilaritatea de sex între expert ºi public (I) GR (J) GR Diferenþa dintre medii (I-J) Eroarea standard Prag de semnificaþie (p) BFo BFo BBo BBo FFo FBo BFc FBo BFc BBo 4,4688 4,1071 3,7833 3,4217 5,4284 0,7489 0,7752 0,7549 0,7810 0,7549 0,000 0,000 0,000 0,001 0,000 CARMEN-LILIANA HOCEANU, ANA STOICA-CONSTANTIN 100 (I) GR (J) GR Diferenþa dintre medii (I-J) Eroarea standard Prag de semnificaþie (p) FFo FFo BFn BFn BBn FFn FFn BBc BBc BBc FFc FFc FFc FFc FBc FBc FBc FBn BFc FBo BFc FBo FBo BBn FBo FBn BFc FBo BBn FBn BFc FBo FBn BFc 3,2240 5,0668 3,7521 3,3905 3,0091 3,4854 3,1238 5,1011 2,8966 4,7395 6,2188 3,2097 4,0143 5,8571 5,0625 2,8580 –4,7009 0,7388 0,7810 0,7613 0,7871 0,7549 0,7613 0,7871 0,7378 0,7213 0,7645 0,7909 0,7966 0,7756 0,8158 0,7489 0,7327 0,7752 0,001 0,000 0,000 0,001 0,005 0,000 0,006 0,000 0,005 0,000 0,000 0,005 0,000 0,000 0,000 0,008 0,000 La nivel de ansamblu, atunci când comparãm scorurile obþinute la evaluãrile competenþelor profesionale ale publicului faþã de expertul prezentat în vestimentaþie oficialã, neoficialã sau pe baza unui discurs, identificãm, în cazul similaritãþii de sex, o tendinþã accentuatã a publicului feminin de a aprecia mult mai favorabil expertul de acelaºi sex, decât în cazul evaluãrii expertului de sex masculin de cãtre publicul masculin. În cazul disimilaritãþii de sex apare foarte evidentã tendinþa publicului masculin de a considera expertul de sex opus mai competent din punct de vedere profesional, indiferent cum apare îmbrãcat acesta, decât publicul feminin care are de evaluat un expert de sex opus. Sintetizând, constatãm cã femeia-expert obþine aprecieri mai favorabile atât din partea bãrbaþilor, cât ºi a femeilor, iar bãrbatul-expert este pe plan secund atât în evaluãrile femeilor, cât ºi cele ale celorlalþi bãrbaþi. Discuþie ºi concluzii Comunicarea interumanã transmite multiple semnale codificate, dintre care alãturi de posturã, mimicã, gesticã, fizionomie, de maximã importanþã prin pregnanþã, se dovedesc a fi semnalele statice supraadãugate, respectiv îmbrãcãmintea cu ansamblul sãu de caracteristici (accesorii, culori, stiluri, calitate a materialeleor, combinaþii de articole, culori, imprimeuri). Comportamentul vestimentar, structurat de norme culturale ºi sociale, tradiþii, realizeazã un marcaj social diferenþiat prin apartenenþa actorului social la o categorie de gen, vârstã, context economic ºi situaþional, reflectând personalizat câte ceva din individ. Percepþia acestui tip de prezentare de sine pe scena socialã este afectatã de subiectivismul cu care, în mod natural, este investit observatorul, primitorul ºi interpretul acestor RECUNOAªTEREA COMPETENÞEI PROFESIONALE A EXPERTULUI... 101 semnale la fel de sonore ca ºi spusele, motiv pentru care aprecierea traverseazã filtrele preferinþelor personale, ale gradului de instrucþie, amprentele mediului educativ, capitalului cultural, atitudinii ºi mentalitãþilor însuºite ale grupului de aderenþã, atitudinii discriminatorii sexiste, a mecanismului proiectiv sau a complexului de factori de personalitate. Dincolo de filtrele personale se prefigureazã, prin experienþã, o notã comunã a semanticii asupra stãrii materiale a individului, preferinþelor, gusturilor, atitudinilor actorului ca act de investire a acestuia cu identitate proprie în stilul vestimentar (percepþia ºi interpretarea unei atribuiri de dispoziþii ºi caracteristici pentru actorul social cum sunt: conformismul, libertinajul, neglijenþa, stãpânirea de sine, fantezia, rigoarea etc.). Se spune cã haina nu îl face pe om, dar îl exprimã în cele mai mici detalii, în cel mai complet tablou: este plusul care nuanþeazã, estompeazã sau accentueazã anumite trãsãturi prin alegerea stilului bine intenþionat sã exprime siguranþã, degajare, simplitate, autoritate, competenþã. Competenþa, construitã treptat prin raportare la poziþii ºi roluri sociale îºi gãseºte cea mai potrivitã obiectivare, reglementatã fiind de norme sociale ºi culturale, în înfãþiºarea vestimentarã, aspect formal vizibil, care completeazã eficienþa practicã (rezultatele ºi performanþa bunã în domeniu, formare ºtiinþificã riguroasã, seriozitate, ambiþie). Configuratã într-un stil propriu, percepþia observatorului oferã impresii pe baza cãrora sunt judecate persoanele, economic ºi puþin riguros, ºi sunt atribuite trãsãturi de personalitate (actorul social este etichetat ºi inclus într-o categorie în care este supraestimatã sau subestimatã importanþa factorilor personali). Construit ºi consolidat de societate ºi de familie, stereotipul de gen activeazã aºteptãri cu privire la potenþele sau caracteristicile persoanei percepute, punându-ºi amprenta pe aprecierile fãcute în legãturã cu acesta prin enunþuri ºi atitudini eronate. Toate consideraþiile teoretice oferã un cadru de analizã pentru ideea studiului de faþã, care ºi-a propus sã investigheze cum anume se manifestã (dacã apare) influenþa percepþiei vestimentaþiei unui expert, dintr-un domeniu oarecare de activitate, de cãtre un public care are sarcina de a-i evalua competenþele profesionale în urma lecturãrii unui discurs ºi a simplei lui observãri. Acest studiu nuanþeazã un studiu anterior de atribuire, realizat de Thibaut ºi Riecken (în 1955 ºi reluat în 1990), care evidenþia cã manipularea statutului unei persoane induce publicului o diferenþã în privinþa posibilitãþii de a rezista la influenþã. Ipotezele cercetãrii s-au confirmat în cea mai mare parte: judecarea unei persoane pare sã se realizeze în mare mãsurã prin prisma aspectului vestimentar. În acest sens, am vãzut clar cã expertul este mai bine evaluat din punctul de vedere al competenþei profesionale atunci când este îmbrãcat clasic, oficial decât neoficial (în termeni de inferenþe am putea vorbi despre atribuire internã stabilã pe baza vestimentaþiei), fapt explicat prin mentalitatea persistentã a populaþiei cã vestimentaþia este un criteriu puternic de selecþie într-o societate competitivã. Îngrijirea, decenþa ºi bunul-gust, conformarea la exigenþele sociale impuse sunt cele care accentueazã bunele calitãþi psihice probate de persoanã ºi exprimate global printr-un bun management personal. Analiza pe grupe de apartenenþã la categoria de gen evidenþiazã net favoritismul ingrup-ului, în cazul publicului feminin ºi implicit aceeaºi atitudine mai moderatã a publicului masculin, care tinde sã considere mai competente profesional, contrar stereotipului de gen, tot femeile: mentalitatea tinerei generaþii în aceastã societate în continuã schimbare tinde spre reconsiderarea capacitãþilor femeii, probate în diversele domenii de activitate socialã conexe treburilor gospodãreºti la care sunt renumite (explicaþia este susþinutã ºi de gradul de instrucþie al populaþiei investigate). 102 CARMEN-LILIANA HOCEANU, ANA STOICA-CONSTANTIN Un rezultat ºi mai surprinzãtor este influenþa atitudinii benevole în general în aprecierea competenþei profesionale a experþilor, bãrbaþii manifestând un grad mai accentuat de favoritism pentru sexul frumos decât pentru confraþi: sunt cotate mai favorabil dimensiunea reprezentativitãþii la un Congres Mondial, argumentarea ºtiinþificã a discursului ºi limbajul nu întotdeauna foarte profesional. Atitudinea binevoitoare este ierarhic mai accentuatã la grupul care evalueazã expertul pe baza lecturãrii discursului, apoi mai puþin accentuat în funcþie de vestimentaþia neoficialã ºi oficialã, semn cã simpla imagine a expertului trezeºte o serie de aºteptãri faþã de competenþele acestuia. Percepþia vestimentaþiei expertului trimite la concepþia subiectivã de frumuseþe, calitate inerentã ºi obligatorie a femeii din ziua de astãzi: cu toate acestea, cu cât este mai frumoasã femeia ºi mai adecvatã vestimentar situaþiei, publicul masculin considerã cã vestimentaþia nu este un criteriu de exteriorizare a competenþei profesionale ºi, în acelaºi timp, se dovedeºte a fi ostil faþã de acest criteriu în sensul cã femeia poate fi foarte atrãgãtoare, dar „proastã”. Toate aceste rezultate coloreazã mentalitatea societãþii de apartenenþã, motiv pentru care nu pot fi extinse ºi la alte culturi ºi societãþi: lotul investigat, deºi reprezentativ pentru populaþia de studenþi asupra cãreia s-a realizat studiul, are anumite caracteristici de vârstã ºi educaþie ºi nu cuprinde studenþi din absolut toate domeniile de orientare universitarã. Acest studiu poate fi completat de investigaþii ale altor factori prezenþi la nivelul publicului care ar putea nuanþa influenþa percepþiei vestimentare asupra evaluãrii competenþei profesionale a unui expert (stima de sine, stil cognitiv, stil apreciativ), precum ºi prin analize asupra tipologiei stilului vestimentar potrivit unui expert (în materie de croialã, texturã, culoare, combinaþii de obiecte vestimentare) din orice domeniu de activitate, într-o situaþie publicã, sau chiar de un studiu asupra atribuirii de calitãþi expertului în funcþie de vestimentaþie. Anexã Discursurile ºi imaginile profesioniºtilor Are dreptate el? Dupã cum aþi auzit probabil, fabricarea ºi utilizarea ambalajelor biodegradabile a devenit o realitate. Recent, la Conferinþa de la Geneva, s-a discutat despre noile posibilitãþi de gestionare a ambalajelor ºi deºeurilor biodegradabile ºi au fost adoptate hotãrâri de Guvern ce susþin un proiect mondial: cu ajutor specializat, pânã în 2010 fiecare þarã îºi propune sã realizeze recuperarea a 50% din greutatea deºeurilor de ambalaje, precum ºi reciclarea a 25% din greutatea totalã a materialelor conþinute în ambalajele recuperabile. Evenimentele acestea au redeschis mai vechea disputã între cei care sunt pentru continuarea cercetãrilor ºi cei care sunt împotrivã. La controversã au luat parte: biologi, psihologi, chimiºti, lideri religioºi, oameni politici, conducãtori de state etc. Mai jos aveþi o listã cu argumentele pe care le aduce una dintre somitãþile internaþionale, bine cunoscutã în lumea ºtiinþificã. Renumitul specialist reprezintã lumea ingineriei chimice, venind cu experienþa ºtiinþificã a laboratoarelor ºi cu argumentele practice: este distinsul prof. dr. Ernst Ludwig RECUNOAªTEREA COMPETENÞEI PROFESIONALE A EXPERTULUI... 103 Winacker, preºedintele Asociaþiei Germane de Cercetare ªtiinþificã, cofondator al Institutului de Chimie din München ºi membru al Comisiei de anchet㠄ªanse ale tehnologiei chimice”. Îl puteþi ºi vedea, aºa cum obiºnuieºte sã aparã în public. Vã rugãm sã citiþi argumentele ºi apoi sã rãspundeþi la câteva întrebãri, pe care le puteþi citi chiar ºi în acest moment, înainte de examinarea textului. „Pledez cu convingere pentru fabricarea ambalajelor din materiale exclusiv chimice, întrucât ar aduce, dupã calculele fãcute, beneficii materiale imense umanitãþii, costuri mici pentru ambalaje ºi implicit produse. Reciclarea, în viziunea specialiºtilor noºtri, vizeazã toate tipurile de ambalaje existente pe piaþã, indiferent de materialele de fabricaþie ºi modul de valorificare în activitãþile economice, comerciale sau în gospodãriile personale, oferind siguranþã transportului pe distanþe mari prin rezistenþã ºi mediu septic produselor perisabile. Producerea doar a ambalajelor biodegradabile va presupune costuri mari alocate perfecþionãrii ºi pregãtirii personalului din domeniu, diversificãrii mijloacelor de prelucrare ºi valorificare, costuri greu de suportat într-o societate de consum în continuã schimbare economicã. Politica ecologistã promoveazã oprirea obþinerii ºi valorificãrii materialelor chimice uºor sintetizabile ºi a resurselor existente pe fiecare teritoriu. Dupã cum deja ºtiþi, ambalajele reutilizabile de orice fel (biodegradabile sau nu) sunt pregãtite pentru a satisface exigenþele securizãrii produselor (sunt hidroizolante), dar costurile ambalajelor nedegradabile sunt accesibile oricãrui consumator. Descompunerea ambalajelor biodegradabile ar trebui sã permitã optimizarea recuperãrii de energie: acest deziderat nu a putut fi realizat ºi poate nu va fi realizat niciodatã. Clipa de faþã pare a fi însã mult mai valoroasã decât cea de mâine! Cu atâtea prejudecãþi ºi neîncredere, se pierde din vedere riscul minim de deteriorare a produselor oferit de acest procedeu, precum ºi costurile minime practicate. Cum ar putea costurile minime sã afecteze mediul, dacã totul se aflã sub control?” Vã rugãm sã rãspundeþi la întrebãrile de mai jos, punând un „x” în cãsuþa corespunzãtoare alegerii ce exprimã pe o scalã de 6 trepte mãsura în care dvs sunteþi de acord cu urmãtoarele aspecte (unde 0 = dezacord total, 1 = dezacord în mare mãsurã, 2 = mai degrabã în dezacord decât în acord, 3 = mai degrabã în acord decât în dezacord, 4 = acord în mare mãsurã ºi 5 = acord total). 104 CARMEN-LILIANA HOCEANU, ANA STOICA-CONSTANTIN Întrebãri 1 2 3 4 5 6 7 8 9 Discursul profesorului este temeinic argumentat din punct de vedere ºtiinþific Profesorul dovedeºte cã este la curent cu informaþia Undeva în discurs s-a strecurat o eroare ºtiinþificã Are un limbaj mai puþin profesional, ºtiinþific Este indicat pentru a participa la un Congres ºtiinþific mondial Simt cã pot avea încredere în el Aratã a fi expert Îmi este mai simpatic ca om Stãpâneºte bine meseria Rãspunsuri 0 1 2 3 4 5 0 0 0 1 1 1 2 2 2 3 3 3 4 4 4 5 5 5 0 1 2 3 4 5 0 0 0 0 1 1 1 1 2 2 2 2 3 3 3 3 4 4 4 4 5 5 5 5 Folosind aceleaºi antete pentru condiþia experimentalã expert feminin îmbrãcat oficial: Are dreptate ea? Dupã cum aþi auzit probabil, fabricarea ºi utilizarea ambalajelor biodegradabile a devenit o realitate. Recent, la Conferinþa de la Geneva s-a discutat despre noile posibilitãþi de gestionare a ambalajelor ºi deºeurilor biodegradabile ºi au fost adoptate hotãrâri de Guvern ce susþin un proiect mondial: cu ajutor specializat, pânã în 2010 fiecare þarã îºi propune sã realizeze recuperarea a 50% din greutatea deºeurilor de ambalaje, precum ºi reciclarea a 25% din greutatea totalã a materialelor conþinute în ambalajele recuperabile. Evenimentele acestea au redeschis mai vechea disputã între cei care sunt pentru continuarea cercetãrilor ºi cei care sunt împotrivã. La controversã au luat parte: biologi, psihologi, chimiºti, lideri religioºi, oameni politici, conducãtori de state etc. Mai jos aveþi o listã cu argumentele pe care le aduce una dintre somitãþile internaþionale, bine cunoscutã în lumea ºtiinþificã. Renumitul specialist reprezintã lumea protecþiei vieþii: este prof. dr. Susan Hayflick de la Institutul Naþional de Protecþie a Consumatorului din Oregon, SUA, membrã fondatoare a Fundaþiei „Danny Kaye International Human’s Health” din Olanda ºi cel mai activ înalt expert al acestei fundaþii internaþionale de protecþie a sãnãtãþii mediului ºi consumatorului. O puteþi ºi vedea, aºa cum obiºnuieºte sã aparã în public. Vã rugãm sã citiþi argumentele ºi apoi sã rãspundeþi la câteva întrebãri, pe care le puteþi citi chiar ºi în acest moment, înainte de examinarea textului. RECUNOAªTEREA COMPETENÞEI PROFESIONALE A EXPERTULUI... 105 „Ca persoanã avizatã în domeniul protecþiei vieþii, þin sã atrag atenþia publicului ºi distinºilor colegi asupra profitului obþinut prin fabricarea ambalajelor biodegradabile. Materialele prime sunt în cea mai mare proporþie biologice (partea elementelor chimice este redusã), cu volum ºi greutate minime pentru necesarul siguranþei, igienei ºi acceptabilitãþii duble (pentru produs ºi consumator) ºi se vor transforma prin descompunere (fizicã, termicã, biologicã ºi chimicã) în elemente existente deja în atmosferã (apã, dioxid de carbon, energie, biomasã), ceea ce nu afecteazã mediul (deºeurile anterior acumulate inestetic, adevãrate mormane infecte, vor dispãrea). Descompunerea (prelucrarea) deºeurilor presupune energie minimã ºi minim de substanþe periculoase în emisiile, cenuºa ºi levigatul rezultate din acest proces. Exigenþele consumului sunt satisfãcute, deoarece omul nu este preocupat doar de costul produselor. Siguranþa personalã nu poate fi cumpãratã! Nerespectarea condiþiilor metodei este sancþionatã pe baza unor reglementãri dure de domeniul miilor de euro. Dorinþa câºtigului uºor anuleazã ideea costului întreþinerii sãnãtãþii mediului, iar frica scumpirii manipuleazã gândirea oamenilor. Scumpe sunt investiþiile pentru retehnologizare, îmbunãtãþirea funcþionãrii centrelor de colectare ºi valorificare a materialelor refolosibile. Vã provoc de aceea la un rãspuns concret: «Un ambalaj poate costa oare mai mult decât o viaþã sigurã?»”. Aceleaºi consemne ºi discursuri, dar însoþite de urmãtoarele fotografii pentru condiþia expertului în vestimentaþie sport! 106 CARMEN-LILIANA HOCEANU, ANA STOICA-CONSTANTIN Abstract: On a sample of 372 undergraduate students (divided into 12 experimental groups), the study finds out that clothing styles (formal vs. casual) of a person introduced as an expert – using pictures and written professional speeches – influences people in assessing professional competence of the experts (F(11,360) = 12,562 at p < 0,01 – the One-Way Anova). As refers to the gender similarity/nonsimilarity between the public and the assessed expert, the results show that, comparatively with the male-expert, the female-expert gets higher scores from both women and men. Résumé: L’étude effectué sur 372 étudiants (repartis en 12 groupes expérimentales) montre que le style vestimentaires (formel ou léger) de la personne cible, présenté comme expert, influence l’évaluation de sa compétence professionnelle (ANOVA One-Way, F(11,360) = 12,562 et p < 0,001). On a utilisé des photographies et des discours des «experts» choisies et construits par les auteurs pour cette expérience. L’analyse des réponses des sujets, pour la variable indépendante similarité/ nonsimilarité entre le gendre du sujet évaluateur et le gendre de la cible «expert», montre que la femme «expert» est perçue plus favorablement par les sujets masculins aussi que par les sujets féminins. L’homme «expert» est perçue moins favorablement que la femme «expert» par les sujets des deux gendres. Bibliografie Anastasi, Anne (1967), „Curent Research of the Nature of Creative Talent”, în Individual Differences, Fordham University, New York; John Wiley & Sons Inc, Sydney. Anastasi, Anne (1946), Differential Psychology – Indvidual and Group Differences în Behaviour, The Macmillan Company, New York. Asch, S.E., Zuckier, V. (1984), „Thinking About Persons”, în Journal of Personality and Social Psyhology, t. 46, nr. 6. Balico, Christian (1998), Les methodes d’évaluation en resources humaines, ediþia a II-a, Les Editions D’organisation, Paris. Bârliba, Cornelia (1986), Informaþie ºi competenþã, Editura ªtiinþificã ºi Enciclopedicã, Bucureºti. Bodenhausen, G.V., Lichtenstein, M. (1987), „Social Stereotypes and Information Processing Strategies: The Impact of Task Complexity”, în Journal of Personality and Social Psychology, vol. 52. Boncu, ªt., Iacob, L. (1997), Comunicarea în câmpul social, Editura Tempus, Iaºi. Buzãrnescu, ªt. (1989), Sociologia opiniei publice, Editura Didacticã ºi Pedagogicã, Bucureºti. Devine, P.G. (1989), „Stereotypes and Prejudices: Their Automatic and Controlled Components”, în Journal of Personality and Social Psychology, vol. 56. Doron, Roland, Parot, F. (1999), Dicþionar de psihologie, Editura Humanitas, Bucureºti. Duncan, S.L. (1976), „Differential Social Perception and Attribution of Inter-Group Violence: Testing the Lower Limits of Stereotyping of Blacks”, în Journal of Personality and Social Psychology, t. 34. Eagly, A.H., Steffen, V.J. (1984), „Gender Stereotypes Stem from the Distribution of Women and Men into Social Roles”, în Journal of Personality and Social Psychology, t. 40. Edwards, L.R., Yankey, J.A. (1991), „Getting There and Staying There”, în Skills for Effective Human Services Management, Nasw Press, National Association of Social Workers, Washington. Enãchescu, C. (2002), Tratat de psihologie moralã, Editura Tehnicã, Bucureºti. Gilbert, D.T. (coord.) (1988), „On Cognitive Busyness: When Person Perceiver Meets Persons Perceived”, în Journal of Personality and Social Psychlogy, t. 54. Golu, Pantelimon (1974), Psihologie socialã, Editura Didacticã ºi Pedagogicã, Bucureºti. RECUNOAªTEREA COMPETENÞEI PROFESIONALE A EXPERTULUI... 107 Hamilton, Rose (1980), „Illusory Corelation and the Maintenance of Stereotypic Beliefs”, în Journal of Personality and Social Psychology, t. 39. Izerbyt, V., Schadron, G. (1997), „Stereotipuri ºi judecatã socialã”, în R.Y. Bourhis ºi J.F. Leyens, Stereotipuri, discriminare ºi relaþii intergrupuri, Editura Polirom, Iaºi. La Voie, J.C. (1971), Sex Differences in Personality Readings, The University of Alberta, Brooks ColePublishing Company, Belmont, CA. Leboyer, Levy C. (1996), Evaluation du personnel, ediþia a II-a, Les Éditions D’Organisation, Paris. Legrand, J.A., Peretti, A., Boniface, J. (2001), Tehnici de comunicare, Editura Polirom, Iaºi. Liiceanu, Aurora (1998), „Privat-public în construcþia identitarã femininã”, Revista de psihologie, t. 44, nr. 3-4, Bucureºti. Moscovici, S. (1998), Psihologia relaþiilor cu celãlalt, Editura Polirom, Iaºi. Mucchielli, A. (2002), Arta de a influenþa, Editura Polirom, Iaºi. Neculau, A. (1997), Psihologie socialã, Editura Polirom, Iaºi. Neculau, A. (1989), A trãi printre oameni, Editura Junimea, Iaºi. Pavelcu, V. (1976), Metamorfozele lumii interioare, Editura Junimea, Iaºi. Quilliam, Susan (2001), Tainele limbajului trupului, Editura Polimark, Bucureºti. Radu, I., Iluþ, P. (1994), Psihologie socialã, Editura Exe SRL, Cluj-Napoca. Rãºcanu, Ruxandra (1995), Elemente de psihologia comunicãrii, Editura Universitãþii din Bucureºti, Bucureºti. Ross, L., Amabile, T.M., Steinmetz, J.L. (1977), „Social Roles, Social Control and Biases in Social Perception Processes”, Journal of Personality and Social Psychology, t. 35. Singer L.S., Steffre, B. (1987), „Sex Differences in Job Values”, în J. La Voie, Sex Differences in Personality Readings, The University of Alberta, Brookes Cole Publishing Company, Belmont. ªoitu, Laurenþiu (1994), Comunicare educaþionalã, Editura Universitãþii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaºi. ªoitu, Laurenþiu (2001), Philosophy of Communication, Editura Institutului European, Iaºi. Vartan, Valentin Nicolae (1999), Imaginea de sine, Editura Polirom, Iaºi. Zlate, M. (1997), Eul ºi personalitatea, Editura Trei, Bucureºti. *** Dicþionar de psihologie socialã (1981), Editura ªtiinþificã ºi Enciclopedicã, Bucureºti. Alina Dumitru1, Luminiþa Iacob2 Trãirea ºi reprezentarea socialã a naºterii: Perspectivã comparativã Rezumat: Prezenþa limitatã în literatura de specialitate româneascã a cercetãrii psihologice a naºterii a impus studiului de faþã douã mize: o sintezã teoreticã vizând diferenþele în perceperea interculturalã a naºterii ºi un demers empiric axat pe trãirea ºi reprezentarea naºterii la români ºi rromi. Asociaþia liberã, Chestionarul destinat identificãrii reprezentãrii ºi Inventarul de anxietate-stare (STAI) au fost metodele de culegere a datelor de la cei 210 subiecþi, femei de etnie românã (179) ºi rromã (131), internate în maternitãþi ieºene în vederea naºterii. Ipotezele cercetãrii au pornit de la tipologia practicilor legate de naºtere, subsumate conceptelor polare tradiþie-modernitate. Rezultatele au oferit o confirmare parþialã a ipotezelor: deºi existã diferenþe semnificative între cele douã categorii ale lotului în registrul afectiv al reprezentãrii naºterii, acestea nu se mai regãsesc în planul cognitiv-comportamental al reprezentãrii. Naºterea – de la tradiþie la modernitate Pornind de la polarizarea tradiþie-modernitate, în funcþie de statutul femeii, al familiei ºi, implicit, de modalitatea de raportare la fenomenul naºterii, constatãm cã societãþile epocii actuale sunt împãrþite în trei categorii: societãþi tradiþionale, moderne ºi intermediare, aflate între cei doi poli (Moscucci, 2003; Williams, Umberson, 1999; Cosans, 2004; Johanson, Newborn, Macfarlane, 2002; Morantz, Torrey, 2003). În cadrul societãþilor de tip tradiþional – de exemplu, în cazul indienilor Navajo (Begay, 2004), al populaþiei Amish (Lemon, 2002) ºi al mormonilor din America de Nord (Callister, Semenic, Foster, 1999; Callister, Vehvilainen-Julkunen, Lauri, 1996), al populaþiei Hmong din Tailanda (Symonds, 1993; Rice, 1999), al populaþiei Guatemalei (Callister, Vega, 1998) sau al musulmanilor din Iordania (Khalaf, Callister, 1997) –, naºterea este înþeleasã preponderent ca un fenomen natural, dezirabil, cu o importantã dimensiune spiritualã, care nu pune probleme deosebite, nu necesitã control extern ºi cãruia femeia îi poate face faþã fãrã intervenþia medicilor sau a tehnologiei moderne. În 1. Facultatea de Psihologie ºi ªtiinþe ale Educaþiei, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iaºi. 2. Facultatea de Psihologie ºi ªtiinþe ale Educaþiei, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iaºi. PSIHOLOGIA SOCIAL| 17/2006 TRÃIREA {I REPREZENTAREA SOCIALà A NA{TERII 109 plus, multe dintre femei preferã sã nascã acasã, fãrã asistenþa medicilor, iar anxietatea legatã de naºtere este, în mod surprinzãtor, foarte scãzutã. Se preferã familiile numeroase, iar mama trebuie sã respecte în general o serie de interdicþii în perioada de sarcinã ºi lehuzie (de naturã alimentarã, psihicã, sexualã) pentru protejarea sãnãtãþii sale ºi a copilului; prezenþa bãrbaþilor la naºtere este rareori acceptatã. La polul opus, cercetãrile efectuate în societãþile moderne – de exemplu, în Finlanda (Callister, 1996; Callister, Lauri, Vehvilainen-Julkunen, 2000) – aratã cã naºterea este înþeleasã mai degrabã ca un fenomen psiho-fiziologic similar unei disfuncþii, cu o dimensiune spiritualã redusã, care pune numeroase probleme ºi de aceea necesitã un control extern (de preferinþã cât mai intens), concretizat în intervenþii medicale, tehnologice ºi medicamentoase. Femeile urmeazã cursuri de educaþie prenatalã, naºterea este asistatã de medici ºi ambii parteneri sunt implicaþi pe parcursul sarcinii ºi al naºterii. În societãþile intermediare – cum este cazul Chinei (Furth, 1987; Kartchner, Callister, 2003; Quian, Smith, Zhou, Liang, Garner, 2001) sau al evreilor ortodocºi din Canada (Semenic, Callister, Feldman, 2003) – întâlnim elemente din ambele categorii. În tabelul ce urmeazã am realizat o sintezã comparativã a statutului naºterii în cele trei tipuri de societãþi. În virtutea acestor diferenþe, studiul nostru urmãreºte sã identifice raportul dintre douã etnii aflate pe teritoriul þãrii noastre – rromii ºi românii – în privinþa modului de înþelegere, trãire ºi reprezentare a naºterii. Pentru aceasta, prezentãm pe scurt în continuare caracteristicile naºterii, aºa cum este ea vãzutã în cadrul celor douã culturi tradiþionale rrome ºi române. Naºterea la rromi În cultura tradiþionalã a rromilor „totul graviteazã în jurul familiei”, aceasta fiind „unitatea primordialã a organizãrii sociale” (Grigore, 2001a, p. 22). Comunitatea rromã îºi protejeazã în mod absolut valorile identitare proprii în primul rând prin ritualizarea conceptelor de pur ºi impur. Scopul fundamental al familiei este, ca în toate culturile tradiþionale, naºterea ºi creºterea copiilor, zei ai pãrinþilor rromi. De aici ºi rolul excepþional al femeii în cadrul familiei. Datoria principalã a femeii este sã nascã copii, sã-i creascã ºi sã-i educe în spiritul cutumelor ºi normelor tradiþionale ºi sã-ºi organizeze gospodãria. Prin naºtere, statusul intracomunitar al femeii rrome creºte, aceasta în condiþiile în care fertilitatea femeii este vitalã pentru comunitãþile rrome. De aceea, existã multe rituri în scopul fertilitãþii, care sunt practicate de fiecare femeie începând chiar din ziua nunþii. Femeia sterilã are în aceste comunitãþi o poziþie ºubredã, ea este privitã cu milã ºi chiar cu dispreþ (Grigore, 2001b). Raportul pur-impur guverneazã toate riturile rromilor, fiind dialectica de bazã a culturii rrome, iar trãsãtura esenþialã a actului naºterii este impuritatea. De aici rezultã o serie de interdicþii ºi ritualuri de protecþie practicate în preajma acestui eveniment. Astfel, în perioada sarcinii ºi între ºase sãptãmâni ºi douã luni înainte ºi dupã naºtere, femeia este consideratã impurã, fiindu-i interzise o serie de comportamente ºi acþiuni: ea nu are voie sã aducã apã, sã gãteascã, sã atingã clanþa uºii sau vasele de bucãtãrie, sã frãmânte aluat, sã atingã sau sã se ocupe de cai, sã primeascã un obiect direct din mâna unui bãrbat etc. Studii inventariate Societãþi tradiþionale Populaþia Hmong Populaþia Amish China Guatemala Iordania (Khalaf ºi (Callister ºi Callister, Vega, 1998) 1997) Evreii ortodocºi Finlanda (Furth, 1987; Kartchner ºi (Semenic, Callister, Callister ºi 2003; Quian, Feldman, Smith, Zhou, Liang, 2003) Garner, 2001) (Callister, 1996; Callister, Lauri ºi Vehvilainen-Julkunen, 2000) (Begay, 2004) (Symonds, (Lemon, 1993; Rice, 2002) 1999) Locul de preferinþã al naºterii acasã acasã acasã la spital sau acasã acasã la spital sau acasã la spital sau acasã la spital la spital Frica de naºtere nu nu nu nu nu nu – da da Pregãtirea femeii pentru naºtere prin muncã; pregãtirea prin muncã unui psihic armonios – alimentar, relatãrile psihic, sexual, experienþei vizite dese la altor femei doctor prin cursuri de pregãtire pentru naºtere femei din familie femei din familie soþul da – Criterii de comparare Cine asistã la soþul ºi familia naºtere prin cursuri de prin muncã pregãtire pentru prin muncã naºtere de preferinþã moaºa neasistatã soþul femei, moaºe femei Implicarea bãrbaþilor/soþ da ilor în actul naºterii nu – da nu nu da, însã prezenþa acestora la nu naºtere este redusã Manifestare zgomotoasã nu – – da da – nu nu ALINA DUMITRU, LUMINIÞA IACOB (Callister, Semenic ºi Foster, 1999; Callister, VehvilainenJulkunen ºi Lauri, 1996) Societãþi moderne Societãþi intermediare Mormoni Indienii Navajo 110 Tabelul 1. Naºterea în societãþile tradiþionale, intermediare ºi moderne Eveniment natural sau medicalizat natural natural ambele posibilitãþi ambele posibilitãþi medicalizat nu complicaþiile sunt considerate nu incidente „normale” – nu nu – da da Preferinþã pentru familiile numeroase da da da da da da da nu nu Eveniment puternic spiritual da da da da da da da da nu Preferinþa pentru copiii de sex masculin nu da nu nu da da da da nu Starea de lehuzie „femeia se simte ea – însãºi ca un nounãscut” – presupune numeroase – privilegii dar ºi restricþii natural Frica de complicaþii natural – – dezechilibru, fragilitate – timp de o lunã TRÃIREA {I REPREZENTAREA SOCIALà A NA{TERII ambele posibilitãþi natural 111 112 ALINA DUMITRU, LUMINIÞA IACOB În acelaºi timp, existã numeroase rituri în scopul protejãrii femeii însãrcinate de forþele „necurate” care ar putea sã-i facã rãu, ei sau copilului, pe tot parcursul sarcinii ºi al naºterii, cât ºi imediat ulterior acesteia. De altfel, sufletul copilului este considerat foarte vulnerabil în aceastã perioadã (Grigore, 2001a). Femeia trebuie sã vadã numai lucruri frumoase, pentru ca sã nascã un copil frumos, altfel acesta putând sã se nascã stigmatizat. În ultimele trei luni de sarcinã femeia se retrage pe cât posibil din viaþa familiei ºi a comunitãþii, pentru a pãstra legile puritãþii. Naºterea este protejatã de privirea bãrbatului, acestuia fiindu-i interzisã intrarea în casa unde aceasta are loc, pentru a fi protejat de pericolul „impurificãrii” ºi al dezechilibrului temporar provocat în comunitate prin acest act (Grigore, 2001b). Naºterea devine pentru femeie, dar ºi pentru toþi ceilalþi membri ai comunitãþii, un prilej de mare bucurie, îndeosebi dacã este vorba despre un bãiat. Cultul copiilor este definitoriu pentru aceastã culturã, ei fiind vãzuþi ca niºte zei, întruchipare a puritãþii absolute, asigurare a continuitãþii neamului. Cu toate acestea, atât instrumentele folosite la naºtere (inclusiv cuþitul folosit la tãierea cordonului ombilical ºi cordonul însuºi), cât ºi moaºa însãºi sunt considerate impure, „spurcate”, motiv pentru care instrumentele se îngroapã departe de casã, iar moaºa este cea care aduce dupã naºtere apã sfinþitã de la bisericã, pentru a-i stropi pe toþi cei care au luat parte la eveniment. Timp de aproximativ 40 de zile dupã naºtere, femeia nu are voie sã iasã din casã, sã primeascã oaspeþi, sã gãteascã, sã-ºi serveascã soþul, sã-ºi priveascã socrul, toate acestea în virtutea sentimentului de ruºine pe care trebuie sã-l aibã. Doar femeile mãritate care nu pot avea copii pot sã o viziteze, în scopul dobândirii fertilitãþii (Grigore, 2001a). Interesant este de observat în ce mãsurã modelul tradiþional al familiei se pãstreazã ºi în zilele noastre în cadrul comunitãþilor de rromi. În acest sens, un studiu recent (Surdu, Surdu, 2005) asupra cãsãtoriei ºi sarcinii timpurii în comunitãþile de rromi a încercat sã identifice factorii care determinã frecvenþa mare printre femeile rrome a acestor evenimente, ipoteza de bazã fiind: cu cât gradul de tradiþionalism este mai mare, scade vârsta cãsãtoriei ºi a sarcinii, în mediile tradiþionale fiind semnificativ numãrul celor care acþioneazã în acest mod. Termenul „tradiþionalism” a fost operaþionalizat prin urmãtoarele variabile: familie de origine numeroasã, extinsã, caracterizatã prin menajul comun al mai multor generaþii; consumul cultural redus (televiziune, radio, ziare, reviste, cãrþi, cinema, teatru); deciziile în familie aparþin bãrbatului; femeia este casnicã, bãrbatul fiind cel care aduce veniturile în familie, el fiind capul familiei; neamul (ramura) din care persoana face parte este important; nivelul de ºcolaritate ºi cel al veniturilor în gospodãrie sunt scãzute. În studiul amintit, ipoteza a fost confirmatã, cu excepþia variabilei venituri – se pare cã sãrãcia nu determinã cãsãtoria timpurie printre fetele rrome. S-a observat însã cã situaþia economicã influenþeazã modelul familial, în mãsura în care copilul este vãzut ca o resursã productivã de cãtre familiile rrome, ceea ce justificã sarcina timpurie ºi printr-o alegere raþionalã. De reþinut este faptul cã printre rromi cuplul consensual este forma dominantã, ceea ce aratã cã tradiþia se pãstreazã ºi în zilele noastre. Prima sarcinã are loc la 17-18 ani pentru 40 la sutã dintre fetele rrome, 30 la sutã au primul copil înainte de 22 de ani, iar 25 la sutã înainte de 17 ani. Numãrul mediu de copii într-o familie este totuºi de 3-4 (raportat la lotul studiat), dar numãrul mediu de membri ai unei gospodãrii este de 7-8 datoritã practicii generalizate de coabitare cu familia extinsã. TRÃIREA {I REPREZENTAREA SOCIALà A NA{TERII 113 În concluzie, tendinþa actualã a femeilor de etnie rromã de a se cãsãtori ºi de a naºte primul copil înainte sau în jurul vârstei de 17-18 ani este un rezultat al modelului familial interiorizat, acesta fiind susþinut de o practicã îndelungatã ºi generalã în cultura rromã, ceea ce aratã cã într-o mare mãsurã, modelul tradiþional s-a pãstrat ºi în zilele noastre. Naºterea la români La români, naºterea a fost vãzutã dintotdeauna ca un act miraculos, misterios, mama ºi fãtul fiind investiþi cu forþe deosebite ºi trataþi ca atare de cãtre întreaga colectivitate. Peste tot în comunitatea tradiþionalã româneascã existã o evidentã atitudine pozitivã faþã de femeia care urmeazã sã devinã mamã, pentru cã naºterea este vãzutã ca împlinirea totalã a rostului femeii în lume. La fel ca în toate societãþile tradiþionale ºi românii îºi doresc familii numeroase, proverbul „mulþimea copiilor, bucuria (sau averea) românului” fiind reprezentativ. Începând cu starea de graviditate, fiecare clipã din viaþa unei femei însãrcinate este în legãturã cu o superstiþie de care nu trebuie sã se îndepãrteze pentru a nu i se întâmpla ceva rãu copilului. Moaºa este cea care are, tradiþional, rolul de asistentã la naºtere, persoana care dã primele îngrijiri copilului ºi îi asigurã integritatea în „lumea albã”, cât ºi reintegrarea mamei în normal. Ea este consideratã un fel de naºã a copilului ºi uneori realmente îl boteazã. Aceasta preia nou-nãscutul, îl spalã ºi-l înfaºã (Gaga, 2004). Se spune cã modul în care se desfãºoarã naºterea depinde ºi de moaºã, dacã aceasta este priceputã ºi are mâna uºoarã sau nu. Asemenea multor culturi tradiþionale, ºi la noi pãrinþii s-au bucurat dintotdeauna mai mult la naºterea unui bãiat decât a unei fete. În primele zile dupã naºtere, la fel ca pe toatã perioada sarcinii ºi a naºterii, se sãvârºesc multe alte gesturi simbolice cu caracter magic. În concluzie, existã numeroase asemãnãri între cultura rromã ºi cea românã în ce priveºte evenimentul naºterii, ambele fiind societãþi tradiþionale în care familiile numeroase sunt norma. Naºterea reprezintã în ambele situaþii împlinirea absolutã a rolului femeii, un prilej de mai mare bucurie fiind naºterea bãieþilor, aspect mai accentuat însã la rromi. În scopul protejãrii femeii însãrcinate ºi a copilului de forþele „necurate” sunt practicate numeroase rituri în ambele culturi, femeia trebuind sã-ºi satisfacã orice poftã alimentarã în aceastã perioadã de mare vulnerabilitate ºi trebuind sã se fereascã sã vadã sau sã atingã lucruri urâte pentru ca sã nu i se nascã un copil stigmatizat. Naºterea mai dificilã este facilitatã în cadrul ambelor culturi prin practici care sã-i aducã femeii mai repede dezlegarea, multe dintre ele fiind destinate, încã de la naºtere, ºi copilului. În ceea ce priveºte deosebirile dintre cele douã culturi, referitoare la naºtere, putem afirma cã principala diferenþã este faptul cã la rromi naºterea este un lucru „impur”, aceasta fiind vãzutã ca „spurcatã”, „necuratã”, în virtutea dialecticii pur-impur care stã la baza întregii culturi rrome. Aceastã caracteristicã a naºterii contrasteazã cu puritatea absolutã atribuitã copiilor, care se va rãsfrânge ulterior ºi asupra mamei. Tot de aici rezultã mai multe interdicþii pe care femeia însãrcinatã sau lehuzã trebuie sã le respecte. La români însã, naºterea este vãzutã mai degrabã ca o mare binecuvântare pentru întreaga familie ºi pentru femeie, iar interdicþiile pe care trebuie sã le respecte aceasta sunt destinate exclusiv propriei protecþii ºi nu rezultã din caracterul impur al naºterii. 114 ALINA DUMITRU, LUMINIÞA IACOB Doar perioada lehuziei are într-o anumitã mãsurã aceastã caracteristicã, însã ºi aici ea este mult estompatã ºi tratatã ca atare doar în anumite regiuni ale þãrii. Trãirea ºi reprezentarea socialã a naºterii la români ºi la rromi A. Obiectiv ºi ipoteze Pornind de la aceste repere teoretice, obiectivul nostru a fost investigarea diferenþelor existente între cele douã etnii în ceea ce priveºte modul de trãire ºi reprezentare a naºterii. Pentru atingerea acestui obiectiv ne-am propus douã studii care pornesc de la aceeaºi ipotezã generalã, dupã cum vom arãta în continuare. IPOTEZA GENERALÃ: naºterea, ca fenomen psiho-social, este trãitã ºi reprezentatã diferit în cadrul culturii româneºti ºi în cadrul culturii rrome. Studiul 1 Ipoteze specifice: 1. Existã diferenþe semnificative între reprezentarea naºterii la femeile de etnie românã ºi la cele de etnie rromã în registrul afectiv ºi cel cognitiv-comportamental. 2. Variabilele etnie ºi paritate au efecte principale ºi de interacþiune semnificative asupra trãirii naºterii în cheia anxietãþii ca stare. Studiul 2 – a urmãrit aprofundarea primelor rezultate obþinute, evidenþiind o serie de diferenþieri în cadrul variabilei dependente (trãirea ºi reprezentarea naºterii) prin observarea modului în care interacþioneazã cele douã elemente în funcþie de etnie. Ipoteze specifice: 1. Între trãirea ºi reprezentarea naºterii existã interacþiuni semnificative mai ales în registrul afectiv al reprezentãrii. 2. În cadrul fiecãrei etnii în parte, reprezentarea naºterii în registrul afectiv interacþioneazã semnificativ cu modalitatea de trãire a ei. B. Variabilele investigate ºi operaþionalizarea lor Studiul 1 Ipoteza 1 Variabila dependentã: Reprezentarea socialã a naºterii – a fost operaþionalizatã în douã registre: 1. afectiv – prin afecte pozitive ºi afecte negative: – Afecte pozitive – sumã de trãiri cu conþinut polarizat pozitiv; este identificatã prin itemii: a. (it. 1) „Simt bucurie gândindu-mã la momentul când voi naºte”; b. (it. 4) „Este un lucru care îmi aduce sentimentul iubirii în suflet”; TRÃIREA {I REPREZENTAREA SOCIALà A NA{TERII 115 c. (it. 6) „O femeie se simte împlinitã când aduce pe lume un copil”; d. (it. 7) „Mã simt fericitã când mã gândesc cã voi face acest lucru”; e. (it. 11) „Naºterea este o mare satisfacþie”; f. (it. 21) „A naºte un copil este un lucru curat, pur”. – Afecte negative – sumã de trãiri cu conþinut polarizat negativ; este identificatã prin itemii: a. (it. 2) „Orice femeie este neliniºtitã în preajma acestui moment”; b. (it. 3) „O naºtere înseamnã multe greutãþi, chin pentru o femeie”; c. (it. 5) „Pentru mine naºterea presupune multã durere”; d. (it. 8) „Mi-e fricã de naºtere”; e. (it. 9) „Ea aduce multe griji pentru mamã”; f. (it. 10) „Este un moment încãrcat de stres”; g. (it. 12) „Cred cã înseamnã ºi multã suferinþã”. 2. cognitiv-comportamental – prin tradiþie ºi modernitate în practica naºterii: – Tradiþie – concepþie în cadrul cãreia naºterea este vãzutã preponderent ca un fenomen natural, dezirabil, cu o importantã dimensiune spiritualã, care nu pune probleme deosebite, nu necesitã control extern ºi cãruia femeia îi poate face faþã fãrã intervenþia medicilor sau a tehnologiei moderne; este identificatã prin itemii: a. (it. 14) „Cred cã o femeie poate sã nascã fãrã probleme chiar dacã nu e asistatã de doctor sau de cadre medicale”; b. (it. 16) „Nu este nevoie ca femeia sã facã ceva anume pentru a se pregãti pentru naºtere, lucrurile decurg firesc”; c. (it. 18) „Doar Dumnezeu le poate ajuta pe femei sã nascã uºor”; d. (it. 19) „Medicii nu ar trebui sã intervinã decât în caz de pericol pentru sãnãtatea mamei sau a copilului”; e. (it. 23) „E bine ca naºterea sã se producã pe cale naturalã, cu cât mai puþine intervenþii medicale”. – Modernitate – concepþie în cadrul cãreia naºterea este vãzutã mai degrabã ca un fenomen psiho-fiziologic similar unei disfuncþii, cu o dimensiune spiritualã redusã, care pune numeroase probleme ºi de aceea necesitã un control extern, de preferinþã cât mai intens, concretizat în intervenþii medicale, tehnologice ºi medicamentoase; este identificatã prin itemii: a. (it. 13) „Pentru mine este asemãnãtoare cu o boalã”; b. (it. 15) „E bine sã-i fie administrate femeii medicamente pentru a-i uºura naºterea”; c. (it. 17) „La naºtere pot apãrea foarte multe complicaþii”; d. (it. 20) „Cu cât o femeie face mai multe vizite la doctor în timpul sarcinii, cu atât mai bine se desfãºoarã naºterea”; e. (it. 22) „Aº prefera ca la naºtere sã fiu urmãritã îndeaproape de medic”. Variabila independentã: etnia subiecþilor, cu formele: 1. românã; 2. rromã. 116 ALINA DUMITRU, LUMINIÞA IACOB Ipoteza 2 Variabila dependentã: Trãirea naºterii – operaþionalizatã prin variabila anxietatea ca stare, cu nivelurile: 1. redusã; 2. medie; 3. ridicatã. Variabilele independente: etnia ºi respectiv, paritatea subiecþilor, cu formele: 1. primiparã; 2. multiparã. Dupã cum se poate observa, pentru aceastã din urmã ipotezã a primului studiu a fost realizat un plan factorial de tip 2 × 2, unde fiecare variabilã independent㠖 etnie ºi paritate – are câte douã forme: Românã Paritate Etnie Rromã Primipare 52 26 Multipare 49 66 Studiul 2 În cadrul acestui studiu, pentru ambele ipoteze: Variabila dependentã a fost reprezentarea naºterii în registrul afectiv (afecte pozitive ºi negative) ºi Variabilele independente au fost etnia, respectiv anxietatea ca stare. Pentru acest studiu a fost realizat un plan factorial de tip 2 × 3, unde variabila etnie are douã forme ºi variabila anxietate ca stare are 3 grade de intensitate: Românã Redusã Anxietatea Medie ca stare Ridicatã Etnie Rromã 35 27 29 37 37 28 C. Instrumentele utilizate 1. În prima etapã a cercetãrii – cea a pretestãrii – a fost utilizatã metoda asociativã. Astfel, unui numãr de 117 subiecþi – 78 de femei de etnie românã, respectiv 39 de etnie rrom㠖 li s-a cerut sã precizeze primele cinci cuvinte sau expresii care le vin în minte când se gândesc la fenomenul naºterii. Producþiile subiecþilor s-au axat în principal pe un numãr de afecte resimþite în preajma naºterii (de exemplu, „bucurie”, 117 TRÃIREA {I REPREZENTAREA SOCIALà A NA{TERII „durere”, „fericire”, „chin” etc.), la care s-au adãugat o serie de elemente de naturã cognitivã sau comportamentalã (de exemplu, „medic”, „spital”, „tratament”, „muncã”, „responsabilitãþi”, „travaliu”, „injecþii”, „anestezie” etc.). Fiind predominant aspectul afectiv polarizat (majoritatea femeilor au descris naºterea într-o manierã contradictorie!), iniþial au fost construiþi itemii pe douã dimensiuni: afecte pozitive ºi afecte negative. Celelalte elemente, cognitive ºi comportamentale, au fost incluse în alte douã dimensiuni, tradiþie ºi modernitate în practica naºterii, în funcþie ºi de premisele teoretice de la care s-a pornit, menþionând cã acesta a constituit interesul nostru iniþial. De aici au rezultat ipotezele noastre prin care s-a urmãrit investigarea trãirii ºi a reprezentãrii naºterii la nivel afectiv ºi cognitiv-comportamental. 2. În etapa a doua, a urmat construcþia instrumentului de identificare a reprezentãrii naºterii pornind de la producþiile obþinute în etapa pretestãrii. Chestionarul rezultat a fost supus verificãrii unui numãr de 15 experþi care, dupã ce au citit definiþia fiecãrei dimensiuni, au încadrat fiecare item într-una dintre acestea, indicând itemii care nu se puteau încadra în nici o dimensiune din cauza ambiguitãþii. Aceºtia au fost eliminaþi. În continuare, chestionarul a fost pretestat pe un numãr de 40 de subiecþi ºi, în urma prelucrãrilor statistice, s-a obþinut un coeficient Alpha-Cronbach final de 0,700. 3. În cazul trãirii naºterii, operaþionalizatã prin variabila anxietate-stare, s-a folosit Inventarul de Anxietate Stare-Trãsãturã STAI – scala de stare. Justificãm alegerea dimensiunii anxietate-stare prin prezumþia, bazatã pe teorie, cã stãrile fizicã ºi psihicã a femeii gravide aflate în ultimul trimestru de sarcinã se modificã tranzitoriu, dar semnificativ faþã de etapele anterioare, ca o consecinþã a conºtientizãrii apropierii momentului naºterii, moment cu un puternic impact psiho-fiziologic. D. Lotul cercetãrii Participanþii la studiu au fost un numãr de 193 de femei (101 de etnie românã ºi 92 de etnie rromã) aflate în ultimul trimestru de graviditate, în stare de internare în maternitate. Vârsta lor a fost cuprinsã între 14 ºi 42 de ani, atât primipare, cât ºi multipare. Prezentãm în tabele 2, 3 ºi 4 caracteristicile lotului de subiecþi în ceea ce priveºte vârsta, studiile, starea civilã, modalitatea de naºtere (cea doritã sau cea de la prima naºtere – pentru multipare) ºi paritatea. Dupã cum se observã din tabelul 2, cele mai multe românce ºi rrome chestionate au avut vârsta cuprinsã între 20 ºi 24 de ani (64 de subiecþi – 33,2%), o diferenþã fiind faptul cã urmãtoarea categorie este pentru românce 25-29 de ani, în timp ce pentru rrome – pânã în 19 ani. Acest fapt aratã cã vârstele predominante la care femeile de etnie rromã nasc se situeazã între 14 (vârsta minimã în cadrul acestui studiu) ºi 24, în timp ce pentru românce intervalul dominant este 20-34 de ani. Tabelul 2. Vârstã Pânã în 19 ani Românce Rrome Total 3 24 27 (14%) 20-24 ani 31 33 64 (33,2%) 25-29 ani 30-34 ani 27 19 46 (23,8%) 26 6 32 (16,6%) 35-39 ani 14 9 23 (11,9%) 40 ani ºi peste 0 1 1 (0,5%) ALINA DUMITRU, LUMINIÞA IACOB 118 În privinþa studiilor (tabelul 3), cele mai multe românce (50 din 101) au studii liceale, în timp ce rromele au studii predominant gimnaziale (45 din 92). Diferenþele între subloturi pe criteriile vârstã ºi studii pot fi o explicaþie pentru rezultatele obþinute în acest studiu. O altã diferenþã se observã pe variabila stare civilã (tabelul 4), mult mai multe rrome fiind necãsãtorite în comparaþie cu româncele: 37 (40,2%), faþã de 8 (7,9%). Aceasta se explicã probabil prin practica generalizatã la rromi a cãsãtoriei neoficiale, realizate doar în cadrul comunitãþii, prin consens între familii, fãrã legalizarea în faþa stãrii civile. Aceastã din urmã modalitate este adoptatã majoritar de româncele din sublotul nostru. Tabelul 3. Studii Românce Rrome Total Fãrã studii Elementare Gimnaziu Liceu Facultate 6 11 17 (8,8%) 5 14 19 (9,8%) 16 45 61 (31,6%) 50 22 72 (37,3%) 24 0 24 (12,4%) Tot româncele sunt cele care aleg într-o mãsurã mai mare naºterea prin cezarian㠖 26 (25,7%), faþã de rrome – 12 (13%) (tabelul 4). Acest lucru s-ar putea explica printr-o anxietate mai ridicatã a primelor, sau prin posibilitãþile materiale mai bune care favorizeazã apelul la intervenþia medicilor chiar acolo unde nu este cazul. De asemenea, se pare cã româncele primipare apeleazã mult mai mult la naºterea în maternitate – 52 (51,5%), faþã de rromele primipare – 27 (29,3%) (tabelul 4). O explicaþie ar putea fi tot anxietatea mai ridicatã a româncelor primipare faþã de cele rrome. Dar, în timp ce româncele preferã naºterea în maternitate, indiferent de paritate (distribuþia este aproximativ egal㠖 51,5%, respectiv 48,5%), între femeile rrome, multiparele sunt prezente într-o mãsurã mult mai mare în maternitãþi – 66 (70,7%), în comparaþie cu primiparele – 26 (29,3%). Este posibil ca rromele primipare sã prefere ca prima naºtere – de obicei la o vârstã scãzut㠖 sã aibã loc într-un mediu familial, ajutate, dupã tradiþie, de femeile mai în vârstã din comunitate, pentru ca ulterior, riscul de complicaþii crescând cu vârsta, sã prefere asistenþa medicilor. Tabelul 4. Stare civilã, modalitãþi de naºtere, paritate Românce Rrome Total Stare civilã Modalitate de naºtere Cãsãtoritã Necãsãtoritã Naturalã Cezarianã Paritate Primipare Multipare 93 (92,1%) 55 (59,8%) 148 (76,7%) 52 (51,5%) 26 (29,3%) 79 (40,9%) 49 (48,5%) 66 (70,7%) 114 (59,1%) 8 (7,9%) 37 (40,2%) 45 (23,3%) 75 (74,3%) 80 (87%) 155 (80,3%) 26 (25,7%) 12 (13%) 38 (19,7%) 119 TRÃIREA {I REPREZENTAREA SOCIALà A NA{TERII E. Rezultatele obþinute ºi interpretarea lor Studiul 1 Ipoteza 1 – susþine cã existã diferenþe semnificative între reprezentarea naºterii la femeile de etnie românã ºi la cele de etnie rromã în registrul afectiv ºi cel cognitiv-comportamental. Cum a fost precizat, registrul afectiv al reprezentãrii naºterii – variabilã dependent㠖 a fost operaþionalizat prin variabilele a. afecte pozitive ºi b. afecte negative, în timp ce registrul cognitiv-comportamental a fost operaþionalizat prin variabilele c. tradiþie ºi d. modernitate. Pentru testarea acestei ipoteze s-a aplicat testul t pentru eºantioane independente, comparându-se mediile obþinute de subiecþii de etnie românã cu cele obþinute de subiecþii de etnie rromã pe cele patru dimensiuni. Rezultatele obþinute sunt sintetizate în tabelele 5, 6, 7 ºi 8. Tabelul 5. Afecte pozitive Media Abaterea standard F Sig. t df Sig. (2-tailed) Românce 33,940 3,180 52,280 p < 0,001 5,954 Rrome 29,315 6,804 191 p < 0,001* t df Sig. (2-tailed) -2,670 191 p = 0,008* Tabelul 6. Afecte negative Media Abaterea standard F Românce 27,059 8,221 Rrome 30,402 9,170 Sig. 1,173 p = 0,280 Dupã cum se observã, ipoteza s-a confirmat parþial în registrul afectiv al variabilei nu ºi în cel comportamental. Astfel, existã diferenþe semnificative între mediile scorurilor celor douã loturi pe dimensiunile afecte pozitive [t (191) = 5,954, p < 0,01] – în sensul cã la femeile de etnie românã afectele pozitive legate de naºtere sunt semnificativ mai intense decât la femeile de etnie rrom㠖, respectiv afecte negative [t(191) = –2,67, p = 0,008] – în sensul cã femeile rrome au afecte negative legate de naºtere semnificativ mai intense faþã de românce. Diferenþele între mediile scorurilor pe dimensiunile tradiþie [t(191) = 1,189, p = 0,236] ºi modernitate [t(191) = 0,034, p = 0,973] sunt nesemnificative, deºi româncele înclinã puþin mai mult spre tradiþie decât rromele (care, la rândul lor, înclinã puþin mai mult spre modernitate). În ceea ce priveºte afectele (tabelele 5 ºi 6), diferenþa între cele douã etnii – faptul cã naºterea este trãitã de cãtre femeile rrome în mod semnificativ mai negativ – se poate explica prin viziunea existentã în cultura rromã asupra naºterii: aceasta este consideratã ceva impur, motiv pentru care femeia trebuie sã respecte legea modestiei ºi ruºinii în special în aceastã perioadã, prin adoptarea unei serii de restricþii care sã previnã comunitatea de pericolul „impuritãþii”. Aceste aspecte au potenþialul de a proiecta ALINA DUMITRU, LUMINIÞA IACOB 120 asupra sarcinii ºi naºterii o imagine negativã pentru femeie, care îºi pierde, în aceste împrejurãri, o parte din libertatea de care beneficiazã în mod normal, fiind stigmatizatã ca „impurã”. O altã cauzã a diferenþei obþinute poate fi situaþia economicã mai precarã a rromelor în societatea româneascã la momentul prezent, în comparaþie cu româncele, ceea ce aruncã o luminã negativã asupra creºterii copiilor prin dificultãþile pe care aceºtia le aduc, fapt ce influenþeazã în mod implicit ºi atitudinea faþã de naºtere. Acest aspect poate fi amplificat de faptul cã naºterea copiilor este prima îndatorire fundamentalã a femeii rrome, rezultând, în consecinþã, o serie de constrângeri inevitabile pentru aceasta. Tabelul 7. Tradiþie Media Abaterea standard F Românce 18,198 5,537 Rrome 17,358 4,233 Sig. 10,348 p = 0,002 t df 1,189 191 Sig. (2-tailed) p = 0,236 Tabelul 8. Modernitate Media Abaterea standard Românce 22,742 3,488 22,760 3,967 Rrome F Sig. t df 0,927 p = 0,337 –0,034 191 Sig. (2-tailed) p = 0,973 Deºi pe dimensiunile tradiþie ºi modernitate (tabelele 7 ºi 8) nu s-au obþinut diferenþe semnificative, surprinzãtor este faptul cã româncele înclinã puþin mai mult spre tradiþie decât rromele, care preferã mai mult modernitatea. Acest lucru se traduce prin faptul cã primele refuzã într-o mãsurã mai mare intervenþiile medicale, mergând pe o desfãºurare cât mai aproape de natural a naºterii, în timp ce ultimele opteazã mai mult pentru intervenþiile medicale, tehnologice ºi medicamentoase. Acest rezultat poate fi explicat în corelaþie cu trãirile mai intens negative ale rromelor, ceea ce determinã probabil o anxietate mai ridicatã ºi o încredere mai scãzutã în propria capacitate de a face faþã evenimentului, solicitând astfel mai des ajutorul medical. Pe de altã parte, situaþia economicã mai precarã a femeilor de etnie rromã poate fi o cauzã a diminuãrii accesului general la îngrijire medicalã, ceea ce determinã intensa lui valorificare în momentele de mare impact fizic ºi psihic, cum este naºterea. Trebuie menþionat ºi faptul cã vârsta mai micã, cât ºi nivelul semnificativ mai scãzut al studiilor pentru femeile rrome ne duce cu gândul la o conºtientizare mai restrânsã a posibilelor efecte negative ale intervenþiilor medicale, ceea ce este valabil într-o mai micã mãsurã pentru românce. Dincolo de aceastã uºoarã diferenþã, scorurile celor douã loturi pe dimensiunile tradiþie ºi modernitate rãmân mici ºi apropiate, probabil ca un efect al coexistenþei celor douã etnii în societatea româneascã ºi deci al împãrtãºirii în mod indirect al reprezentãrilor naºterii la nivel social. În plus, atât femeile de etnie românã cât ºi cele de etnie rromã beneficiazã în mod egal de evoluþia cunoºtinþelor actuale în medicinã, lãsând în urmã soluþiile obstetrice riscante ºi neprofesionale care au existat vreme îndelungatã, în special în mediul rural. Din acest punct de vedere, tradiþia pare sã fie depãºitã, tinzând 121 TRÃIREA {I REPREZENTAREA SOCIALà A NA{TERII spre o egalizare a statutului celor douã culturi în societatea româneascã. În concluzie, polaritatea tradiþie-modernitate pe care am expectat-o iniþial între cele douã culturi a fost infirmatã. Ipoteza 2 – susþine cã variabilele etnie ºi paritate au efecte principale ºi de interacþiune semnificative asupra trãirii naºterii în cheia anxietãþii ca stare. Pentru testarea acestei ipoteze s-a aplicat analiza de varianþã Anova Univariate. Rezultatele obþinute sunt sintetizate în tabelul 9. Dupã cum se observã din tabel, ipoteza noastrã s-a confirmat numai în ceea ce priveºte efectul principal al variabilei paritate [F(1,189) = 3,992, p = 0,047)], în timp ce variabila etnie [F(1,189) = 0,101, p = 0,751] nu are un efect principal asupra anxietãþii ca stare, neexistând nici un efect de interacþiune al celor douã variabile [F(1,189) = 0,027, p = 0,870]. Efectul principal al paritãþii asupra anxietãþii ca stare se traduce prin faptul cã prima variabilã o influenþeazã semnificativ pe a doua, femeile multipare având un grad mai ridicat de anxietate înaintea naºterii decât cele primipare, indiferent de etnie. Acest rezultat s-ar putea explica prin faptul cã multiparele reþin experienþa anterioarã legatã de naºtere, ceea ce le influenþeazã atitudinea faþã de aceasta, în timp ce primiparele, lipsite de aceastã experienþã, au o imagine pozitivã despre acest fenomen. La aceasta se pot adãuga eventualele traume fizice ºi psihice suferite de unele dintre femeile multipare la naºterile anterioare, elemente ce se actualizeazã cu ocazia experimentãrii unei noi naºteri. Tabelul 9. Anxietatea ca stare Media (Ab.st.) Efect principal etnie românce 46,930 rrome 46,357 primipare 44,848 Efect principal paritate multipare 48,622 Efect de interacþiune etnie*paritate (13,290) (12,861) (12,553) (13,225) Diferenþã F 0,627 0,101 df Sig. p = 0,751 1, 189 3,946 3,992 p = 0,047* 0,027 p = 0,870 Pe de altã parte, un rezultat interesant este faptul cã nu existã diferenþã semnificativã între etnii în ceea ce priveºte anxietatea ce precedã naºterea, deºi rezultatele primei ipoteze au indicat faptul cã rromele trãiesc naºterea într-un mod semnificativ mai negativ decât româncele. Totuºi, în ceea ce priveºte anxietatea ca stare, se pare cã aceasta este uºor mai scãzutã la rrome decât la românce (o medie de 46,357, faþã de 46,930), diferenþa nefiind semnificativã. Rezultatul se poate datora faptului cã rromele nasc în medie mai mulþi copii decât româncele (ceea ce în timp poate reduce anxietatea legatã de naºtere). În plus, în caz de complicaþii, atât româncele, cât ºi rromele beneficiazã de aceeaºi îngrijire medicalã în perioada de internare în maternitate, iar anticiparea de cãtre femeile rrome a intervenþiei medicale în caz de complicaþii – intervenþie de altfel mai dezirabilã decât pentru românce – are un uºor efect de reducere a anxietãþii. ALINA DUMITRU, LUMINIÞA IACOB 122 Studiul 2 Prin acest studiu s-a urmãrit, aºadar, aprofundarea rezultatelor obþinute, evidenþiind o serie de diferenþieri în cadrul variabilei dependente – trãirea ºi reprezentarea naºterii – prin identificarea modului în care interacþioneazã cele douã elemente în funcþie de etnie. Ipoteza 1 – susþine cã între trãirea ºi reprezentarea naºterii existã interacþiuni semnificative, mai ales în registrul afectiv al reprezentãrii. Dupã cum s-a precizat, în acest studiu trãirea naºterii a fost poziþionatã ca variabilã independentã. Ea a fost operaþionalizatã prin anxietatea ca stare, cu trei niveluri: redusã, medie, ridicatã. Alãturi de anxietate, etnia a fost tot o variabilã independentã, cu douã forme: rromã ºi românã. Registrul afectiv al reprezentãrii naºterii, ca variabilã dependentã, a fost operaþionalizat prin: a. afecte pozitive; b. afecte negative. Pentru testarea acestei ipoteze s-a aplicat din nou analiza de varianþã Anova Univariate. Rezultate a. Afecte pozitive Datele analizei de varianþã sunt sintetizate în tabelul 10. Dupã cum se observã din tabel, ipoteza noastrã s-a confirmat în întregime, existând un efect principal pentru fiecare dintre variabilele etnie [F(1,187) = 46,763, p < 0,001] ºi anxietate [F(2,187) = 14,850, p < 0,001], cât ºi un efect de interacþiune a lor [F(2,187) = 5,668, p = 0,004]. Acest rezultat se traduce prin faptul cã atât etnia, cât ºi anxietatea ca stare ce influenþeazã, în mod separat, afectele pozitive legate de naºtere – deci existã o diferenþã semnificativã între românce ºi rrome în ceea ce priveºte aceste afecte, respectiv ele variazã semnificativ în funcþie de gradul de anxietate resimþit de subiecþi – existând, în acelaºi timp, ºi un efect combinat al celor douã variabile. Cu alte cuvinte, româncele trãiesc într-un mod semnificativ mai pozitiv evenimentul naºterii decât rromele (o medie de 33,964, faþã de 29,176), fapt pe care l-am explicat anterior prin imaginea pe care o are acest aspect în cultura rromã (lucru „impur”, „necurat”). Pe de altã parte, aºa cum ne aºteptam la nivel intuitiv, afectele pozitive variazã în funcþie de anxietate: cu cât anxietatea viitoarei mame este mai ridicatã înaintea naºterii, cu atât mai puþin are ea expectanþe pozitive faþã de acest eveniment, deci simte mai puþinã bucurie, iubire, împlinire, fericire, satisfacþie la naºterea copilului. Tabelul 10. Afecte pozitive Efect principal etnie Efect principal anxietate Media (Ab.st.) F df românce rrome redusã 33,964 (3,180) 29,176 (6,804) 33,332 (4,218) 46,763 1,187 medie 32,463 (4,262) 14,850 2,187 ridicatã 28,915 (7,329) Efect de interacþiune etnie*anxietate Sig. p < 0,001* p < 0,001* 5,668 p = 0,004* 123 TRÃIREA {I REPREZENTAREA SOCIALà A NA{TERII b. Afecte negative Datele analizei de varianþã sunt sintetizate în tabelul 11. Acestea indicã faptul cã ipoteza noastrã s-a confirmat doar în privinþa efectelor principale [etnie: F(1,187) = 7,977, p = 0,005; anxietate: F(2,187) = 12,304, p < 0,001], efectul de interacþiune al celor douã variabile fiind absent [F(2,187) = 0,387, p = 0,680]. Acest rezultat se traduce prin faptul cã etnia influenþeazã în mod semnificativ afectele negative legate de naºtere, în sensul cã rromele resimt semnificativ mai multe afecte negative în comparaþie cu româncele (30,308, faþã de 26,929). Pe de altã parte, anxietatea are ºi ea o influenþã semnificativã asupra acestor afecte, în sensul cã ele variazã proporþional: cu cât anxietatea este mai ridicatã, cu atât ºi afectele negative sunt mai pregnante. În schimb, cele douã variabile independente combinate nu influenþeazã semnificativ variabila dependentã. Tabelul 11. Afecte negative Efect principal etnie Efect principal anxietate Media (Ab.st.) F df românce rrome redusã 26,929 (8,221) 30,308 (9,170) 25,064 (8,124) 7,977 1,187 medie 28,423 (8,827) ridicatã 32,370 (8,097) Efect de interacþiune etnie*anxietate Sig. p = 0,005* p < 0,001* 12,304 2,187 0,387 P = 0,680 În concluzie, ipoteza 1 s-a confirmat integral, trãirea ºi reprezentarea naºterii în registrul afectiv interacþionând semnificativ la cele douã etnii. Mai precis, se pare cã româncele trãiesc evenimentul naºterii într-un mod semnificativ mai pozitiv decât rromele, care, reflectând modelul cultural cãruia îi aparþin, au o viziune mult mai încãrcatã negativ despre acest moment din viaþa unei femei. Rezultatele acestei ipoteze sunt în concordanþã cu modelul cultural descris în partea teoreticã a lucrãrii, unde a fost subliniatã trãsãtura esenþialã a naºterii aºa cum este ea înþeleasã în cadrul culturii rrome, în care totul se împarte în pur-impur. Aceasta poate fi o dovadã a faptului cã modelul cultural se incorporeazã în mod automat în conºtiinþa persoanelor, chiar independent de coexistenþa în cadrul aceluiaºi spaþiu geografic a mai multor grupuri culturale. El poate fi un factor de predicþie important pentru modul în care membrii respectivelor grupuri experimenteazã momentele importante din viaþa lor. Ipoteza 2 – susþine cã în cadrul fiecãrei etnii în parte reprezentarea naºterii în registrul afectiv interacþioneazã semnificativ cu modalitatea de trãire a ei. În cadrul acestei ipoteze, pentru fiecare etnie în parte – românã ºi rrom㠖 s-a analizat impactul modalitãþii de trãire a naºterii (operaþionalizatã prin variabila anxietate ca stare) asupra reprezentãrii naºterii în registrul afectiv (operaþionalizatã prin variabilele afecte pozitive, respectiv negative). ALINA DUMITRU, LUMINIÞA IACOB 124 Pentru valorificarea acestei ipoteze s-a aplicat analiza de varianþã Anova One-way, observând în cadrul fiecãrei etnii impactul anxietãþii ca stare asupra celor douã tipuri de afecte. Rezultate a. Afecte pozitive Datele analizei de varianþã sunt prezentate în tabelul 12. Acestea aratã cã în cadrul fiecãrei etnii în parte existã diferenþe semnificative în ceea ce priveºte afectele pozitive în funcþie de gradul de anxietate: pentru femeile de etnie român㠖 F(2,98) = 3,429, p = 0,036, pentru cele de etnie rrom㠖 F(2,89) = 10,625, p < 0,001. Cu alte cuvinte, atât româncele, cât ºi rromele trãiesc naºterea mai puþin pozitiv pe mãsurã ce anxietatea ca stare premergãtoare acesteia creºte. Detaliind acest aspect, observãm cã în cadrul etniei române femeile cu anxietate ridicatã diferã semnificativ de cele cu anxietate redusã în privinþa afectelor pozitive (p = 0,031), fãrã a se deosebi semnificativ de cele cu anxietate medie (p = 0,514). Aceasta se traduce prin faptul c㠖 deºi pentru românce, cu cât creºte anxietatea, cu atât se diminueazã trãirea pozitivã a naºterii – aceastã diferenþã nu este foarte intensã. O situaþie diferitã întâlnim însã în cadrul etniei rrome, unde femeile cu anxietate ridicatã se deosebesc nu doar de cele cu anxietate redusã (p < 0,001), dar ºi de cele cu anxietate medie (p = 0,001). Cu alte cuvinte, anxietatea are un efect mai puternic asupra afectelor în cazul femeilor rrome, intervalele între scorurile medii la afecte, pe fiecare nivel de anxietate, fiind mai mari decât în cazul româncelor. Tabelul 12. Afecte pozitive Etnie Anxietate redusã Media (Ab.st.) F df 35 34,885 (2,336) 29 34,034 (2,957) 3,429 ridicatã 37 32,973 (3,782) redusã 27 31,777 (5,380) medie 37 30,891 (4,641) 10,625 2,89 ridicatã 28 24,857 (8,329) românã medie rromã N 2,98 Sig. Diferenþe redusã-medie 0,851 medie p = 0,036* -ridicatã 1,061 redusã-ridicatã 1,912 redusã-medie 0,885 mediep < 0,001* -ridicatã 6,034 redusã-ridicatã 6,920 Sig. p = 0,833 p = 0,514 p = 0,031* p = 1,000 p = 0,001* p < 0,001* 125 TRÃIREA {I REPREZENTAREA SOCIALà A NA{TERII b. Afecte negative Datele analizei de varianþã sunt prezentate în tabelul 13. Acestea indicã faptul cã, pentru fiecare etnie în parte, existã diferenþe semnificative între nivelurile diferite de anxietate în privinþa afectelor negative [românce: F(2,98) = 7,440, p = 0,001; rrome: F(2,89) = 5,447, p = 0,006]. Detaliind, se pare cã româncele cu anxietate ridicatã resimt semnificativ mai multe afecte negative decât cele cu anxietate medie (p = 0,044) ºi redusã (p = 0,001). Acelaºi rezultat este valabil ºi pentru femeile de etnie rromã, amplitudinea scorurilor fiind însã mai redusã, prin faptul cã media la afecte negative pentru femeile cu anxietate ridicatã diferã semnificativ doar de cea a femeilor cu anxietate redusã (p = 0,004), nu însã ºi de cea a femeilor cu anxietate medie (p = 0,475). Sensul diferenþei este însã acelaºi: pe mãsurã ce anxietatea creºte, femeile trãiesc momentul naºterii mai negativ. În concluzie, ipoteza 2 a acestui studiu s-a confirmat, observându-se o interacþiune în cadrul fiecãrei etnii între trãirea naºterii ca anxietate-stare (premergãtoare evenimentului) ºi reprezentarea ei la nivel afectiv. Mai precis, atât la românce, cât ºi la rrome, pe mãsurã ce anxietatea creºte, femeile tind sã resimtã mai mult afecte negative ºi mai puþin pozitive, fapt ce se manifestã mai pregnant la femeile de etnie rromã. Reamintind atât dialectica pur-impur specificã rromilor, cât ºi imaginea net pozitivã pe care o are naºterea în cultura românã, considerãm cã putem asuma, în anumite limite, faptul cã aceste modele se reflectã încã în mentalitatea ºi atitudinea femeilor aparþinând celor douã etnii, în pofida coexistenþei într-o societate care participã, la fel ca celelalte, la fenomenul globalizãrii ºi deci al uniformizãrii. Tabelul 13. Afecte negative Etnie Anxietate redusã Media (Ab.st.) 35 23,942 (7,680) 29 26,034 (8,719) ridicatã 37 30,810 s(6,939) redusã 27 26,185 (8,647) medie 37 30,810 (8,442) ridicatã 28 33,928 (9,245) românã medie rromã N F df Sig. 7,440 2,98 p = 0,001* 5,447 2,89 p = 0,006* Diferenþe redusã-medie 2,091 medie-ridicatã 4,776 redusã-ridicatã 6,867 redusã-medie 4,625 medie-ridicatã 3,117 redusã-ridicatã 7,743 Sig. p = 0,853 p = 0,044* p = 0,001* p = 0,119 p = 0,475 p = 0,004* 126 ALINA DUMITRU, LUMINIÞA IACOB Concluzii Literatura de specialitate în domeniul psihologiei naºterii este limitatã, majoritatea referinþelor incluzându-se în domeniul antropologiei ºi al etnologiei (Alexandrescu, 2004; Cãliman, 1996; Constantinescu, 1987; Criºan, 1999; Gorovei, 2002; Graur, 1976; Merfea, 1998; ªerban, 2002; Petcuþ, 2003), în virtutea faptului cã naºterea este, în conºtiinþa oricãrui popor, nu doar un fenomen psiho-social, dar, înainte de toate, una dintre „marile treceri”. Puþinele studii existente în domeniul psihologiei naºterii sunt lacunare în privinþa multor aspecte ale fenomenului. Acest fapt se datoreazã, probabil, dificultãþii în cercetare, în condiþiile intervenþiilor medicale care au devenit rutinã în ultimele decenii, ceea ce modificã în mod substanþial situaþia realã a lucrurilor. Aspectul cultural a fost încã ºi mai puþin abordat, cercetãrile din aceastã perspectivã fiind relativ recente – ultimii 10 ani –, deºi fenomenul migraþiei populaþiilor atrage din ce în ce mai mult atenþia asupra necesitãþii lor, în special în societãþile multiculturale. Ipotezele noastre au fost formulate din perspectiva raportãrii la noþiunile de „tradiþie” ºi „modernitate”, pentru a vedea care este poziþia a douã culturi care aparþin aceleiaºi societãþi. Rezultatele au confirmat doar parþial ipotezele noastre: deºi existã diferenþe în registrul afectiv al reprezentãrii naºterii, nu existã diferenþe semnificative în cel cognitiv-comportamental; mai precis, femeile care aparþin celor douã etnii tind sã prefere în aceeaºi mãsurã intervenþia medicalã în preajma naºterii ºi sã înþeleagã acest fenomen aproximativ în aceeaºi manierã. Rezultatele au fost, pe de o parte, conform aºteptãrilor – în privinþa registrului afectiv al reprezentãrii, pe de altã parte surprinzãtoare – în privinþa registrului cognitiv-comportamental al reprezentãrii (tradiþie-modernitate). Ne-am fi aºteptat ca situaþia sã se prezinte diferit, mai exact ca româncele sã tindã mai mult spre modernitate ºi rromele mai mult spre tradiþie. Argumentãm aceastã viziune atât prin aspectul mai puternic tradiþionalist al comunitãþilor rrome, cât ºi prin numãrul mai ridicat de naºteri care au loc în aceste comunitãþi. Se pare însã cã lucrurile stau exact invers: femeile de etnie rromã tind mai mult spre „modernitate” decât cele de etnie românã, care înclinã mai mult spre „tradiþie”, fãrã ca diferenþa sã fie semnificativã. Am explicat acest rezultat în interpretarea ipotezei 1 al primului studiu, prin influenþa afectelor negative asupra viziunii despre naºtere, prin coexistenþa în cadrul aceleiaºi societãþi ºi deci influenþa unor reprezentãri sociale comune legate de naºtere ºi prin nivelul educaþional mai scãzut, care împiedicã o conºtientizare activã a dezavantajelor medicalizãrii. Am putea spune de asemenea cã femeile de etnie rromã integreazã încã, într-o mãsurã destul de mare, modelul cultural în care naºterea este ceva impur, iar femeia trebuie sã se supunã interdicþiilor care decurg în mod automat din aceasta. Cât despre românce, este posibil ca ºi în acest caz modelul cultural sã se pãstreze, fapt pe care îl justificãm atât prin trãirile pozitive mai pregnante – în cultura româneascã naºterea a fost mereu vãzutã ca o „binecuvântare” mult-doritã de femeie –, cât ºi prin refuzul mai activ al medicalizãrii – în condiþiile în care cultura tradiþionalã româneascã îi atribuie femeii în mod sigur ºi irevocabil capacitatea de a aduce pe lume copii, ei fiind scopul final al familiei. Pe de altã parte, se pare cã aura pozitivã, luminoasã, pe care o are naºterea la români are potenþialul de a creºte încrederea femeilor în abilitatea de a face faþã singure, fãrã control exterior, acestui eveniment, influenþându-le deci trãirile în legãturã cu acesta. TRÃIREA {I REPREZENTAREA SOCIALà A NA{TERII 127 Un alt rezultat surprinzãtor a fost anxietatea uºor mai scãzutã a femeilor rrome înainte de naºtere, ceea ce contrasteazã cu trãirile mai intens negative. Am justificat acest fapt prin anticiparea intervenþiei medicale – vãzutã mai dezirabilã decât de cãtre românce – în caz de complicaþii. Cu toate acestea, diferenþa nu este nici de aceastã datã semnificativã, fiind posibil ca numãrul mai ridicat de naºteri în comunitãþile rrome sã contribuie într-o anumitã mãsurã la diminuarea anxietãþii. În acelaºi timp, trebuie menþionat ºi faptul cã femeile de ambele etnii beneficiazã de aceeaºi îngrijire medicalã pe parcursul internãrii în maternitate pentru naºtere. În toate cazurile însã, dupã cum era de aºteptat, conform logicii bunului-simþ, anxietatea influenþeazã aspectul afectiv al naºterii, intensificând trãirile negative ºi diminuându-le pe cele pozitive. Din nou, acest efect se manifestã mai pregnant în cadrul etniei rrome. ªi, în fine, tot anxietatea are un impact mai puternic la multipare – din nou un rezultat neaºteptat – în condiþiile în care am fi anticipat ca primiparele, fiind la prima naºtere, sã fie considerabil mai neliniºtite. Dar contrar credinþei generale, se pare cã nu frica de necunoscut este mai puternicã, ci frica de cunoscut! – – – – Studiul nostru are însã ºi o serie de limite, dintre care vom aminti: desfãºurarea lui exclusiv în incinta maternitãþii, ceea ce poate fi o cauzã a nediferenþierii pe dimensiunile tradiþie – modernitate, în condiþiile în care naºterea în acest cadru presupune deja posibilitatea ridicatã a intervenþiei medicale chiar dacã nu este necesar; citirea chestionarului pentru aceia dintre subiecþi care manifestau dificultãþi în a-l completa ei înºiºi din cauza nivelului educaþional insuficient, ceea ce poate fi o cauzã de influenþã inconºtientã a rezultatelor; chestionarea unor femei aflate în stadii diferite ale ultimului trimestru de sarcinã, ceea ce poate influenþa în mod diferit anxietatea, cât ºi viziunea asupra naºterii apropiate; dimensiunile „tradiþie” ºi „modernitate” cuprinse în instrumentul construit pentru verificarea ipotezelor sunt rezultate din observaþiile personale asupra propriei societãþi de apartenenþã, în baza informaþiilor teoretice culese ºi descrise în prima parte a lucrãrii. În final, putem afirma cã aceastã cercetare poate fi punctul de pornire pentru posibile cercetãri viitoare. Ele ar putea investiga ºi compara atât aspectele principale ale reprezentãrilor naºterii în cultura românã ºi cea rromã, cât ºi diferenþele culturale în cadrul acestor reprezentãri din perspectiva altor minoritãþi de pe teritoriul românesc. Interesantã ar fi o comparaþie mai amplã a culturii româneºti cu alte culturi exterioare þãrii noastre. S-ar putea, de asemenea, studia care este poziþia exactã a fiecãrei culturi pe acest continuum tradiþie-modernitate, prin construirea unei scale etalonate mai ample ºi mai precise, care sã includã mai multe aspecte ale celor doi poli. Cercetãri viitoare ar putea sã fie realizate în mediul natural al femeilor apartenente diferitelor culturi, nu doar într-un cadru medical cum este maternitatea, pentru a observa care este viziunea femeilor care preferã sã nascã acasã sau într-o ambianþã mai familiarã. Mai mult, se poate realiza un studiu ºi asupra atitudinii partenerilor faþã de evenimentul naºterii sau unul asupra femeilor aflate în diferite stadii ale sarcinii, cât ºi imediat dupã naºtere, pentru a înþelege mai bine modul în care se raporteazã la aceasta. 128 ALINA DUMITRU, LUMINIÞA IACOB Ca întotdeauna, ºi de aceastã datã, domeniul culturii deschide largi posibilitãþi de investigare. Studiul nostru a atins doar într-o micã mãsurã aceste aspecte, atingându-ºi totuºi obiectivul propus, prin observarea diferenþelor existente între douã culturi care aparþin aceluiaºi spaþiu geografic. Abstract: Two are the stakes that have been imposed on the current study by the limited occurrence of psychological research on birth in Romanian literature: a theoretical synthesis on the differences in intercultural perception of birth and an empirical approach centred on birth experience and birth representation to Romanians and Romanies. Free association, Survey intended to representation identification and State-trait anxiety inventory (STAI) have been the methods used to collect information from the 210 subjects, 179 Romanian women and 131 Romani women, hospitalised in order to deliver at Iaºi maternity hospitals. Research hypotheses started from birth-related rites, subordinated to antagonistic notions tradition-modernity. Subsequent results brought about a partial confirmation of hypotheses: although there are significant differences on affective scale between the two categories of the group, these can no longer be detected on the cognitive-behavioural level of representation. Résumé: La présence limitée de la recherche psychologique de l’accouchement dans la littérature roumaine de spécialité a fait que notre étude ait deux enjeux: une synthèse théorique concernant les différences ressenties dans la perception interculturelle de l’accouchement et une démarche empirique fondée sur le vécu et la représentation de l’accouchement chez les Roumains et les Tsiganes. L’association libre, le Questionnaire destiné à l’identification de la représentation et l’Inventaire d’anxiété trait-état (STAI) constituent les méthodes utilisées pour le recueil des données obtenus des 210 sujets, femmes d’ethnie roumaine (179) et tsigane (131), hospitalisées dans les maternités de Iaºi en vue de l’accouchement. Le point de départ de cette recherche a été la typologie des pratiques liées à l’accouchement, renfermées dans les concepts polaires tradition – modernité. Les résultats obtenus ont confirmé partiellement nos hypothèses: bien qu’il y ait des différences significatives entre les deux catégories en ce qui concerne le registre affectif de la représentation de l’accouchement, celles-ci ne se retrouvent plus sur le plan cognitif-comportemental de la représentation. Bibliografie Alexandrescu, G. (2004), Tradiþii ale rromilor din spaþiul românesc, Editura RO Media, Bucureºti, 2004. Cãliman, I. (1996), De la mamã cãtre sat, Editura Dacia Europa Nova, Lugoj. Constantinescu, N. (1987), Relaþiile de rudenie în societãþile tradiþionale. Reflexe în folclorul românesc, Editura Academiei RSR, Bucureºti. Criºan, N. (1999), Þiganii. Mit ºi realitate, Editura Albatros, Bucureºti. Gaga, L.M. (2004), Norme sociale ºi atitudini individuale în obiceiurile de familie din Banat, Editura Mirton, Timiºoara. Gorovei, A. (1909/2002), Datinile noastre la naºtere, Editura Cronicar, Bucureºti. Graur, T. (1976), „Schimbãrile structurale ºi funcþionale în sistemul obiceiurilor de familie”, Extras din Anuarul Muzeului Etnografic al Transilvaniei, Cluj-Napoca. Grigore, D. (2001a), Curs de antropologie ºi folclor rrom: introducere în studiul elementelor de cultura tradiþionalã ale identitãþii rrome contemporane, Editura Credis, Bucureºti. Grigore, D. (2001b), Rromanipen-ul (rromani dharma) ºi mistica familiei, Editura Credis, Bucureºti. TRÃIREA {I REPREZENTAREA SOCIALà A NA{TERII 129 Merfea, M. (1998), Culturã ºi civilizaþie rromani, Editura Didacticã ºi Pedagogicã, Bucureºti. Surdu, L., Surdu, M. (2005), Cãsãtoria ºi sarcina timpurie în comunitãþile de rromi, Editura RO Media, Bucureºti. ªerban, Al.D. (2002), Naºterea, nunta, moartea la gorjeni, Editura Scrisul Gorjean, Târgu Jiu. Petcuþ, P. (2003), Istoria ºi tradiþiile rromilor, Editura RO Media, Bucureºti. Articole Internet Begay, R.C. (2004), „Changes in childbirth knowleddge”, American Indian Quarterly, vol. 28, nr. 3/4, http://proquest.umi.com. Callister, L.C., Vehvilainen-Julkunen, K., Lauri, S. (1996), „Cultural perceptions of childbirth. A cross-cultural comparison of childbearing women”, Journal of Holistic Nursing, vol. 14, nr. 1, http://www.ncbi.nlm.nih.gov. Callister, L.C., Vega, R. (1998), „Giving birth: Guatemalan women’s voices”, JOGNN (Journal of Obstetric, Gynecologic, and Neonatal Nursing), vol. 33, nr. 1, http:// www.blackwell-synergy.com. Callister, L.C., Semenic, S., Foster, J.C. (1999), „Cultural and spiritual meanings of childbirth. Orthodox Jewish and Mormon women”, Journal of Holistic Nursing, vol. 17, nr. 3, http://www.ncbi.nlm.nih.gov. Callister, L.C., Lauri, S., Vehvilainen-Julkunen, K. (2000), „A description of birth in Finland”, MCN (The American Journal of Maternal Child Nursing), vol. 25, nr. 3, http:// www.ncbi.nlm.nih.gov. Callister, L.C. (coord.) (2003), „The pain of childbirth: perceptions of culturally diverse women”, Pain management nursing: official journal of the American Society of Pain Management Nurses, vol. 4, nr. 4, http://www.medscape.com. Cosans, C. (2004), „The meaning of natural childbirth”, Perspectives in Biology and Medicine, vol. 47, nr. 2, http://proquest.umi.com. Furth, C. (1987), „Concepts of pregnancy, childbirth, and infancy in Ch’ing Dynasty China”, The Journal of Asian Studies (1986-1998), vol. 46, nr. 1, http://proquest.umi.com. Johanson, R., Newborn, M., Macfarlane, A. (2002), „Has the medicalisation of childbirth gone too far?”, BMJ (British Medical Journal), vol. 324, nr. 7342, http:// www.pubmedcentral.nih.gov. Kartchner, R., Callister, L.C. (2003), „Giving birth. Voices of Chinese women”, Journal of Holistic Nursing, vol. 21, nr. 2, http://www.ncbi.nlm.nih.gov. Khalaf, I., Callister, L.C. (1997), „Cultural meanings of childbirth. Muslim women living in Jordan”, Journal of Holistic Nursing, vol. 115, nr. 4, http://www.ncbi.nlm.nih.gov. Lemon, B.S. (2002), „Amish health care beliefs and practices in an obstetrical setting”, Journal of Multicultural Nursing and Health, vol. 8, nr. 3, http://proquest.umi.com. Morantz, C., Torrey, B. (2003), „Report on technology-intensive childbirth”, American Family Physician, vol. 67, nr. 1, http://proquest.umi.com. Moscucci, O. (2003), „Holistic obstetrics: the origins of «natural childbirth» in Britain”, Postgraduate Medical Journal, vol. 79, nr. 929, http://proquest.umi.com. Quian Xu (coord.) (2001), „Evidence-based obstetrics in four hospitals in China: an observational study to explore clinical practice, women’s preferences and provider’s views”, vol. 1, nr. 1, http://www.biomedcentral.com. Rice, P.L. (1999), „What women say about their childbirth experiences: the case of Hmong women in Australia”, Journal of Reproductive and Infant Psychology, vol. 17, nr. 3, http://proquest.umi.com. Semenic, S., Callister, L.C., Feldman, P. (2004), „Giving birth: the voices of Orthodox Jewish women living in Canada”, JOGNN (Journal of Obstetric, Gynecologic, and Neonatal Nursing), vol. 33, nr. 1, http://proquest.umi.com. 130 ALINA DUMITRU, LUMINIÞA IACOB Symonds, P.V. (1993), „Cosmology and the cycle of life: Hmong views of birth, death and gender in a mountain village in northern Thailand”, J. Natl. Res. Council Thailand, vol. 25, nr. 2, http://proquest.umi.com. Williams, K., Umberson, D. (1999), „Medical technology and childbirth: experiences of expectant mothers and fathers”, Sex Roles, vol. 41, nr. 3/4, http://proquest.umi.com. *** Association of Operating Room Nurses (2006), „More women are receiving pain relief during labor”, AORN Journal, vol. 83, nr. 1. Sursa: http://proquest.umi.com. Roberto Fasanelli1, Ida Galli2, Debora Sommella3 Ritmuri de viaþã ºi experienþa stresului: o contribuþie empiricã la teoria reprezentãrilor sociale Rezumat: Aceastã lucrare îºi propune sã arate cum se articuleazã între ele dimensiunile informative, cognitive ºi afective ale construcþiilor simbolice relative la fenomenul stresului. În alþi termeni, cum îºi reprezintã stresul un grup de subiecþi de vârstã preadolescentinã. Optica teoreticã adoptatã este cea a Reprezentãrilor sociale, cadrul disciplinar este cel al Psihologiei Sociale a Sãnãtãþii. Eºantionul utilizat este constituit în total din 65 de subiecþi (M = 30; F = 35) cu vârstã cuprinsã între 10 ºi 12 ani, care frecventeazã prima clasã de gimnaziu dintr-o ºcoalã de stat din oraºul Napoli. Strategiile ºi tehnicile de prelevare ºi analizã ale datelor sunt de tip calitativ. Pentru a cerceta aspectele iconice ºi percepþia stresului a fost utilizatã o tehnicã mixtã desen/chestionar. Datele au fost elaborate prin intermediul analizei conþinutului de tip categorial frecvenþial. Rezultatele, de un anumit interes, sunt ilustrate ºi discutate pe larg. Introducere A încerca sã identifici o definiþie unitarã a stãrii de bine este un lucru deosebit de complex, din moment ce conceptul însuºi poate fi descompus în elemente diferite. Suntem de acord cu Zani ºi Cicognani (1999) care spun cã este posibil sã vorbim despre stare de bine subiectivã, psihologicã ºi socialã. Prima face referire la o experienþã subiectivã pozitivã ce derivã din modul în care indivizii îºi evalueazã propria viaþã (Andrews, Robinson, 1991; Diener, 1984, 1994; Argyle, 1987). Cât despre starea de bine psihologicã, aceasta e înþeleasã ca o funcþionare psihologicã pozitivã sau o sãnãtate mentalã pozitivã. Autorii care se înscriu în acest filon de cercetare 1. Departamentul de ªtiinþe Relaþionale „G. Iacono”, Universitatea de Studii din Napoli „Federico II”. 2. Departamentul de ªtiinþe Relaþionale „G. Iacono”, Universitatea de Studii din Napoli „Federico II”. 3. Facultatea de ªtiinþe Politice, Universitatea din Calabria. PSIHOLOGIA SOCIAL| 17/2006 132 ROBERTO FASANELLI, IDA GALLI, DEBORA SOMMELLA au fost interesaþi de identificarea dimensiunilor de bazã ale experienþei pozitive de stare de bine ºi de operaþionalizarea lor prin instrumente de evaluare (Ryff, 1989). În sfârºit, starea de bine socialã, spre deosebire de celelalte, se referã la influenþa contextului social asupra stãrii de sãnãtate, atât fizicã, cât ºi psihologicã. Calitatea relaþiilor interpersonale ale unui individ ºi modalitãþile sale de interacþiune cu instituþiile ºi cu normele societãþii sunt considerate componente importante ale acestui tip de bunãstare (McDowell, Newell, 1987; Kezes, 1998). Dacã, dupã cum s-a arãtat pânã aici, conceptul de stare de bine ocupã un rol central în cele mai recente studii de Psihologie a Sãnãtãþii, conceptul de stare proastã sau indispoziþie are, la rândul sãu, o importanþã fundamentalã în acest context disciplinar, deoarece constituie una dintre principalele ameninþãri pentru sãnãtate. Suntem de acord cu afirmaþia lui Friedman (1992) cã ºi conceptul de proastã dispoziþie, sintetizat prin termenul stres, constituie un obiect privilegiat de analizã pentru studiul legãturilor dintre factorii biologici, psihologici ºi sociali ºi tocmai pe acesta din urmã ne vom concentra analiza de acum înainte. Cum aminteºte Cassidy (1999), termenul de stres se naºte în secolul al XVII-lea în cadrul ºtiinþelor fizice, pentru a indica legãtura dintre structurile arhitectonice (de exemplu, un pod) ºi presiunile pe care ele sunt în stare sã le suporte. Deci, stresul este exercitat de o greutate, iar capacitatea structurii de a suporta acel stres reprezintã indicele rezistenþei sale. Începând din 1956 însã, acest concept depãºeºte, graþie lui Selye, graniþele ºtiinþelor fizice pentru a-ºi face intrarea într-un context, la început, exclusiv biologic. Dupã acest prim studiu de pionerat, cercetãrile asupra stresului s-au multiplicat, fãcând loc la trei direcþii distincte, care, iniþial, au exagerat rolul factorilor externi în experienþa stresului (modelul stimulului: Brown, Harris, 1989), apoi au pus accentul pe factorii interni ai individului, înþeleºi ca elemente centrale în rãspunsul la stres (modelul rãspunsului: Fisher, Reason, 1988; Broome, 1989) ºi, în sfârºit, factorii legaþi de interacþiunea dintre persoanã ºi mediu, capabilã sã determine atât experienþa stresului, cât ºi posibilitatea de a-l înfrunta (modelul tranzaþional: Lazarus, Folkman, 1984; Lazarus, 1999). Oricum, stresul nu trebuie sã fie neapãrat ºi în mod univoc intrerpretat în sens negativ, deoarece el se configureazã mai degrabã ca o condiþie de activare, necesarã depãºirii cererilor ºi ale provocãrilor lansate de diferitele contexte socioambientale în care se produce interacþiunea umanã. Cu alte cuvinte, un efort psihologic pentru obþinerea unui obiectiv poate duce la obþinerea unor rezultate pozitive ºi satisfãcãtoare atunci când persoana reuºeºte sã-ºi canalizeze în mod constructiv energiile mobilizate. În acest caz se vorbeºte de eustres. Dimpotrivã, atunci când acelaºi efort este rãu direcþionat sau nu reuºeºte sã ducã la un rãspuns pe mãsura obiectivelor persoanei, se poate vorbi de distres (Favretto, 1994). Din ceea ce s-a spus pânã aici, apare evident cã stresul ocupã un rol tot mai important în gândirea psihosocialã; pe de altã parte, acest termen este tot mai rãspândit în vorbirea comunã, încât a ajuns sã invadeze chiar ºi conversaþiile copiilor. Acest lucru ne autorizeazã sã apreciem cã stresul, aºa cum spune Moscovici, a pãrãsit universul reificat al ºtiinþei fãcându-ºi intrarea în universul consensual al limbii comune ºi devenind deci obiect de reprezentare socialã, chiar ºi pentru subiecþii de vârstã evolutivã. RITMURI DE VIAÞà {I EXPERIENÞA STRESULUI 133 Scopul acestei lucrãri este cel de a afla cum se articuleazã între ele dimensiunile informative, cognitive ºi afective ale construcþiilor simbolice relative la fenomenul analizat; în alþi termeni, cum îºi reprezintã stresul un grup de preadolescenþi. Optica teoreticã adoptatã este cea a Reprezentãrilor Sociale (Abric, 1994; Doise, 1985; Farr, Moscovici, 1989; Galli, 2006; Jodelet, 1989; Markova, 2002; Moscovici, 1961; Palmonari, 2002), iar cadrul disciplinar e cel al Psihologiei Sociale a Sãnãtãþii (Fasanelli, Galli, Sommella, 2005; Galli, 1998; Galli, Fasanelli, 1995; Galli, Fasanelli, 2000; Herzlich, 1969; Petrillo, 2004; Zani, Cicognani, 1999, 2000). A cunoaºte reprezentarea socialã a stresului este relevant pentru înþelegerea modului în care oamenii privesc unul din cele mai importante mecanisme patogenetice ale societãþii contemporane. Metodã La cercetare au participat 65 de subiecþi (M = 30; F = 35), cu vârste cuprinse între 10 ºi 12 ani, care frecventau prima clasã de gimnaziu a unei ºcoli de stat situatã într-un cartier popular din oraºul Napoli. Metodologia adoptatã a fost de tip calitativ. Îndeosebi pentru a cunoaºte aspectele iconice legate de reprezentarea socialã a stresului, ca ºi percepþia pe care o au despre asta copiii implicaþi în studiu, a fost administratã o tehnicã mixtã, care cuprindea o probã graficã ºi un scurt chestionar cu rãspuns liber. Acest procedeu, deja frecvent utilizat în studiile asupra reprezentãrilor sociale ale copiilor (Nigro, Galli, Poderico, 1989; Galli, Nigro, 1992; Galli, 1995), permite sã nu se ia în consideraþie doar producþiile verbale. E un procedeu care faciliteazã integrarea informaþiilor culese prin intermediul unei sarcini figurative nonverbale, cu cele obþinute prin analiza producþiilor discursive ale subiecþilor. Indicaþiile de lucru erau urmãtoarele: „În zilele noastre se vorbeºte mult despre stres. Dupã pãrerea voastrã ce este stresul? Vã cer sã ilustraþi printr-un desen cum vã imaginaþi voi stresul. E o temã foarte uºoarã, pentru cã nu vor fi note, nici greºeli. Orice desen va fi acceptat, cu condiþia sã fie desenul vostru personal ºi nu unul copiat de la colegi”. Odatã terminate desenele, cercetãtorul continua astfel: „Desenele voastre despre stres mi-au plãcut foarte mult. Acum aº vrea ca fiecare dintre voi sã-mi explice bine tot ceea ce a desenat. Întoarceþi foaia ºi scrieþi explicaþia pe spatele desenului”. Aceastã a doua cerere a fost necesarã pentru a reduce posibilitatea ca cercetãtorii sã impunã sensul desenului, în faza de elaborare a datelor. În fine, li se cerea intervievaþilor sã rãspundã în scris la trei întrebãri simple despre stres: „Îmi spui, cu cuvintele tale, ce este stresul?”; „Dupã pãrerea ta, cum se recunoaºte o persoanã stresatã de una nestresatã?”; „Îmi descrii o situaþie stresantã?”. Amândouã probele au fost administrate colectivului de elevi în timpul orarului ºcolar ºi nu au fost înregistrate refuzuri în executarea sarcinii de lucru. Materialele adunate au fost supuse analizei conþinutului de tip categorial frecvenþial. ROBERTO FASANELLI, IDA GALLI, DEBORA SOMMELLA 134 Rezultatele Desenele În scopul de a obþine o viziune de ansamblu a reprezentãrilor grafice asupra stresului, s-a procedat la clasificarea elementelor constitutive ale lucrãrilor. Interesul nostru fiind mai ales cel de a identifica elemente recurente ºi diferenþe relative la diversele producþii grafice, am optat pentru o analizã orizontalã mai degrabã decât pentru una verticalã a fiecãrui desen în parte. Trebuie subliniat cã unii copii au desenat mai multe subiecte, cu alte cuvinte, desenul lor era împãrþit în douã sau mai multe secþiuni. În unele cazuri, erau reprezentate adevãrate „secvenþe temporale” ale unor evenimente. De exemplu, Carolina (12 ani) a desenat o mamã care, mai întâi îºi însoþeºte fiica la ºcoalã, apoi iese sã facã cumpãrãturi ºi, în sfârºit, se întoarce acasã pentru a pregãti prânzul. În alte cazuri, foaia a fost împãrþitã pentru a reprezenta mai multe subiecte diferite între ele; de exemplu, Andrea (11 ani) a reprezentat o femeie casnicã care gãteºte, o ºcoalã ºi un muncitor care se pregãteºte sã intre în fabricã. Din analiza producþiilor grafice ale subiecþilor, a fost posibil sã identificãm trei categorii principale: actorii, mediul (ambientul) ºi factorii de stres. Tabelul 1. Proba graficã: Actori Bãieþi (N = 30) Muncitori Persoane Casnice Mame Ei înºiºi Absenþa actorilor Elevi Persoanã care conduce Alþii % Fete (N = 35) % 40 16,67 13,33 10 10 10 6,67 6,67 3,33 Muncitori Mame Absenþa actorilor Elevi Persoane Profesori Ele însele Casnice 22.86 17,14 17,14 14,29 14,29 11,43 8,57 5,71 Datele prezentate în tabelul 1 ne permit sã observãm cã atât pentru bãieþi, cât ºi pentru fete, protagoniºtii desenelor sunt în majoritate muncitori (M = 40%, F = 22,86%). Un element interesant este inversiunea, în ordinea importanþei, dintre „protagonistele casnice” care, în cazul bãieþilor, ajung la 13,33%, iar pentru fete la doar 5,71% ºi „protagonistele mame” care, dimpotrivã, obþin 17,14%, în cazul fetelor, ºi doar 10%, în cel al bãieþilor. Acest element ar putea fi interpretat în lumina unei mai mari conºtientizãri, din partea fetelor, a entitãþii stresului conex rolului matern, în timp ce, pentru bãieþi, stresul apare mai direct legat de oboseala ce derivã din simpla desfãºurare a treburilor casnice. Numeroºi subiecþi (M = 16,67%, F = 14,29%) folosesc ca protagoniºti ai desenelor lor persoane ce nu îndeplinesc direct roluri sociale determinate. De exemplu, pentru 135 RITMURI DE VIAÞà {I EXPERIENÞA STRESULUI Martina (11 ani), ideea de stres este sintetizatã de chipul unui om care plânge pentru cã, având probleme la plãmâni (aºa cum afirmã ea în explicaþii), trebuie sã înceteze sã fumeze dar nu reuºeºte. Pe de altã parte, Giuseppe (11 ani) reprezintã un bãrbat deosebit de stresat pentru cã e pe cale de a-ºi pierde pãrul. Trecând la lectura tabelului 2, se observã cã mediile utilizate pentru a reprezenta situaþii de stres sunt aproximativ aceleaºi, atât pentru subeºantionul bãieþi, cât ºi pentru cel al fetelor. Tabelul 2. Proba graficã: Ambient Bãieþi (N = 30) % Acasã Pe stradã/în aer liber La muncã La ºcoalã Decor (mediu) absent Altul 36,67 30 30 13,33 13,33 3,33 Fete (N =35) % Acasã Pe stradã/în aer liber La muncã La ºcoalã Decor (mediu) absent 48,86 28,57 20 14,29 8,57 Printre mediile cel mai frecvent reprezentate, gãsim în primul rând contextul domestic (M = 36,67%, F = 48,86%), iar în al doilea rând strada (M = 30%, F = 28,57%). Datoritã descrierilor desenelor furnizate în scris de cãtre subiecþii înºiºi, a fost posibil sã înþelegem cã strada ºi casa sunt categoriile cele mai reprezentate nu numai pentru cã foarte des stresul se acumuleazã în timp ce se desfãºoarã treburile casnice sau se aºteaptã în ambuteiajele din trafic, ci ºi pentru cã actorul care a suferit stresul „reflecteaz㔠la asta ºi/sau îl „percepe” chiar în timpul traseului parcurs pentru a se întoarce acasã ºi/sau când ajunge în sfârºit între pereþii casei sale. În al treilea rând, atât pentru bãieþi (30%), cât ºi pentru fete (20%), gãsim ca ambient desenul locului de muncã ºi acest lucru este perfect în concordanþã cu faptul cã atât unii, cât ºi ceilalþi au ales muncitorii ca principali protagoniºti ai stresului. În sfârºit, cum era uºor de imaginat, atât bãieþii (13,33%), cât ºi fetele (14,29%) plaseazã situaþiile stresante într-o salã de clasã. Trecem la ultima macrocategorie, cea privitoare la factorii de stres, sintetizatã în tabelul 3. Tabelul 3. Probã practicã: Factori de stres Bãieþi (N = 30) % Munca Treburile casnice Studiul Traficul Neprecizat Îngrijirea copiilor Altul 40 23,33 20 13,33 6,67 3,33 13,33 Fete (N = 35) Munca Studiul Treburile casnice Îngrijirea copiilor A se ocupa de elevi Traficul Neprecizat Altul % 28,57 28,57 22,86 14,29 8,57 5,71 5,71 2,86 ROBERTO FASANELLI, IDA GALLI, DEBORA SOMMELLA 136 Cum se poate observa din tabel, cel mai puternic factor de stres, mai ales pentru bãieþi (40%), dar ºi pentru fete (28,57%) este munca desfãºuratã în afara casei. Totuºi ºi studiul este o sursã de stres foarte frecventã, mai ales pentru fete (28,57%), dar ºi pentru bãieþi (20%). Ultimul element care ni se pare interesant de subliniat este cã, dupã cum reiese din rezultatele descrise în tabelul 3 în legãturã cu rolul matern, pentru fete îngrijirea copiilor este din nou o cauzã de stres mai semnificativã decât pentru bãieþi (F = 14,29%, M = 3,33%). Importanþa acordatã de subiecþii de gen feminin originilor relaþionale ale stresului se deduce ºi din prezenþa subcategoriei „a se ocupa de elevi”, absentã în subeºantionul bãieþilor. Chestionarul Dupã cum am precizat deja, în scopul de a integra datele provenite din producþiile nonverbale cu datele provenind din producþiile verbale, subiecþilor cãrora li se ceruse sã deseneze stresul le-au fost puse ºi anumite întrebãri construite ad-hoc ºi elaborate prin analiza conþinutului de tip categorial frecvenþial. Lectura tabelului 4 ne permite sã afirmãm cã atât pentru subiecþii de gen feminin (71,43%), cât ºi pentru cei de gen masculin (56,67%), oboseala ºi supraaglomerarea sunt considerate sinonime cu stresul. Tabelul 4. Chestionar: Ce este stresul? Bãieþi (N = 30) Obosealã ºi supraaglomerare Nervozitate, epuizare Plictisealã ºi apatie Un lucru normal, rutinier Traficul Altceva % 56,67 26,67 13,33 6,67 6,67 6,67 Fete (N = 35) Obosealã ºi supraaglomerare Nervozitate, epuizare Un lucru normal, rutinier Ceva urât Plictisealã ºi apatie Traficul % 71,43 22,86 17,14 8,57 5,71 5,71 Stresul „este oboseal\”; „obosealã atât fizicã, cât ºi mentalã”; „când cineva face prea multe lucruri într-o zi, într-o orã ºi chiar în câteva minute”; „este când o persoanã terminã lucrul, apoi se duce sã-ºi ia copilul de la ºcoalã, apoi face cumpãrãturi”. Dar stresul este ºi nervozitate ºi epuizare (M = 26,67%, F = 22,86%): „este când cineva are nervi”; „este când nu mai poþi ºi te simþi epuizat”. Probabil cã procentajul ridicat al subcategoriilor citate mai sus se datoreazã faptului cã în limba vorbitã, comunã, cuvinte ca obosealã, nervozitate, epuizare ºi stres sunt folosite în mod obiºnuit ca sinonime. Totuºi, subiecþii de gen masculin considerã ºi cã stresul este asimilabil plictiselii ºi apatiei (13,33%), în timp ce fetele îl percep mai degrabã ca pe un „lucru normal”, care însoþeºte viaþa de toate zilele (17,14%). Tabelul 5 aratã diferenþele care existã între persoanele stresate ºi cele nestresate. 137 RITMURI DE VIAÞà {I EXPERIENÞA STRESULUI Tabelul 5. Chestionar: Prin ce se deosebeºte o persoanã stresatã de una nestresatã? Bãieþi (N = 30) % Persoanã stresatã Expresia chipului Stare sufleteascã ºi obosealã Comportament Vorbire Persona nestresatã Stare sufleteascã Comportament 43,33 40 26,67 10 30 20 Fete (N = 35) Persoana stresatã Expresia chipului ºi aspectul fizic Stare sufleteascã Comportament Vorbire ºi tonul vocii Persoana nestresatã Stare sufleteascã Comportament Expresia chipului % 48,57 40 28,57 14,29 37,14 5,71 2,86 În legãturã cu acest subiect, este oportun sã precizãm cã, datoritã modului în care s-a pus întrebarea, toþi copiii au descris persoana stresatã, în schimb ce numai câþiva dintre ei s-au referit la persoana nestresatã. Oricum, este uºor de observat cã subiecþii au identificat persoana stresatã prin simptome fizice („expresia chipului ºi aspectul fizic”, M = 43,33%, F = 48,57%), emoþionale („stare sufleteascã”, M = 40%, F = 40%) ºi comportamentale (M = 26,67%, F = 28,57%). Toate acestea sunt perfect în concordanþã cu cele propuse de cercetãtorii care folosesc modelul rãspunsului, potrivit cãrora, aºa cum s-a arãtat deja în introducere, reacþia la stres este caracterizatã tocmai de modificãrile de tip fiziologic ºi/sau emoþional ºi/sau comportamental. Atât în cazul descrierilor care intrã în subcategoria „stãri sufleteºti”, cât ºi în cel al descrierilor din subcategoria „comportament”, independent de genul subiecþilor, rãspunsurile se subdivid în active („este mereu supãratã”, „e nervoasã”, „e ca un nebun ce nu se poate controla”, „umblã de colo-colo”) ºi pasive („se descurajeazã imediat”, „îi lipseºte voinþa de a face”, „nu se miºcã niciodatã”, „nu face nimic”). În ceea ce le priveºte, ºi persoanele nestresate, independent de genul respondenþilor, se deosebesc prin „starea sufleteasc㔠(M = 30%, F = 37,14%) ºi dup㠄comportament” (M = 20%, F = 5,71%). În fine, tabelul 6 sintetizeazã descrierile situaþiilor stresante. Tabelul 6. Chestionar: Descrie o situaþie stresantã Bãieþi (N = 30) % A munci A face un efort fizic A îngriji copiii 40 16,67 10 A-ºi face temele A sta fãrã a face nimic A face treburile casnice Alta 10 10 6,67 23,33 Fete (N = 35) A munci A face temele ºi a sta la ºcoalã A avea grijã de copii, de casã, ºi a avea serviciu în acelaºi timp A face treburile casnice A îngriji copiii Alta % 45,71 31,43 17,14 14,29 5,71 20 138 ROBERTO FASANELLI, IDA GALLI, DEBORA SOMMELLA Încã o datã, atât bãieþii (40%), cât ºi fetele (45,71%) descriu munca în afara casei ca fiind condiþia cea mai stresantã. Ultima datã de cert interes care apare este cã 17,41% dintre subiecþii de gen feminin utilizeazã o subcategorie în care chiar desfãºurarea concomitentã a mai multor activitãþi: îngrijirea copiilor, treburile casnice ºi munca extradomesticã sunt cele care genereazã stresul: „la 6.30 mama pregãteºte micul dejun copiilor, la 8 se duce la serviciu, apoi se întoarce seara, pregãteºte cina, duce copiii la culcare ºi spune cã a fost o zi stresantã”. Concluzii La o privire de ansamblu, datele provenite din folosirea diferitelor tehnici calitative, ne permit sã facem anumite consideraþii. Dacã privim conþinutul reprezentãrilor sociale studiate, putem observa cã actorii cel mai des reprezentaþi în desene sunt oamenii care muncesc (fie cã sunt muncitori, funcþionari sau femei casnice) ºi elevii, mediile ambiante sunt locul de muncã ºi ºcoala, dar ºi casa ºi strada (unde actorii experimenteazã sau reelaboreazã stresul acumulat în altã parte), iar factorii de stres sunt, din nou, munca, treburile casnice ºi studiul. Singura micã diferenþã între cele douã genuri este numãrul mai mare de referiri exprimate de cãtre fete în ceea ce priveºte aspectele relaþionale legate de situaþiile de stres. Cu alte cuvinte, li se pare normal ca mamele ºi profesorii sã experimenteze un grad ridicat de stres când au grijã de copii ºi de elevi. Deci, pentru aceºti subiecþi, relaþia are o valenþã stresogenã, în timp ce nu se face nici o referire la valenþa de sprijin social, consideratã în schimb fundamentalã în numeroase alte studii pe aceastã temã. Din rãspunsurile pe care subiecþii le-au dat la chestionar, reiese cã atât pentru bãieþi, cât ºi pentru fete, stresul înseamnã obosealã care derivã, de cele mai multe ori, dintr-o supraaglomerare a sarcinilor casnice ºi extradomestice, nervozitate sau, dimpotrivã, plictisealã ºi apatie, sentimente ce marcheazã experienþele stresante. Pentru unii, mai ales pentru fete, stresul e un lucru normal care face parte din rutina vieþii de zi cu zi. Dupã spusele subiecþilor, o persoanã stresatã se mai recunoaºte ºi dupã simptome fizice, emoþionale ºi comportamentale. Aceste trei dimensiuni se pot suprapune, mai mult sau mai puþin, celor relatate în literatura de specialitate de autorii care au studiat rãspunsurile indivizilor la stres. În fine, printre situaþiile cel mai des definite ca stresogene sunt citate cele legate de muncã, cele legate de studiu ºi – în cazul bãieþilor – cele care cer efortul fizic: „...ca un ciclist în timpul unui concurs” – exemplu ce aminteºte modelul stresului fiziologic definit de Seyle (1956). În ceea ce le priveºte, fetele au fãcut referire la toate acele situaþii în care se îndeplinesc mai multe roluri în acelaºi timp, precum: „când o persoanã lucreazã mult, ºi apoi trebuie sã-ºi ia copiii de la ºcoalã, sã pregãteascã prânzul, sã-ºi însoþeascã copiii la sport, sã se ducã sã-i ia acasã, sã-i ajute la teme ºi sã facã toate treburile”. În ansamblu, acest studiu a evidenþiat o reprezentare a stresului cu conotaþie puternic negativã, deci foarte apropiatã de distres. De altfel, acest lucru nu surprinde, dat fiind cã o reprezentare socialã se construieºte chiar în jurul sensului comun ºi plecând de la concepþia comunã care, în acest caz, este aceea cã aspectele pozitive ale stresului (eustres) ar fi inexistente. RITMURI DE VIAÞà {I EXPERIENÞA STRESULUI 139 În concluzie, din analiza materialelor adunate, putem observa cã atât bãieþii, cât ºi fetele definesc stresul prin ceea ce literatura de specialitate numeºte „greutãþi zilnice” (Kanner et al., 1981), acele mici evenimente neplãcute care umplu viaþa de zi cu zi ºi care, tocmai datoritã numãrului ºi frecvenþei, influenþeazã starea de spirit a unei persoane. Abstract: The aim of this research is to discover how informative, cognitive and affective dimensions of symbolic constructions work relatively to the stress phenomena. In other words, how a group of twenties represents stress. The theoretical framework is that of Social Representation, the disciplinary field is the one of Health Psychology. The sample is made of 65 subjects (M = 30; F = 35, age group: 10-12 years), attending the first class of an Italian half-grade school in Naples. Qualitative techniques has been employed. A mixed technique of drawing and questionnaire has been used in order to investigate iconic aspects and the perception of the stress. The data have been processed through content analysis. Implications of the findings are analyzed and discussed. Résume: Cette recherche vise à connaître l’articulation des dimensions informatives, cognitive et affectives des constructions symboliques du stress. C’est à dire, à comprendre comment des pré-adolescentes se représentent le stress. L’approche théorique c’est celui la des Représentations sociales. L’échantillon c’est composé par 65 sujets (M = 30; F = 35), d’age moyen de 11 ans, d’un dernière année d’une école primaire de la ville de Napoli . Les stratégies et les techniques employées ont été qualitatives. On a utilisée une technique mixte dessin/questionnaire pour étudier les aspects iconiques et symboliques du stress. Les données ont été élaborées en utilisant une analyse de contenu catégorielle-fréquentielle. Les résultats sont illustrées et expliquées. Bibliografie Abric, J.-C. (1994), Pratiques sociales et représentations, PUF, Paris. Andrews, F.M., Robinson J.P. (1991), Measures of subjective well-being, în J. Robinson, P. Shaver, L. Wrightsman (coord.), Measures of personality and social psychological attitudes, vol. I, Academic Press, New York. Argyle, M. (1987), The Psychology of Happiness, Methuen, Londra. Broome, A.K. (1989), Health psychology: Process and applications, Chapman and Hall, Londra. Brown, G.W., Harris T.O. (coord.) (1989), Life events and illness, Unwin, Londra. Cassidy, T. (1999), Stress e salute, Il Mulino, Bologna. Diener, E. (1984), „Subjective well-being”, Psychological Bullettin, 95, pp. 542-575. Diener, E. (1994), „Assessing subjective well-being: progress and opportunities”, Social Indicator Research, 31, pp. 103-157. Doise, W. (1985), „Les représentations sociales: définition d’un concept”, Connexions, 45, pp. 245-253. Farr, R.M., Moscovici, S. (coord.) (1989), Rappresentazioni sociali, Il Mulino, Bologna. Fasanelli, R., Galli, I., Sommella, D. (2005), Professione Caregiver. Studio delle relazioni tra pratiche assistenziali e rappresentazioni sociali della malattia di Alzheimer, Liguori, Napoli. Favretto, G. (1994), Lo stress nelle organizzazioni, Il Mulino, Bologna. Fisher, S., Reason, J. (coord.) (1988), Handbook of life stress, cognition and health, Wiley, Chichester. 140 ROBERTO FASANELLI, IDA GALLI, DEBORA SOMMELLA Friedman, H.S. (1992), The self-healing personality: Why some people achieve health and others succumb to illness, Academic Press, New York. Galli I., Nigro G. (1992), „La représentation sociale du pouvoir chez les enfants”, Bulletin de Psychologie, 405, XLV, pp. 217-222. Galli, I. (1995), „Salute e Malattia: un contributo di ricerca nella prospettiva delle rappresentazioni sociali”, Rassegna di Psicologia, 2, XII, pp. 167-178. Galli, I. (1998), „Che cos’è la salute: un confronto tra rappresentazioni sociali di soggetti sani e malati”, Psicologia della Salute, 2-3, pp. 63-80. Galli, I. (2006), La teoria delle rappresentazioni sociali, Il Mulino, Bologna. Galli, I., Fasanelli, R. (1995), „Health and Illness: a contribution to the research in the field of social representation”, Paper on Social Representation, 4 (1), pp. 15-27. Galli, I., Fasanelli, R. (2000), „La représentation sociale de la Methode Di Bella”, Revue Internationale des Sciences de L’Education, 4, pp. 43-56. Herzlich, C. (1969), Santé et Maladie, Editions de l'Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales, Paris. Jodelet, D. (1989) (coord.), Les représentations sociales, PUF, Paris. Kanner, A.D., Coyne, J.C., Schaever, C., Lazarus, R.S. (1981), „Comparison of two modes of stress measurement: Daily hassles and uplifts versus major life events”, Journal of Behavioural Medicine, 4, pp. 1-39. Keyes, C.L.M. (1998), „Social well-being”, Social Psychology Quarterly, 61, 2, pp. 121-140. Lazarus, R.S. (1999), Stress and emotion. A new synthesis, Free Association Books, Londra. Lazarus, R.S., Folkman, S. (1984), Stress, appraisal and coping, Springer, New York. Markova, I.S. (2002), „Ego-Alter-Object: new perspectives in dialogical epistemology”, Paper presentato alla 6eme Conference Internationale sur les Représentations Sociales, Stirling. McDowell, I., Newell, C. (1987), Measuring Health: A Guide to Rating Scales and Questionnaires, Oxford University Press, New York. Moscovici, S. (1961), La psychanalise, son image et son public, PUF, Paris. Nigro, G., Galli, I., Poderico, C. (1989), I bambini e il nucleare. Genesi ed evoluzione di una rappresentazione sociale, Giuffré, Milano. Palmonari, A. (2002), „A view of social psychology from the perspective of the social representation theory”, Paper presentato alla 6eme Conference Internationale sur les Representations Sociales, Stirling. Petrillo, G. (2004), La salute tra scienza e conoscenza. Comunicazione pubblica & promozione della salute, Liguori, Napoli. Ryff, C.D. (1989), „Happiness is everything, or is it? Explorations on the meaning of psychological well-being”, Journal of Personality and Social Psychology, 57, 6, pp. 1069-1081. Selye, H. (1956), The stress of life, McGraw-Hill, New York. Zani, B., Cicognani E. (coord.) (1999), Le vie del benessere, eventi di vita e strategie di coping, Carocci, Roma. Zani, B., Cicognani, E. (2000), Psicologia della salute, Il Mulino, Bologna. Ticu Constantin1, Oana Dãnilã2 Reprezentãrile sociale ºi memoria socialã; similitudini ºi diferenþe Rezumat: Cercetarea încercã sã surprindã: a. în ce mãsurã tehnicile prin care sunt analizate reprezentãrile sociale (RS) pot fi utilizate în analiza conþinuturilor memoriei sociale (MS) ºi b. cum pot fi puse în relaþie paradigme diferite de analizã a memoriei sociale (paradigma sociologicã ºi cea cognitivistã). Pentru analiza datelor colectate de pe un lot de 875 de subiecþi s-au utilizat douã tehnici diferite: scale de evaluare de tip cognitivist ºi tehnica RS. Rezultatele sugereazã cã elementele imaginarului social asociat evenimentelor analizate („cuvinte candidate la centralitate” ºi „cuvinte cu caracter pozitiv-negativ”) sunt dependente în principal de importanþa personalã acordatã acestor evenimente, de intensitatea reacþiilor celorlalþi, de caracterul pozitiv/ negativ al cuvintelor evocate, de frecvenþa rememorãrii evenimentelor prin discuþii cu ceilalþi sau prin urmãrirea emisiunilor mass-media. Dacã analizãm aceleaºi cuvinte în termeni de RS, am putea concluziona cã variabilele listate mai sus fac ca RS sã fie mai aproape de una dominantã (stereotipicã) sau de una marginalã (dezidentã), în funcþie de intensitatea cu care subiectul a trãit sau a semnificat aceste aspecte. În acest context, în final, ne întrebãm care este rolul mass-media în formarea unor reprezentãri despre trecut sau despre prezent în condiþiile societãþii moderne ºi schiþãm reperele unor cercetãri viitoare. 1. Fundamentele teoretice comune ale RS ºi MS Reprezentãrile sociale (RS) sunt descrise ca un ansamblu structurat de valori, noþiuni ºi practici relative la un obiect de reprezentare sau la o dimensiune a mediului social (Moscovici, 1997), un sistem sociocognitiv care permite supravieþuirea individului în societate, direcþionarea comportamentelor ºi a comunicãrii, precum ºi selecþia rãspunsurilor la stimulii de mediu (Neculau, Curelaru, 2004). RS sunt dependente de contextul social în care evolueazã o colectivitate, sunt generate colectiv, joacã un rol important în definirea ºi menþinerea raporturilor sociale ºi vehiculeazã (uneori direct, dar cel mai adesea indirect) o anumitã cunoaºtere (competenþã) socialã. Fiind partajate de membrii unei colectivitãþi, RS îi ajutã pe aceºtia sã semnifice ºi sã înþeleagã diferite aspecte ale mediului social în care trãiesc, sã dea sens acestei realitãþi ºi sã se adapteze schimbãrilor. 1. Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iaºi. 2. Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iaºi. PSIHOLOGIA SOCIAL| 17/2006 142 TICU CONSTANTIN, OANA DÃNILà De exemplu, analiza RS ale „democraþiei”, ale „economiei de piaþ㔠sau ale „corupþiei” este relevantã pentru înþelegerea modului în care românii s-au adaptat schimbãrilor odatã cu momentul 1989, în astfel de reprezentãri putând fi surprinse diverse etape ale formãrii ºi consolidãrii strategiilor cognitive prin care românii s-au adaptat noilor realitãþi socioeconomice. Din punct de vedere metodologic, conform uneia dintre orientãrile dominante în studiul acestui concept (orientarea structuralã), conþinuturile RS pot fi scoase în evidenþã de cãtre analist, consecutiv unor investigaþii specifice (solicitând cuvinte asociate ºi ierarhizarea lor în funcþie de importanþa acordatã de subiecþii investigaþi) sub forma unui nucleu central (categorii cognitive stabile asociate obiectului RS ºi definitori pentru acesta) ºi a elementelor periferice (categorii descriptive mai flexibile, supuse mai uºor schimbãrilor contextuale sau temporale). Prin nucleul central o RS îºi conservã ºi îºi transmite elementele de continuitate, de stabilitate, în timp ce, prin elementele periferice, aceeaºi RS se nuanþeazã în funcþie de contextul de evocare. Acesta face ca o RS a „sãrãciei” sã fie diferitã în funcþie de grupul de referinþã (de exemplu, sã aibã elemente periferice sensibil diferite în rândul oamenilor cu venituri reduse prin comparaþie cu cei cu venituri medii sau superioare) sau s㠄evolueze” în timp, în funcþie de evenimentele sociale ºi istorice prin care trece o colectivitate. Referindu-ne la ultimul aspect este acceptat faptul cã RS se modificã în timp, într-o primã etapã, prin modificarea treptatã a elementelor periferice ºi, într-o a doua etapã, prin includerea în nucleul central a unor elemente periferice reprezentative pentru ancorarea RS la noul context. În viziunea psihosociologilor europeni contemporani (Hass, 1999; Neculau, 1999; Jodelet, 2000), RS sunt elemente constitutive ale gândirii sociale alãturi de memoria socialã (MS). Dacã RS sunt specifice prezentului, definind percepþii colective, generale, ale unor obiecte de reprezentare actuale („ºomajul”, „democraþia”, „privatizarea”), MS se referã la reprezentãrile colective ale trecutului, cu referire la un „obiect al memoriei” („perioada comunistã”, „evenimentele din decembrie 1989”, „mineriada din 2000” etc.). Ea se formeazã în procesul de omogenizare a reprezentãrilor trecutului ºi de reducere a diversitãþii amintirilor, proces care are loc prin comunicarea între indivizi sau între grupuri, marcat fiind ºi de fenomenul uitãrii, situându-se astfel la punctul de întâlnire dintre individual ºi colectiv, dintre psihologic ºi social (Halbwachs, 1994). Conform opiniilor formulate de V. Hass ºi D. Jodelet (1999; 2000), MS este o construcþie socialã dependentã, comunicarea socialã fiind partajatã de o colectivitate de indivizi, este influenþatã de reperele furnizate de organizarea socialã ºi de ideologiile dominante ale societãþii. Societatea produce „percepþii fundamentale”, iar indivizii, prin relaþiile ce le stabilesc între ei, prin schimbul de idei ºi prin mecanismele de transmisie socialã, fac ca amintirile sã fie împãrtãºite ºi de cãtre alþii, de comunitate, sã devinã un bun comun, sã formeze memoria colectivã a societãþii. Mai mult, aºa cum preciza A. Neculau (1999), memoria socialã poate fi influenþatã de cultura dominantã, dupã cum poate deveni ºi un instrument ideologic ºi cultural prin care individul absoarbe amintirile ce îi sunt sugerate, împãrtãºindu-le împreunã cu ceilalþi membri ai colectivitãþii. M. Halbwachs, cel care poate fi situat la începuturile analizei ºi cercetãrii MS prin douã cãrþi memorabile: Cadrele sociale ale memoriei ºi Memoria Colectivã, argumenteazã cã întregul conþinut al memoriei (individuale) este determinat social, datoritã influenþelor pe care le au grupul de apartenenþã sau societatea atât asupra formãrii individului, cât ºi a acþiunilor ºi a gândirii sale. Deºi Halbwachs a fost ucis într-un lagãr de concentrare nazist, concepþia sa despre memoria colectivã a câºtigat adepþi, conºtiinþa REPREZENTÃRILE SOCIALE {I MEMORIA SOCIALÃ... 143 cercetãtorilor consolidându-se în paralel cu cea a reprezentãrilor sociale în deceniile care au urmat celui de-al doilea rãzboi mondial. Aceastã concepþie avut ca prim obiectiv sã rãspundã la criticile adresate noþiunii de reprezentãri colective propuse de E. Durkheim, începuturile teoretizãrii conceptului de memorie socialã fiind legate de cele alte teoretizãrii conceptului de reprezentare colectivã. M Halbwachs (1994) a recunoscut rolul determinant al „cadrelor sociale” ale memoriei în procesul de formare al reprezentãrilor despre prezent sau despre trecut. În plus, el a subliniat rolul interacþiunii interindividuale în interiorul grupului, schimbul prin „reciprocitatea de perspective”, în formarea acestor reprezentãri. M. Halbwachs propune o distincþie între memoria individualã, memoria colectivã ºi memoria socialã. În concepþia lui M. Halbwachs, cea din urmã este rezultatul filtrãrii, reconstrucþiei ºi esenþializãrii conþinuturilor unor multiple memorii colective, coexistente într-un anumit spaþiu geografic ºi cultural. Memoriile colective sunt caracteristice fiecãrui grup în parte („þãrani deportaþi”, „intelectuali”, „mineri”), sunt condiþionate de anturajul social comun ºi coexistã, în acelaºi timp ºi spaþiu, cu alte memorii colective, având atât elemente comune cu acestea, cât ºi elemente de diferenþiere. La rândul lor, memoriile colective se formeazã în urma interacþiunii dintre membrii grupului, partajãrii memoriilor individuale în cadrul acestui grup („reciprocitate de perspective”) ºi interiorizãrii elementelor dominante. Sintetic, în viziunea lui M. Halbwachs, memoriile individuale – puternic condiþionate de contextul social al grupului de referinþ㠖 participã la formarea unor memorii colective specifice grupurilor, iar din acestea, consecutiv uitãrii unor elemente, filtrãrii ºi reconstrucþiei în timp a conþinuturilor, se formeazã memoria socialã a comunitãþii sau a naþiunii. Aºa cum sublinia A. Neculau (1999), cercetãrile recente dovedesc cã MS se construieºte printr-o ancorare culturalã ºi istoricã, prin articularea la un cadru sociopolitic actual, ºi c㠄memoria unui grup trebuie tratatã ca o reprezentare, ca o semnificaþie, un mesaj împãrtãºit de toþi membrii”. Grupul creeazã o istorie comunã, comunicã ºi transmite reprezentãrile proprii, transformã reprezentãrile publice în reprezentãri mentale, naturalizeazã faptele, creeazã o memorie colectivã. În aceastã viziune asupra MS se pune un accent important pe rolul contextului social în care sunt împãrtãºite informaþiile ºi sunt (re)definite conþinuturile MS. Acest context social poate fi înþeles sub forma „cadrelor sociale ale memoriei” (monumente, comemorãri, muzee, istorie oficialã etc.) sau cea a „culturii dominante” promovate de clasa politicã conducãtoare (care poate deveni ºi un instrument ideologic ºi cultural, cum s-a întâmplat în anii comunismului). Acelaºi context poate face referire la „latenþa în gândirea social㔠consecutivã activãrii ºi utilizãrii schemelor cognitive preexistente, construite sau influenþate de o ideologie anterioarã, transmise ºi fixate adânc în conºtiinþa colectivã, date ale memoriei extrem de rezistente la orice argumentaþie. De exemplu, pentru o parte din populaþia României, „moºierii” erau cei care puneau botniþã oamenilor ca sã nu le mãnânce strugurii, comuniºtii au luptat împotriva nemþilor ºi au eliberat þara alãturi de armata sovieticã, regele a fugit din þarã cu un tren plin cu aur ºi alte valori etc. *** Un aspect important, care meritã analizat este în ce mãsurã cele douã componente ale gândirii sociale – MS ºi RS – sunt fundamental asemãnãtoare sau diferite? Am vãzut cã ambele concepte au fost definite pornind de la conceptul de reprezentãri colective 144 TICU CONSTANTIN, OANA DÃNILà propus de E. Durkheim, ambele aparþin gândirii sociale, ambele se formeazã prin schimbul de informaþii ºi semnificaþii cu referire la un „obiect” de analizã cu mizã pentru subiecþii investigaþi, ambele sunt dependente de contextul social în care evolueazã individul. Principala diferenþã este cã RS se referã la teme actuale ele reprezentãrii (teme care au la rândul lor o istorie, parcurgând mai multe etape din momentul apariþie lor pe scena socialã), în timp ce MS se referã la teme ale trecutului recent sau mai îndepãrtat („mineriada din 2000”, „evenimentele din decembrie 1989”, „perioada comunist㔠etc.). Pornind de la astfel de observaþii, ne-am întrebat în ce mãsurã tehnicile prin care sunt surprinse ºi analizate RS pot fi utilizate în analiza conþinuturile MS. Mai mult, ne-am întrebat ce relaþie existã între datele privite ca reprezentãri sociale ale trecutului (surprinzând imaginarul social asociat unor astfel de evenimente) ºi cele care sunt expresia analizei aceloraºi evenimente din perspectiva accesibilitãþii ºi evaluãrii lor cognitive. Acesta ne-a fãcut sã proiectãm un design de cercetare în care, într-o primã secþiune sã utilizãm o metodologie similarã celei folosite în analiza reprezentãrilor sociale (cuvinte asociate ºi ierarhizarea lor în funcþie de importanþã), în timp ce, într-o a doua secþiune, sã utilizãm o metodologie centratã pe aspectele cognitive ale evaluãrii aceloraºi evenimente („detalii”, „surprizã”, „intensitate”, „frecvenþã a rememorãrii”, „importanþã personal㔠etc.). 2. Analiza empiricã a relaþiei dintre datele RS ºi cele ale MS 2.1. Date ale etapelor anterioare de investigaþie Prima investigaþie1, realizatã în 2001, a avut ca scop identificarea modului în care sunt definite ºi evaluate cele mai importante evenimente din istoria României, aºa cum sunt ele vãzute din perspectiva „simþului comun”. Cercetarea – realizatã pe un lot de 873 subiecþi, cu o medie de vârstã de 31,6 ani (SD = 14,42) – a constat dintr-o suitã de întrebãri deschise, prin care am solicitat listarea celor mai importante evenimente/ momente naþionale: a. din existenþa României; b. al ultimilor 100 de ani (începând cu anul 1901); c. al ultimilor 10 ani (începând cu anul 1990). Cerând subiecþilor sã evoce cele mai importante evenimente ale ultimilor 10 ani ai României am surprins o parte dintre cele mai importante repere ale memoriei sociale, evenimente la care aceºti subiecþi au fost martori direcþi sau indirecþi. Sunt patru tipuri de evenimente care apar frecvent în acest screening al celor mai importante momente al ultimilor 10 ani: 1. evenimente „politice/alegeri” (alegerile din 1992, 1996, 2000), evenimente „culturale” („vizita Papei”, „vizita lui Bill Clinton”, „succesele echipei de fotbal”; „eclipsa de soare”), evenimente „miºcãri sociale” („mineriadele”) ºi evenimente „reformã democratic㔠(„aprobarea constituþiei”, „reforma în învãþãmânt”, „reforma în economie”, „intrarea României în OSCE”). Ca o continuare fireascã a primului studiu, în urmãtoarea etapã am selectat spre analizã cele trei evenimente tipice descrise frecvent de lotul investigat anterior: „alegerile 1. Detalii în articolul lui Ticu Constantin (2001), „Memoria socialã: cadrul de definire ºi modele de analizã (1)”, Psihologia Socialã, nr. 7, Editura Polirom, Iaºi. REPREZENTÃRILE SOCIALE {I MEMORIA SOCIALÃ... 145 prezidenþiale din 2000”, „ultima mineriad㔠(1999) ºi „vizita Papei” (2000). Am fost interesaþi sã aflãm care sunt variabilele cognitive, afective sau valorice legate de aceste evenimente prototipice ale vieþii sociale actuale. În cea de-a doua investigaþie obiectivele cercetãrii au fost multiple. Primul a vizat identificarea ºi analiza variabilelor care au un rol decisiv în formarea unor amintiri detaliate ºi exacte despre evenimentele sociale. Al doilea a urmãrit identificarea diferenþelor în modurile de evocare ºi de evaluare ale evenimentelor sociale în funcþie de tipul de eveniment evocat („politic”, „social” sau „cultural”). Al treilea obiectiv a fost cel legat de crearea sau gãsirea unei „punþi de legãtur㔠între cele douã paradigme de evocare a memoriei sociale (sociologicã ºi cognitivistã), vizând obþinerea unor date care sã permitã analiza aceloraºi evenimente dintr-o dublã perspectivã (cantitativã ºi calitativã) ºi identificarea gradului de similitudine dintre cele douã concepte relevante ale gândirii sociale: reprezentãrile sociale ºi memoria socialã. Într-un articol anterior1 am analizat date relevante legate de primele douã obiective ale cercetãrii, principala noastrã prezumþie fiind aceea cã numãrul de detalii exacte oferite de cãtre subiecþii investigaþi, cu referire la evenimente sociale semnificative, este dependent atât de variabile intrinseci evenimentului (intensitatea cu care a fost receptat evenimentul, importanþa acordatã acelui eveniment, frecvenþa rememorãrii etc.), cât ºi de o serie de variabile de naturã atitudinalã (atitudini sociopolitice), contextualã (contextul personal de evocare ºi presiunile mediului social), autobiograficã (detalii ºi evenimente personale) ºi socioistoricã (evenimente premergãtoare sau asociate evenimentului analizat). Rezultatele analizei au confirmat faptul cã formarea unor amintiri sociale persistente este dependentã, în primul rând de numãrul de alte evenimente sociale asociate evenimentului evocat ºi de gradul „deschiderii” persoanei spre valorile democratice (atitudinea faþã de pluripartidism ºi faþã de privatizare). În funcþie de tipul evenimentului social analizat („politic”, „social” sau „cultural”), pe lângã variabilele menþionate mai sus, intervin ºi altele care pot condiþiona numãrul ºi exactitatea detaliilor reþinute. Pentru evenimentele cu o semnificaþie „politic㔠importantã este ºi frecvenþa rememorãrii (prin discuþii cu ceilalþi sau prin mass-media), în timp ce pentru evenimentele cu o semnificaþie cultural-religioasã, determinante sunt importanþa acordatã evenimentului evocat ºi numãrul de detalii autobiografice evocate ca fiind legate de acel eveniment. În articolul anterior am ignorat analiza calitativã a datelor ºi nu am luat în calcul imaginarul asociat fiecãruia dintre cele trei evenimente analizate (analiza cuvintelor asociate spontan). În prezentul articol ne propunem sã analizãm imaginarul asociat fiecãruia dintre cele trei evenimente ºi legãturile dintre elementele definitorii ale acestui imaginar („caracter pozitiv sau negativ al cuvintelor asociate” evenimentelor ºi „elemente candidate la centralitate”) ºi cele ale variabilelor cognitive folosite în descrierea ºi evaluarea evenimentelor. 2.2. Designul cercetãrii Cercetarea s-a realizat pe un lot de 875 de subiecþi, cu vârste cuprinse între 15 ºi 83 de ani (mvârstã = 35,6, SD = 13); 438 subiecþi de sex masculin (50,9%); 423 subiecþi de 1. Ticu Constantin, Oana Dãnilã, Alina Lupu, Iuliana Popa (2004), „Codificarea ºi evaluarea evenimentelor publice în memoria socialã”, Psihologia Socialã, nr.13, Editura Polirom, Iaºi. 146 TICU CONSTANTIN, OANA DÃNILà sex feminin (49,1%); 75 subiecþi cu studii gimnaziale (8,7%); 428 de subiecþi cu studii liceale (49,4%); 363 de subiecþi cu studii universitare (41,9%); 130 de subiecþi cu domiciliul stabil în mediul rural (16,4%); 664 de subiecþi cu domiciliul stabil în mediul urban (83,6%). Cei 875 de subiecþi au completat în perioada martie-iunie 2003 un chestionar cu 112 întrebãri, organizate pe douã module principale („Context personal ºi social” ºi „Evenimente sociale”) ºi pe 8 secþiuni distincte: atitudini personale; interes ºi informaþii personale; atitudini ale contextului social imediat; imaginarul social asociat evenimentului; evenimente sociale asociate evenimentului; context autobiografic; detalii concrete despre eveniment. Pentru a uºura analiza statisticã, am recurs ºi la agregarea datelor pentru itemii care participau la definirea unui domeniu distinct de evaluare, rezultând în final o serie de variabile agregate: „atitudine democraticã/deschidere”; „opinii similare”, „încercãri de influenþare”; „evenimente sociale asociate”; „detalii autobiografice”; „detalii concrete” (aspectele metodologice sunt detaliate în articolul anterior). 2.3. Operaþionalizarea variabilelor necesare analizei calitative a datelor Operaþionalizarea variabilei „centralitate” Vizând cel de-al treilea obiectiv al cercetãrii (într-o primã etapã), pornind atât de la cele cinci cuvinte evocate de fiecare subiect investigat ca rãspuns la cele trei evenimente-stimul, cât ºi de la importanþa personalã acordatã acestor cuvinte ºi utilizând proceduri specifice RS am cãutat sã identificãm categoriile candidate la centralitate (cele care au înregistrat concomitent ºi valori mari ale frecvenþei de apariþie ºi valori mari ale importanþei pentru evenimentul analizat). În cazul evenimentului „ultima mineriadã (1999)” au fost analizate un total de 3.752 de cuvinte din care au fost reþinute pentru analizã 2.652 (eliminând acele cuvinte are au apãrut cu frecvenþe de 1 ºi care nu puteau fi reîncadrate în nici o altã categorie). Acestea au fost condensate (condensarea s-a realizat prin gruparea în aceeaºi categorie a cuvintelor sinonime sau a expresiilor cu înþeles asemãnãtor care nu puteau forma o altã categorie de sine stãtãtoare) în 36 de categorii, precum: act barbar, bãtaie, Miron Cozma, manipulare, sãrãcie, violenþã etc. În cazul evenimentului „alegeri 2000”, au fost analizate 2.696 de cuvinte, din care au fost reþinute pentru analizã 2.622, reunite în 37 de categorii, precum: competiþie, campanie electoralã, manipulare, democraþie, vot etc. În ceea ce priveºte evenimentul „vizita Papei (2000)”, au fost analizate 2.752 de cuvinte din care au fost reþinute 2.621, distribuite pe 35 de categorii, precum: concilierea bisericilor, credinþã, pace, religie, pioºenie etc. Analiza de conþinut a continuat prin calcularea frecvenþelor totale ale categoriilor obþinute prin condensare ºi a importanþei relative a acestora. Aceasta din urmã s-a calculat prin divizarea importanþei totale prin frecvenþa totalã. Importanþa totalã s-a calculat prin însumarea produselor dintre frecvenþa parþialã a coloanei ºi rangul acesteia (având cinci coloane, corespunzãtoare celor cinci cuvinte evocate), iar importanþa relativã s-a obþinut prin împãrþirea importanþei totale la frecvenþa totalã. De exemplu, cuvântul „act barbar” (evocat spontan ca rãspuns la cuvântul stimul „ultima mineriadã [1999]”) are, pe întregul lot, frecvenþa totalã de 69, distribuitã pe cele cinci coloane/ 147 REPREZENTÃRILE SOCIALE {I MEMORIA SOCIALÃ... cuvinte. Înmulþind fiecare frecvenþã parþialã cu rangul sãu (pentru fiecare coloanã în parte) ºi însumând produsele obþinute pe fiecare coloanã obþinem importanþã totalã de 220, care prin împãrþire la frecvenþa totalã de 69 ne dã o importanþã relativã de 3,1. Cuvânt Cuvânt Cuvânt Cuvânt Cuvânt Frecven]a Frecven]a Importan]a Importan]a 1 2 3 4 5 total\ relativ\ total\ relativ\ Act barbar 11 Agita]ie 4 Agresiune 6 13 8 2 14 10 5 14 8 3 Alterca]ie Anarhie 33 5 24 38 7 27 Procent 17 9 69 39 16 0.026018 220 0.014706 127 0.006033 37 3.188406 3.25641 2.3125 2.60181 1.470588 0.603318 5 15 17 137 0.00641 47 0.051659 392 2.764706 2.861314 0.641026 5.165913 Figura 1. Exemplul din tabelul de analizã a importanþei relative a cuvintelor evocate („ultima mineriadã [1999]”) Utilizând aceste categorii, au fost calculate apoi mediile ºi abaterile standard atât pentru frecvenþele totale, cât ºi pentru importanþã: „ultima mineriadã (1999)” (frecvenþa medie = 74, SD = 6; importanþa medie = 2,7, SD = 0,3); „alegeri generale” (frecvenþa medie = 71, importanþa medie = 2,86, SD = 0,5); vizita Papei (frecvenþa medie = 75, importanþa medie = 3.81, SD = 0,8). S-au obþinut astfel patru tipuri de categorii: categorii cu frecvenþã mare, importanþã mare; categorii cu frecvenþã mare, importanþã micã; categorii cu frecvenþã micã, importanþã mare; categorii cu importanþã micã, frecvenþã micã. Conform acestei metodologii de analizã a datelor (metodei derivate din ipotezele privitoare la scripturile cognitive) descrisã de Pierre Vergès (apud Curelaru, 2001), atât elementele centrale, cât ºi cele periferice ale unei reprezentãri se aleg din cadranul care ilustreazã categorii cu frecvenþã ºi importanþã mare. Folosindu-ne de categoriile obþinute prin tehnica descrisã mai sus, am realizat o operaþionalizare a mãsurii în care fiecare subiect a evocat cuvinte mai aproape de reprezentarea dominatã, stereotipicã (împãrtãºitã de majoritatea lotului investigat) sau cuvinte aparþinând unor reprezentãri secundare sau „dezidente”). Variabila intitulat㠄centralitate” însumeazã, pentru fiecare subiect în parte, numãrul de cuvinte pe care acesta le-a evocat, cuvinte care aparþin categoriilor cu o frecvenþã ºi importanþã mare pe întregul lot. Aceastã variabilã are patru grade de intensitate: 0 – nici un cuvânt evocat din categoria celor „candidate la centralitate”; 1 – un singur cuvânt; 2 – douã cuvinte; 3 sau mai multe dintre cuvintele evocate aparþin categoriilor „candidate la centralitate”. În secþiunea 2. 4 vom prezenta categoriile evocate de cãtre lotul investigat pentru fiecare eveniment în parte, în funcþie de frecvenþa ºi importanþa relativã obþinutã, iar în secþiunea 2.5 diferenþele semnificative statistic obþinute în funcþie de variabila „centralitate” pentru celelalte variabile ale cercetãrii. Operaþionalizarea variabilei „cuvinte negativ-pozitive asociate” Am realizat ºi o analizã a cuvintelor evocate de fiecare subiect, pentru fiecare din cele trei evenimente, din punctul de vedere al conþinutului lor pozitiv ºi negativ. Dacã toate cuvintele au fost negative (de tipul „urã”, „violenþã”, „nedreptate”, dezamãgire”, „teamã”) s-a acordat punctajul maxim de – 5, în timp ce, dacã ponderea cuvintelor negative era mai mare decât cele pozitive diferenþiat se acorda – 4, – 5, – 2, sau – 1, în TICU CONSTANTIN, OANA DÃNILà 148 funcþie de raportul lor comparativ cu cele pozitive. Dacã ponderea cuvintelor pozitive era dominantã (cuvinte de tipul: ”speranþã”, „bucurie”, „corectitudine”, „victorie”, „împãcare”) se acorda + 1. + 2, +3, + 4 sau + 5, în funcþie de numãrul cuvintelor evident pozitive. Pentru cuvintele care nu exprimau clar un aspect pozitiv sau negativ – cuvinte neutre (de tipul „vot, „politicã”, „mulþime”, Vatican”, „Miron Cozma”) nu se acorda nici un punctaj. Doi operatori diferiþi, pe aceeaºi bazã de date, dar în douã momente diferite, pentru fiecare succesiune de 5 cuvinte evocate, au acordat un punctaj negativ sau pozitiv în funcþie de numãrul de cuvinte negative sau pozitive evocate. Dupã confruntarea rezultatelor celor douã evaluãri, în situaþiile în care au apãrut diferenþe în punctajele acordate, cei doi operatori au „negociat” stabilind, de comun acord punctajul final. Aceste date au fost operaþionalizate prin variabila „cuvinte negativ – pozitive asociate”, variabilã cu valori de la 1 la 11, unde 1 reprezintã extrema negativã (toate cele cinci cuvinte au fost negative), 6 valoarea intermediarã (cuvinte neutre ca semnificaþie sau un echilibru între cuvinte negative sau pozitive), iar 11 valoarea extremã pozitivã (toate cele cinci cuvinte evocate au avut o tentã evident pozitivã). 2.4. Analiza comparativã a categoriilor cognitive candidate la centralitate Pentru evenimentul „vizita Papei”, categoriile cognitive candidate la centralitate obþinute prin procedurile descrise mai sus sunt (secþiunea 2. 3): „credinþ㔠(306), „concilierea bisericilor” (249), „pace” (146), „Papa” (114), „religie” (157), „Bisericã (89)”, „bucurie” (93), „creºtinism” (79), „reconciliere” (89). Din tabelul de mai jos observãm cã nu existã categorii cognitive care sã aibã concomitent frecvenþã mare ºi importanþã micã (fapt puþin obiºnuit într-o astfel de analizã), ceea ce ar putea semnifica cã avem de-a face cu o reprezentare destul de consistentã, aproape stereotipã a acestui eveniment, marea majoritatea a celor investigaþi evocând cuvinte referitoare la acelaºi univers de discurs. Tabelul 1. Categorii cognitive asociate evenimentului-stimul „vizita Papei” Vizita Papei importanþã mare credinþã (306) concilierea bisercilor (249) pace (146) Papa (114) frecvenþã religie (157) mare (> 75) Bisericã (89) bucurie (93) creºtinism (79) reconciliere (89) binecuvântat ortodoxism rugãciune Dumnezeu speranþã frecvenþã micã eveniment sãrbãtoare împãcare pioºenie înþelegere importanþã mic㠖 agitaþie bunãtate catolicism discurs dragoste ecumenic emoþii mulþime mândrie patriarh feþe bisericeºti Papa-mobil respect toleranþã Vatican 149 REPREZENTÃRILE SOCIALE {I MEMORIA SOCIALÃ... Elementele candidate la centralizare pentru evenimentul „ultima mineriadã (1999)” au fost identificate ca definind categoriile: „violenþ㔠(210), „manipulare” (170), „anarhie” (137)”, „sãrãcie” (132), „Miron Cozma” (118), „mineri” (155), „miºcare social㔠(112), „dreptate” (82). Dacã am analiza aceste categorii în termeni de RS, probabil nucleul central ar fi reprezentat de conceptele „violenþã”- „anarhie”- „miºcare”„socialã”, „mineri-Miron Cozma”, „manipulare”, „sãrãcie” etc. Tabelul 2. Categorii cognitive asociate evenimentului-stimul „ultima mineriadã (1999)” Ultima mineriadã (1999) Frecvenþã mare (> 68) Frecvenþã micã importanþã mare violenþã (210) manipulare (170) anarhie (137) sãrãcie (132) Miron Cozma (118) mineri (155) miºcare socialã (112) dreptate (82) minciunã agresiune nemulþumiri antidemocratic revendicãri degringoladã ruºine disperare salarii interese scandal joc politic importanþã micã bãtaie destabilizare forþã de ordine act barbar agitaþie armã distrugeri fricã furie inculturã mizerie negociere politicã prostie putere victime umilinþã Pentru evenimentul „alegeri generale (2000)”, principalele categorii identificate au fost: „schimbare” (218), „vot” (137), „putere politic㔠(122), „speranþ㔠(109), „minciun㔠(102), „democraþie” (99), „competiþie” (82), „promisiune” (81). ªi în acest caz, dacã am analiza datele în termeni de RS, am putea defini „nucleul dur” în jurul elementelor „schimbare”-„speranþã”-„promisiune”; „vot”-„democraþie”, „putere politicã”-„competiþie”. Tabelul 3. Categorii cognitive asociate evenimentului-stimul „alegeri generale (2000)” Alegeri generale (2000) frecvenþã mare (> 71) importanþã mare schimbare (218) vot (137) putere politicã (122) speranþã (109) minciunã (102) democratie (99) competiþie (82) promisiune (81) importanþã micã campanie electoralã responsabilitate preºedinte organizarea alegerilor C.V. Tudor 150 Alegeri generale (2000) frecvenþã micã TICU CONSTANTIN, OANA DÃNILà importanþã mare înþelegere bunãstare manipulare candidat partid demagogie corectitudine fraudã Iliescu interese PDSR importanþã micã `ncredere cheltuieli indiferenþã agitaþie opþiune alegãtori pace alegeri sãrãcie corupþie libertate discurs Constantinescu dezamãgire Categoriile cu frecvenþã ºi importanþã mare sunt cele care participã la definirea „nucleului central” ºi a „elementelor periferice” dacã am interpreta datele de mai sus în termeni de RS ale evenimentelor evocate. Se pune însã problema dac㠄obiectele” reprezentãrii noastre (cele trei evenimente) îndeplinesc criteriile unor obiecte de RS, dacã pot fi analizate în termeni de RS (pentru detalii: Neculau, Curelaru, 2004). Nu dorim sã intrãm într-o disputã pe aceastã temã ºi intenþionãm sã ne lãsãm deschise opþiunile metodologice ºi teoretice, fãrã a ne subsuma unei paradigme teoretice anume (lãsându-ne în schimb libertatea de gãsi elementele unei eventuale noi modelãri paradigmatice). De aceea preferãm sã rãmânem la aceste nivel de analizã, fãrã sã propunem definirea nucleului central ºi descrierea elementelor periferice. Lãsând deschisã întrebarea dacã avem de-a face cu conþinuturi ale unor RS ale evenimentelor sociale analizate sau cu elementele MS investigate prin proceduri calitative, am preferat sã punem în relaþie variabil㠄centralitate” descrisã mai sus cu celelalte date ale cercetãrii (variabile cognitive de evaluare a celor trei evenimente). În acest fel, practic, punem în relaþie date specifice RS („cuvinte candidate la centralitate”) cu cele utilizate în evaluarea MS dintr-o perspectivã cognitivã („detalii”, surprizã”, „intensitate”, importanþã”, „rememorare” etc.). Pe de altã parte, interpretând într-o altã manierã aceste relaþii (considerând cã evenimentele analizate nu pot fi obiecte ale reprezentãrii sociale), creãm posibilitatea analizei concomitente a MS din perspectivã sociologicã (calitativã) ºi din perspectivã cognitivistã (cantitativã), creând o punte de legãturã metodologicã în abordarea MS din cele douã perspective. Aºa cum am mai argumentat cu alte ocazii, a pune în legãturã cele douã abordãri ale MS atât de diferite atât sub aspect teoretic, cât ºi sub cel metodologic, poate fi un obiectiv important în sine. Mai mult, a asocia la aceastã relaþie ºi RS – fie în calitate de componentã a gândirii sociale (alãturi de MS), fie prin tehnica de analizã a imaginarului social – nu poate decât sã îmbogãþeascã universul metodologic de analizã sau sã ne sugereze alte modele teoretic explicative ale gândirii sociale. 2.5. Analiza comparativã a datelor în funcþie de variabila „centralitate” Analizând diferenþele existente între cei care evocã cuvinte mai aproape de reprezentarea dominatã (reprezentare „stereotipicã”) ºi cei care evocã cuvinte aparþinând unor reprezentãri secundare (reprezentare „dezidentã”), prin utilizarea metodei One-way Anova ºi a testului de contrast Bonferroni, am obþinut o serie de diferenþe semnificative. REPREZENTÃRILE SOCIALE {I MEMORIA SOCIALÃ... 151 Pentru evenimentul „ultima mineriadã”, persoanele care evocã spontan cuvinte candidate la centralitate folosesc mai multe cuvinte negative, acordã o mai micã importanþã personalã acestor evenimente, oferã mai multe detalii concrete despre eveniment, considerã cã cei apropiaþi lor (familie, prieteni, colegi) au opinii similare, evocã mai multe evenimente sociale asociate sau premergãtoare evenimentului-stimul (p Anova < 0,01). În mod similar, ca rãspuns la evenimentul-stimul „alegeri generale (2000)”, subiecþii care evocã spontan cuvinte candidate la centralitate, comparativ cu cei care evocã cuvinte aparþinând unor reprezentãri secundare, folosesc mai multe cuvinte pozitive ca asociate evenimentului-stimul, acordã o mai mare importanþã personalã acestor evenimente, evalueazã intensitatea reacþiilor celorlalþi ca fiind mai mare în timpul evenimentului ºi oferã mai multe detalii concrete despre eveniment (pAnova < 0,01). Cum era de aºteptat, pentru evenimentul-stimul „vizita Papei” (fiind un eveniment de o altã naturã comparativ cu cele anterioare 1), diferenþele sunt mai diverse, persoanele care evocã cuvinte candidate la centralitate în aceastã reprezentare, comparativ cu cei care nu o fac, oferã în mai mare mãsurã cuvinte pozitive, declarã cã au trãit cu o mai mare intensitate ºi cu o mai mare surprizã evenimentul, acordã o importanþã mai mare atât personalã, cât ºi pentru þarã evenimentului-stimul, evalueazã intensitatea reacþiilor celorlalþi ca fiind mai mare, evalueazã distanþa subiectivã în timp de la eveniment ca fiind mai micã, oferã mai multe detalii exacte despre eveniment, îºi amintesc mai multe detalii autobiografice legate de eveniment ºi declarã cã au discutat despre eveniment sau au urmãrit emisiunile mass-media în mai mare mãsurã comparativ cu ceilalþi (pAnova < 0,01). Dacã luãm în calcul toate cele trei evenimente, o caracteristicã comunã celor care evocã cuvinte mai aproape de reprezentarea dominantã, comparativ cu cei care evocã cuvinte aparþinând unor reprezentãri secundare, este cã primii oferã, în acelaºi timp, mai multe detalii exacte referitoare la evenimentele analizate. Un alt fapt relevant este cã, exceptând evenimentul-stimul „ultima mineriadã”, persoanele care evocã cuvinte candidate la centralitate folosesc mai multe cuvinte pozitive ca fiind asociate Figura 2. Numãr de detalii exacte oferite de persoanele evenimentului-stimul, acordã o mai mare importanþã personalã acestor evenimente, evalueazã intensitatea reacþiilor celorlalþi ca fiind mai mare în timpul evenimentului ºi oferã mai multe detalii concrete despre acesta. 1. Detalii în Ticu Constantin, Oana Dãnilã, Alina Lupu, Iuliana Popa (2004), „Codificarea ºi evaluarea evenimentelor publice în memoria socialã”, Psihologia Socialã, nr.13, Editura Polirom, Iaºi. 152 TICU CONSTANTIN, OANA DÃNILà Evenimentul „ultima mineriad㔠este oarecum atipic în analiza noastrã. Pentru acest eveniment care a generat cele mai multe cuvinte asociate negative existã ºi o relaþie invers proporþionalã între vârstã ºi numãrul de cuvinte candidate la centralitate: cu cât vârsta subiecþilor investigaþi este mai mare, cu atât probabilitatea de a evoca cuvinte candidate la centralitate este mai micã. Aceastã relaþie este confirmatã ºi întãritã de analiza de regresie liniarã. Principalele variabile care constituie un model predictiv valid pentru variabila dependent㠄centralitate” sunt „numãrul de detalii concrete despre eveniment” (Betastandardizat = 0,133), vârsta (Betastandardizat = –0,125), „cuvinte negative + pozitive asociate” (Beta standardizat = –0,115) ºi „mediu social cu opinii similare” (BetaStandardizat = 0,105). Altfel spus, cu cât numãrul de detalii concrete oferite de o persoanã despre evenimentul „ultima mineriad㔠este mai mare, vârsta subiectului este mai micã, numãrul de cuvinte negative este mai mare ºi se considerã înconjurat de persoane similare lui (din punctul de vedere al opiniilor), cu atât probabilitatea ca acea persoanã sã evoce cuvinte candidate la centralitate este mai mare. Pentru evenimentul „vizita Papei”, deºi existã numeroase corelaþii între variabila „centralitate” ºi celelalte variabile ale cercetãrii, nu am obþinut un model de predicþie valid. Prin urmare, nu putem spune care sunt variabilele care pot funcþiona ca predictori ai caracterului central sau marginal al cuvintelor evocate pentru acest eveniment. În schimb, pentru evenimentul-stimul „alegeri generale” am obþinut o ecuaþie de predicþie completã (R2 ajustat = 0,148, p Anova < 0,01, constanta = 0,15, pe o scalã de la 0 la 3; p constantã = 0,280), ceea ce înseamnã cã având valoarea variabilei „cuvinte negative-pozitive asociate” (Betastandardizat = 0,369) ºi a variabilei „detalii concrete” (Betastandardizat = 0,075), putem prezice cu o destul de mare exactitate numãrul de cuvinte candidate la centralitate evocate de subiect ca rãspuns la stimulul „alegeri generale (2000)”. Ecuaþia de predicþie în aceste caz ar putea avea urmãtoarea formã: centralitate = 0,15 + „cuvinte negativ-pozitiv asociate” (0,189) + „detalii concrete” (0,08). Pentru acest eveniment este suficient sã ºtim numãrul de cuvinte pozitive sau negative evocate ºi numãrul de detalii exacte oferite de o persoanã pentru a-i prezice numãrul de cuvinte candidate la centralitate pe care le-a evocat. Observãm cã variabila „cuvinte negativ-pozitiv asociate” are în model o importanþã de predicþie de cinci ori mai mare comparativ cu variabila „detalii concrete”. 2.6. Analiza comparativã în funcþie de variabila „cuvinte negativ-pozitive asociate” Aºa cum am precizat, variabila „cuvinte negativ-pozitive asociate” exprimã conþinutul pozitiv ºi negativ al celor cinci cuvinte evocate de fiecare subiect pentru fiecare dintre cele trei evenimente folosite ca stimul. Folosind din nou One-way Anova ºi testul de contrast Bonferroni, am analizat mãsura în care, pentru fiecare din cele trei evenimente analizate, existã diferenþe semnificative între cei care evocã predominant cuvinte cu sens negativ sau cuvinte cu sens pozitiv. Pentru evenimentul-stimul „ultima mineriad㔠existã doar douã diferenþe în funcþie de caracterul negativ-pozitiv al cuvintelor evocate. La un p < 0,01 (F = 5,929), subiecþii care evocã cuvinte predominant pozitive (o minoritate în ansamblul lotului) îºi exprimã în general opinii mai puþin categorice ºi îºi apãrã cu mai puþinã fermitate propriile opinii comparativ cu ceilalþi. REPREZENTÃRILE SOCIALE {I MEMORIA SOCIALÃ... 153 Cum era de aºteptat, aceeaºi minoritate evocã spontan mai puþine cuvinte candidate la centralitate comparativ cu majoritatea (p < 0,01, F = 6,772). Pentru evenimentul „vizita Papei”, diferenþele dintre cei care evocã cuvinte evident pozitive, comparativ cu cei care au un scor neutru sau negativ, sunt numeroase. De exemplu, la un p < 0,01 ºi referindu-ne numai la diferenþe semnificative între cele trei categorii („scor negativ”, „scor neutru” ºi „scor pozitiv”), putem enumera variabilele: „inFigura 3. Numãr de cuvinte candidate la centralitate tensitate”, importanþã personalã”, în funcþie de caracterul pozitiv sau negativ al „importanþã pentru þarã”, „inevenimentelor („Ultima Mineriadã [1999]”) tensitate a reacþiei celorlalþi”, „discuþii cu ceilalþi”, „rememorare prin mass-media” „surpriz㔠„interes pentru viaþa religioas㔠„numãr de detalii exacte” ºi „centralitate”, toate ilustrând aceeaºi tendinþã: subiecþii care evocã mai multe cuvinte pozitive obþin la aceste variabile scoruri mai mari. Pentru evenimentul „alegeri generale” existã diferenþe semnificative statistic între cei care evocã cuvinte predominant pozitive, comparativ cu cei care evocã cuvinte cu un conþinut neutru pentru variabile, „interes pentru viaþa politicã”, „interes pentru Figura 4. Intensitatea trãirii evenimentului în funcþie de caracterul pozitiv sau negativ al evenimentelor viaþa social㔠ºi „vârstã”, primii („vizita Papei [2000]”) declarând un interes mai mare pentru viaþa politicã ºi socialã ºi având o vârstã mai mare (p < 0,01). În acelaºi timp, persoanele care evocã cuvinte predominant pozitive oferã mai multe cuvinte candidate la centralitate, evalueazã evenimentul-stimul ca având o mai mare importanþã personalã ºi pentru þarã, cred cã reacþiile celorlalþi la eveniment au fost mai intense, cã au discutat mai mult despre eveniment ºi au urmãrit mai frecvent emisiuni mass-media referitoare la eveniment (p < 0,01). În schimb, cei care oferã mai multe cuvinte negative declarã cã au opinii categorice ºi bine apãrate ºi cã persoanele din jurul lor (familie, prieteni, colegi) încearcã frecvent sã-i influenþeze sã-ºi schimbe aceste opinii. TICU CONSTANTIN, OANA DÃNILà 154 Tabelul 4. Elemente ale imaginarului asociat evenimentelor (centralitate ºi pozitivitate) ºi variabilele cognitive Variabile „Ultima mineriad㔠(1999) „Vizita Papei” (2000) centralitate pozitivitate centralitate pozitivitate cuvinte candidate la centralitate caracter pozitivnegativ al cuvintelor Detaliile concrete despre eveniment Intensitatea trãirii evenimentului Importanþã personalã acordatã evenimentului Intensitatea reacþiilor celorlalþi Mediu social cu încercãri de influenþare Mediu social cu opinii similare Rememorare prin discuþii cu ceilalþi Rememorare prin emisiuni massmedia Alte evenimente sociale asociate evenimentului Detalii autobiografice asociate evenimentului Interes pentru viaþa socialpoliticã Interes pentru viaþa religioasã Opinii ferme bine apãrate Distanþa subiectivã în timp Vârst㠖 „Alegeri generale” (2000) centralitate + pozitivitate + – + + + + + + + + + + + + + + – + + – + + + + + + + + + + + – – – + + REPREZENTÃRILE SOCIALE {I MEMORIA SOCIALÃ... 155 Datele ilustrând relaþiile dintre variabilele imaginarului social activat de cele trei evenimente-stimul ºi celelalte variabile ale cercetãrii sunt prezentate sintetic în tabelul 4. Din analiza acestor date observãm cã elementele imaginarului social asociat evenimentelor analizate (în termeni de RS sau MS) sunt dependente în principal de importanþã personalã acordatã acestor evenimente, de intensitatea reacþiilor celorlalþi, de frecvenþa rememorãrii evenimentelor prin discuþii cu ceilalþi sau prin urmãrirea emisiunilor mass-media, de caracter pozitiv-negativ al cuvintelor evocate. Dacã analizãm cuvintele evocate în termeni de RS, atunci aceste variabile fac ca RS sã fie mai aproape de una dominantã („stereotipicã”) sau de una marginalã („dezidentã”), în funcþie de intensitatea cu care subiectul a trãit sau a semnificat aceste aspecte. În acest context ne întrebãm care este rolul mass-media în formarea unor reprezentãri despre trecut sau despre prezent ºi dacã sunt ºi alþi factori personali care, alãturi de mass-media, contribuie în mod decisiv la formarea reprezentãrilor noastre. Din punctul nostru de vedere, folosirea tehnicilor RS în analiza datelor MS este deosebit de utilã, deschizând noi posibilitãþi în abordarea MS ºi în interpretarea acestor date în termeni de imaginar social activat de evenimente-stimul. Din punct de vedere conceptual, mãsura în care aceastã abordare modificã paradigmele existente sau doar le nuanþeazã pe cele referitoare la componentele gândirii sociale (RS ºi MS) rãmâne un subiect de discuþie deschis. Credem cã vom putea formula concluzii pertinente în acest sens numai dupã ce vom analiza aceleaºi relaþii în cadrul unui alt design de cercetare, vizând alte evenimente semnificative ale vieþii sociopolitice. Deºi vom utiliza aceeaºi procedurã pentru analiza altor evenimente sociale, în cercetarea pe care am planificat-o vom lua în calcul ºi variabile legate de rolul ºi importanþa acordatã mass-media în formarea reprezentãrilor despre prezent sau despre trecut. 2.3. Urmãtoarea etapã a cercetãrii În designul de cercetare prezentat, rolul mass-media a fost „evaluat” cu ajutorul unei singure variabile solicitând numai o estimare a frecvenþei cu care subiectul a urmãrit mass-media pentru a se informa în legãturã cu evenimentul analizat (pe o scalã în 7 trepte; de la 1 – deloc, la 7 – foarte des). Credem însã cã rolul mass-media – ca sursã principalã de informare ºi formare – a devenit mult mai important în ultimele decenii ºi meritã investigat rolul ei în formarea reprezentãrilor noastre despre trecut sau despre prezent. Dupã cum am subliniat deja, analiºtii gândirii sociale considerã cã prin schimbul de informaþii între membrii unei categorii sociale, prin partajarea ºi negocierea înþelesurilor individuale, prin transformarea conþinuturilor ºtiinþifice sau abstracte în conþinuturi accesibile membrilor grupului se formeazã atât conþinuturile reprezentãrilor sociale, cât ºi cele ale memoriei sociale. Dar aceastã prezumþie legatã de modul de formare a conþinuturilor gândirii sociale a fost formulatã în deceniile anterioare, perioadã în care mass-media nu avea forþa pe care o are acum asupra gândirii individuale. Practic, în zilele noastre mass-media oferã în timp real accesul la cele mai importante evenimente ce au loc la nivel mondial, informaþie oferitã live ºi deseori interpretatã succint. De exemplu, evenimente ca „intervenþia din Iugoslavia” (1999), „intervenþia din Afganistan” (2001) sau „Intervenþia din Irak” (2003) au fost transmise în direct, la scara întregii planete, fiind în acelaºi timp interpretate surprinzãtor de „standardizat” prin intermediul principalelor canale de televiziune. În acest context, posturi de televiziune ca „Al-Jazeera” 156 TICU CONSTANTIN, OANA DÃNILà sunt vãzute ca „marginale” sau exotice tocmai pentru cã transmit un alt punct de vedere (cel susþinut de o parte a lumii arabe). În mod similar, la nivel naþional, puterea politicã deseori poate impune un anumit punct de vedere care este transmis populaþiei implicit sau explicit ºi care, pentru majoritatea populaþiei, devine punctul de vedere „oficial”. Aceastã influenþã este foarte puþin vizibilã în þãrile cu o democraþie veritabilã ºi foarte pregnantã în þãrile în care un partid sau o grupare politic㠄dicteaz㔠destinele naþiunii (cum este cazul fostelor þãri comuniste), ea manifestându-se cu anumite grade de intensitate în oricare dintre aceste contexte. Pe de altã parte, nu ºtim în ce mãsurã omul modern este interesat, are resursele cognitive ºi sociale necesare pentru a analiza informaþia socialã, a o împãrþi cu ceilalþi, a „negocia” înþelesurile pentru a ajunge la o formulare a unor conþinuturi ca cele descrise de reprezentãrile sociale sau de memoria socialã. Conþinuturile memoriei sociale ºi cele ale reprezentãrilor sociale încep sã fie tot mai mult „dictate” prin mass-media de cãtre un grup restrâns de oameni (analiºti, comentatori, politicieni), deseori în funcþie de contextul sociopolitic internaþional sau de zona de influenþã de care aparþine o anumitã þarã. Adãugând faptul cã în societatea modernã omul are din ce în ce mai puþin timp pentru informare, preferându-o pe cea standardizatã ºi cã au dispãrut practicile tradiþionale care permiteau „partajarea” ºi „negocierea” semnificaþiei informaþiilor sociale relevante, se contureazã deja ideea cã intervin o serie de factori care condiþioneazã modul în care conþinuturile RS ºi MS se formeazã ºi se manifestã în societatea modernã. Þinând cont ºi de datele investigaþiilor noastre ºi de ideile formulate mai sus, am putea presupune cã formarea conþinuturilor referitoare la evenimente ale memoriei sociale recente sau ale reprezentãrilor sociale moderne este dependentã de o serie de factori: – interesul persoanei pentru informaþii sociopolitice, interne sau internaþionale; – timpul alocat de cãtre fiecare persoanã pentru procesarea informaþiilor de acest tip, pentru simpla informare sau pentru schimbul de informaþii; – contextul personal de receptare a informaþiilor, dependent atât de influenþa exercitatã de grupul de referinþã (familie, prieteni, colegi), cât ºi de tipul de colectivitate din care face parte (la sate se pãstreazã în mai mare mãsurã practicile de schimb informaþional ºi de transmitere a informaþiilor sau a zvonurilor „din gurã în gurã”, comparativ cu cele moderne); – rolul mass-media, în special a celei vizuale, atât sub aspectul importanþei acordate în informarea personalã, cât ºi sub cel al încrederii acordate informaþiilor receptate prin mass-media. Aceste variabile sunt intercondiþionate ºi, împreunã, sunt determinante pentru modul în care individul proceseazã informaþiile sociopolitice ºi îºi formeazã o opinie referitoare la acestea. De exemplu, ne-am putea aºtepta ca persoanele care exprimã un interes scãzut pentru viaþa sociopoliticã sã aibã un timp limitat alocat informãrii sau schimbului de informaþii de acest tip, sã fie situate într-un context personal care nu incitã la partajarea de semnificaþii, dar sã acorde o mare importanþã ºi credibilitate informaþiilor oferite de mass-media, sã adopte o reprezentare socialã sau sã îºi formeze o memorie socialã mai degrab㠄stereotipã”, similarã celei oferite de mass-media, comparativ cu persoanele situate la celelalte extreme, situaþie în care conþinuturile RS sau ale MS pot fi mai degrab㠄dezidente”. REPREZENTÃRILE SOCIALE {I MEMORIA SOCIALÃ... 157 Pentru cã în cercetarea prezentatã nu am evaluat decât o parte dintre aceste variabile ºi nu am urmãrit în mod explicit analiza relaþiilor dintre rolul mass-media, ne-am propus ca într-o nou design de cercetare sã urmãrim tocmai aceste relaþii. În aceste scop am vizat analiza altor evenimente semnificative ale vieþii sociopolitice, cele legate de „Europa ºi integrarea european㔠ºi cele legate de „maghiari ºi minoritatea maghiarã”, evenimente pentru care, folosind un design similar, încercãm sã reconfirmãm concluziile la care am ajuns pânã acum. În plus, în acest design am introdus noi variabile, cele mai importante fiind cele referitoare la interesul persoanei pentru informaþii sociopolitice ºi gradul de informare al acesteia, timpul alocat de fiecare persoanã pentru procesarea informaþiilor de acest tip ºi rolul mass-media (frecvenþa cu care utilizeazã diferite surse de informare, încrederea acordatã informaþiilor oferite de mass-media, interesul pentru dezbateri sau polemici sociopolitice etc.). Cercetarea fiind în curs de realizare (a debutat în noiembrie 2004), într-un viitor articol vom reveni, sperãm, cu o confirmare ºi o completare a relaþiilor semnificative identificate între variabilele imaginarului social activat odatã cu evocarea unor evenimente sociale semnificative ºi alte variabile legate de evaluarea evenimentelor sociale analizate. Abstract: The study investigated the possibility of transferring the techniques that are usually used in the analysis of the social representations (SR), into the analysis of the social memory contents (SM); also, the study investigated the ways in which two dissimilar paradigms of the analysis of the social memory (SM) – the sociological and the cognitive ones – could be related. In order to analyze the data, collected on a sample of 875 subjects, the inquiry made use of two different techniques: the „cognitive scale assessments” and the „SR technique”. The results suggest that the elements of the social imaginary („words running for a candidate of centrality” and „positive vs negative words”) associated with the analyzed events, mainly depend on 1. the personal importance attributed to those events; 2. the vigor of the others’ reactions; 3. the positive vs negative character of the evoked words; 4. the frequency of remembering those events, in conversations or watching TV. The SR technique results reveal that the above listed variables are the deciding instances of whether the SR is closer a dominant/„stereotypical” one or whether is closer a marginal/ „dissident” one. Finally, the author speculates about the role of the mass-media in generating some representations about the past or the present times, in the modern society, and suggests a sketch of his intended study. Résumé: Par cette recherche on a essayé de surprendre: a. dans quelle mesure les technique d’analyse des représentations sociales (RS) peuvent être utilisées pour l’analyse de la mémoire sociale (MS) et b. comment peuvent être mises en relation les différents paradigmes d’analyse de la mémoire sociale (le paradigme sociologique et le paradigme cognitive). L’analyse des données, réalisée sur 870 sujets, obtenues à l’aide de deux techniques différentes (la technique RS et les évaluations de type cognitiviste) prouve que les éléments de l’imaginaire social associé aux structures analysées («les mots candidats à la centralité» et «les mots à caractère positif ou négatif») dépendent, principalement, de l’importance personnelle accordée à ces événements, de l’intensité des réactions des autres, du caractère positif ou négatif des mots évoqués, de la fréquence avec laquelle le sujet évoque les événements pendant qu’il discute avec les autres ou bien qu’il suit des émissions mass média. Si on analyse les mêmes mots en termes de RS, on peut conclure que les variables répertoriées ci-dessus conduisent à une RS dominante («stéréotype») ou bien marginale («dissidente»), selon l’intensité avec laquelle le sujet a vécu ou a signifié ces 158 TICU CONSTANTIN, OANA DÃNILà aspects. Enfin, dans ce contexte on se pose des questions pour ce qui est du rôle des mass média pour la constitution de certaines représentations sur le passé ou sur le présent dans les conditions de la société moderne et on esquisse les repères de nos futures recherches. Bibliografie Constantin, T. (2001), „Memoria socialã: cadrul de definire ºi modele de analizã”, Psihologia Socialã, nr. 7, Editura Polirom, Iaºi. Doise, W. (1996), Psihologie socialã experimentalã, Editura Polirom, Iaºi. Halbwachs, M. (1994), Les cadres sociaux de la mémoire, Edition Albin Michel. Hass, V., Jodelet, D. (1999), „Pensée et mémoire sociale”, Psychologie sociale, J.P. Pétard (coord.), Bréal, Paris. Hass, V., Jodelet, D. (2000), „La mémoire, ses aspects sociaux et collectifs”, Psychologie sociale, Roussiau N. (coord.), Edition In press. Moscovici, S. (1997), Psihologia socialã sau maºina de fabricat zei, Editura Universitãþii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaºi. Neculau, A. (1999), „Memorie colectivã ºi uitare”, Psihologia Socialã, Editura Polirom, Iaºi. Neculau, A. (2000), Memoria pierdutã: Eseuri de psihosociologia schimbãrii, Editura Polirom, Iaºi. Neculau, A., Curelaru, M. (2004), „Reprezentãri sociale”, în Manual de Psihologie socialã, Editura Polirom, Iaºi. II. SINTEZE TEORETICE Petru L. Curºeu1 Reflecþii teoretice ºi metodologice asupra compoziþiei grupurilor organizaþionale Rezumat: Compoziþia grupului este una dintre cele mai studiate ºi dezbãtute antecedente ale eficienþei grupurilor organizaþionale. Este intens studiatã pentru cã este unul dintre elementele centrale ale formãrii grupurilor care poate fi schimbat pentru a ajusta performanþa acestuia. Este însã ºi un subiect intens dezbãtut pentru cã nu existã încã un acord deplin în ceea ce priveºte efectele diversitãþii asupra performanþei ºi eficienþei grupurilor organizaþionale. Acest studiu prezintã într-o manierã integrativã utilizând douã perspective sistemice (perspectiva sistemelor sociale deschise ºi perspectiva sistemelor adaptative complexe) implicaþiile diversitãþii pentru eficienþa grupurilor, precum ºi mecanismele prin intermediul cãrora diversitatea afecteazã eficienþa grupurilor organizaþionale. De asemenea, studiul abordeazã problematica analizei multinivelare în studiul diversitãþii ºi prezintã cele mai folosite metode de calcul a diversitãþii grupurilor organizaþionale. Cuvinte-cheie: compozi]ia grupurilor organizaþionale, diversitate, eficienþã. În organizaþiile contemporane, grupurile sunt adesea folosite ca mecanisme de integrare, iar mare parte dintre sarcinile care implicã luarea de decizii sau rezolvarea de probleme sunt delegate grupurilor formale. Mai mult, cercetãtorii din domeniul dinamicii grupurilor organizaþionale susþin cã majoritatea muncii din organizaþii – nu doar sarcinile cu caracter cognitiv – implicã sau este bazatã pe un anumit tip de muncã de echipã (vezi de exemplu, Cohen, Bailey, 1997; Guzzo, Dickson, 1996; Ilgen, Hollenbeck, Johnson, Jundt, 2005; Marks, Mathieu, Zaccaro, 2001). Pe parcursul ultimelor decenii, cercetarea ºtiinþificã a grupurilor sociale restrânse a progresat semnificativ ºi cu certitudine perspectivele sistemice sunt cele mai larg folosite. Perspectiva teoreticã a sistemelor sociale deschise este cea care stã la baza majoritãþii modelelor teoretice care explicã funcþionarea grupurilor organizaþionale ºi, în particular, a echipelor de lucru (vezi pentru mai multe detalii în Cohen, Bailey, 1997; Guzzo, Dickson, 1996; Ilgen et al., 2005). Mai recent, datoritã interesului vast pentru teoria sistemelor adaptative complexe ºi aplicaþiile sale în ºtiinþele organizaþionale, McGrath, Arrow ºi Berdahl (2000) au sugerat cã perspectiva sistemelor adaptative complexe ar putea fi folositã cu success ºi în 1. Universitatea „Babeº-Bolyai”, Cluj-Napoca, România; Tilburg University, Olanda. PSIHOLOGIA SOCIAL| 17/2006 162 PETRU L. CUR{EU înþelegerea eficienþei grupurilor organizaþionale. Deºi aceastã abordare teoreticã a fost privitã apreciativ (vezi Ilgen et al., 2005), încã nu existã în literaturã încercãri sistematice de a explora beneficiile acestei perspective teoretice în studiul grupurilor formale. Un prim scop al acestui articol este acela de a oferi o perspectivã integrativã (folosind cele douã abordãri sistemice) asupra cercetãrilor privind implicaþiile compoziþiei grupului pentru eficienþa acestora în context organizaþional. Un al doilea scop este sã prezinte ºi sã discute problema analizei multinivelare a compoziþiei grupurilor ºi sã sumarizeze metodele de calcul folosite în literatura de specialitate pentru compoziþia grupurilor. Pentru început însã, vom recurge la definirea conceptelor-cheie: grup organizaþional ºi compoziþia grupului. În literatura de specialitate, conceptele de grup organizaþional ºi echipã de lucru sunt uneori folosite ca sinonime, alteori sunt folosite într-o manierã distinctã. În acest studiu ele vor fi folosite ca sinonime ºi pentru a evita confuziile conceptuale vom recurge la a defini ceea ce se înþelege prin grup organizaþional sau echipã de lucru. În context organizaþional, atunci când vorbim despre grup nu ne limitãm la o simplã asociere de persoane, ci trebuie sã þinem seama de o serie de caracteristici ale acestei asocieri: 1. membrii grupului se angajeazã în interacþiuni frecvente, 2. se definesc, se percep ºi sunt percepuþi de cãtre ceilalþi ca membri ai grupului, 3. împãrtãºesc norme comune ºi se supun unui set de reguli formale ºi informale vizând atingerea unui scop comun, 4. sunt parte a unui sistem de roluri aflate în interacþiune, 5. se cunosc reciproc ºi interacþioneazã unul cu cel\lalt, 6. împãrtãºesc o percepþie colectivã a unitãþii ºi scopurile individuale sunt interdependente ºi subsumate scopului comun al grupului, 7. acþioneazã într-o manierã unitarã în raport cu mediul extern (Burn, 2004; Forsyth, 1999). Compoziþia grupului este o caracteristicã definitã pe continuumul omogenitate-eterogenitate. Un grup este omogen dacã membrii sãi sunt similari cu privire la unul sau mai multe aspecte (de exemplu, gender, trãsãturi de personalitate, nivel educaþional, preocupãri, apartenenþã etnicã sau culturalã, deprinderi ºi abilitãþi). Dimpotrivã, un grup este considerat a fi eterogen dacã membrii sãi sunt diferiþi în ceea ce priveºte unul sau mai multe aspecte (Jackson, 1992; Horwitz, 2005; Moreland, Levine, 2003). Datoritã implicaþiilor compoziþiei pentru eficienþa grupurilor, un ultim concept definit aici este acela de eficienþã a grupurilor organizaþionale, care se referã la mãsura în care un grup îºi îndeplineºte scopurile (primar – relaþionat cu sarcina organizaþionalã specific㠖 ºi secundar – relaþionat cu nevoile de apartenenþã ale membrilor grupului) pentru care a fost creat ºi este distinct faþã de eficacitate, care se referã la mãsura în care grupul atinge aceste scopuri cu un minim de resurse (incluzând timpul), precum ºi faþã de eficacitatea colectivã care se referã la credinþa împãrtãºitã a membrilor grupului cã acesta poate fi eficient. În cele ce urmeazã vom descrie perspectivele sistemice în care compoziþia grupului este studiatã ca principal antecedent al eficienþei grupului: perspectiva sistemelor deschise ºi cea a sistemelor adaptative complexe. Foarte succint definit, conceptul de sistem se referã la un set de componente care sunt în relaþie de interdependenþã ºi interacþiune reciprocã. Orice sistem poate fi constituit din subsisteme ºi poate reprezenta la rândul sãu un subsistem într-un sistem mai larg, iar acest aspect este o caracteristicã centralã a sistemelor adaptative complexe. REFLECÞII TEORETICE {I METODOLOGICE ASUPRA COMPOZIÞIEI... 163 Grupurile ca sisteme sociale deschise Katz ºi Kahn (1978), precum ºi Ellis ºi Fisher (1994), prezintã modul în care teoria generalã a sistemelor deschise poate fi aplicatã la studiul grupurilor. Grupul este considerat ca un sistem social ºi prin excelenþã sistemele sociale sunt sisteme deschise (Katz, Kahn, 1978; Ellis, Fisher, 1994). Un sistem deschis preia resurse din mediul extern (input-uri) ºi le transformã prin intemediul unor procese specifice în output-uri. Grupul ca ºi sistem este într-un permanent schimb de resurse cu mediul sãu extern. El preia diferite tipuri de resurse din mediu ºi le transformã în rezultate specifice. Prin intermediul procesului de feedback, output-urile se reîntorc sub formã de input-uri ºi regleazã funcþionarea sistemului. Feedback-ul este un element central de adaptare într-un sistem deschis. În concluzie, conform acestei perspective teoretice, orice model de eficienþã a grupului ar trebui sã conþinã o analizã a input-urilor, proceselor, output-urilor ºi procesului de feedback (Katz, Kahn, 1978; Ellis, Fisher, 1996; Hinsz, Tindale, Volrath, 1997). Cele mai multe dintre modelele clasice ale eficienþei echipelor de lucru ºi a grupurilor organizaþionale (Gladstein, 1984; Hackman, 1987; McGrath, 1984) s-au bazat pe aceastã abordare teoreticã a sistemelor deschise. În aceste modele, echipele sunt tratate ca entitãþi generice cu un caracter mai degrabã static (fãrã trecut sau viitor) ºi cu o funcþionare ce poate fi exprimatã prin funcþii lineare ce formalizeazã transformarea input-urilor în output-uri prin procese specifice. O caracteristicã a sistemelor sociale deschise este aceea cã ele sunt capabile de automenþinere datoritã entropiei negative generate prin procesele care transformã input-urile în output-uri. Un sistem deschis (grup) poate achiziþiona input-uri care sunt mai complexe decât output-urile generate, iar o parte a input-urilor astfel achiziþionate vor fi folosite pentru a reduce entropia (un element central pentru funcþionarea oricãrui sistem) ºi a o transforma în entropie negativã, care va permite în cele din urmã sistemului sã supravieþuiascã (Katz, Kahn, 1978; Ellis, Fisher, 1996). Pentru ca un sistem deschis sã se adapteze ºi sã supravieþuiascã într-un anumit mediu, este nevoie ca gradul de complexitate internã a sistemului sã fie similar cu gradul de complexitate al mediului în care existã sistemul. Din moment ce organizaþia este mediul grupurilor organizaþionale, este imposibil sã ne imaginãm un grup foarte diferenþiat într-o organizaþie simplã. Un grup vãzut ca un sistem este ca urmare supus legii varietãþii limitate care afirmã cã: „un sistem nu va manifesta mai multã varietate decât varietatea la care a fost expus în mediul sãu” (Pondy, Mitroff, 1979, p. 7). În acest context, diversitatea grupului ar trebui sã fie similarã ºi sã se potriveascã diversitãþii organizaþionale ºi acesta este unul dintre principalele input-uri într-un model al eficienþei grupului. Un model integrativ al eficienþei grupurilor organizaþionale aºa cum reiese el din perspectiva teoreticã a sistemelor deschise este prezentat în figura 1. 164 PETRU L. CUR{EU Notã: Acest model este o integrare a modelelor anterioare I-P-O descrise de Gladstein, 1984; McGrath, 1984; Hackman, 1987; Cohen, Bailey, 1997; Tannenbaum, Beard, Salas, 1992; Michela, 1996; Marks, Mathieu, Zaccaro, 2001. Figura 1. Un model integrativ al eficienþei grupurilor organizaþionale din perspectiva sistemelor sociale deschise (model Input-Proces-Output I-P-O) Dupã cum este ilustrat în modelul prezentat în figura 1, un numãr de variabile sunt considerate input-uri sau antecedente pentru procesele ºi eficienþa grupului. Contextul organizaþional, caracteristicile grupului, caracteristicile sarcinii, precum ºi organizarea grupului sunt variabile care sub influenþa moderatoare a disponibilitãþii resurselor influenþeazã procesele ºi dinamica de grup, care în final vor influenþa eficienþa acestuia. Compoziþia grupului este consideratã deci o variabilã input. Ea influenþeazã patternurile de interacþiune din cadrul grupului (procesele grupului), care, la rândul lor, au un impact direct asupra rezultatelor grupului. O serie de cercetãri emprice recente au demonstrat însã cã existã ºi alþi factori, exceptând procesele grupului, care mediazã relaþia dintre variabilele input ºi variabilele output. Un exemplu îl constituie stãrile emergente (coeziunea, normele grupului, încrederea, identitatea echipei) care sunt mediatori importanþi în aceastã relaþie (Ilgen et al., 2005). Este posibil deci sã identificãm alþi factori relaþionaþi cu dinamica de grup care influenþeazã performanþa acestuia. În plus, grupurile nu sunt entitãþi statice fãrã trecut ºi fãrã viitor. Identitatea echipei este rezultatul experienþelor trecute ale membrilor echipei ºi este unul dintre factorii care diferenþiazã între echipele care au performanþe înalte ºi cele REFLECÞII TEORETICE {I METODOLOGICE ASUPRA COMPOZIÞIEI... 165 care au performanþe reduse. Mai mult, eficienþa echipei nu poate fi exprimatã întotdeauna ca o funcþie linearã a unui set de variabile pentru cã uneori schimbãrile mici din compoziþia sistemului (de exemplu, un membru al grupului pãrãsind grupul) pot duce la consecinþe majore în termeni de eficienþã. De aceea, conceptualizarea grupurilor ca sisteme complexe ar putea arunca mai multã luminã asupra modului în care lucreazã grupurile. Grupurile ca sisteme complexe adaptative Grupurile sunt entitãþi complexe formate din mai multe subsisteme (membrii grupului) ºi conþinute în sisteme mai mari (organizaþii). Dinamica lor se desfãºoarã în timp într-o manierã nonlinearã, depinzând atât de natura interacþiunilor dintre membrii grupului, precum ºi de experienþele lor trecute relative la grup sau de evenimentele viitoare anticipate. Deci, grupurile pot fi conceptualizate ca sisteme adaptative complexe (SAC). Sistemele adaptative complexe sunt sisteme compuse din agenþi aflaþi în interacþiune ºi cuprinse în sisteme mai largi care evolueazã într-o manierã nonlinearã, depinzând de (ºi în acelaºi timp influenþând) evoluþia agenþilor lor individuali ºi dinamica sistemelor mai largi în care ele sunt conþinute. Prin urmare, rezultatele SAC sunt dificil de prezis într-o manierã linearã ºi istoria acestor sisteme este ireversibilã (Anderson, 1999; Dooley, 1996, 1997; Eidelson, 1997; McGrath, Arrow, Berdahl, 2000). Grupul interacþioneazã cu mediul sãu ºi nu poate exista independent de el. Din moment ce mediul extern este într-o continuã schimbare ºi transformare, grupul trebuie sã se adapteze la aceste schimbãri printr-un proces de autoreglare ºi de feedback. Într-o abordare funcþionalã a procesului de comunicare, feedback-ul ºi autoreglarea se realizeazã printr-o secvenþã de acþiuni, ºi nu este doar o simplã reacþie la stimuli anteriori. Prin procesele de autoreglare sunt menþinute atât stabilitatea ºi echilibrul sistemului, cât ºi funcþionarea sa normalã. Procesele de autoreglare sunt bazate pe un set de bucle de feedback. Buclele de feedback sunt secvenþe într-un ciclu de evenimente în care rezultatul se transformã în input-uri, modificându-se astfel funcþionarea sistemului. Orice schimbare care intervine pe parcursul unui eveniment va cauza modificãri în toate procesele subsecvente ºi va fi ulterior afectatã de procesele de feedback (McGrath, Arrow, Berdahl, 2000). Conform perspectivei SAC, eficienþa grupului nu poate fi exprimatã ca o funcþie linearã a mai multor factori sau input-uri (dupã cum a fost descris în cadrul sistemelor deschise). Eficienþa grupului rezultã din interacþiunea complexã a trei niveluri de dinamici cauzale: dinamica localã, globalã ºi contextualã (McGrath, Arrow, Berdahl, 2000). Dinamica localã se referã la modul în care agenþii interacþioneazã în cadrul grupului. Acest nivel de dinamicã este deci relaþionat modului în care membrii grupului sunt angajaþi în sarcinã ºi modului în care îºi folosesc atât deprinderile, cunoºtinþele ºi expertiza, cât ºi resursele disponibile pentru a o realiza. Al doilea nivel de dinamicã (globalã) implicã variabilele care emerg la nivelul sistemic. Procesele grupului ºi stãrile emergente sunt variabilele care descriu grupul ca întreg ºi ele rezultã (ºi în acelaºi timp contureazã) dinamica localã a grupului. În cele din urmã, dinamica contextualã se referã la impactul variabilelor care aparþin sistemului mai larg în care este conþinut grupul. Deci, atât factorii care þin de societate în ansamblul sãu, cât ºi factorii organizaþionali creeazã al treilea nivel al dinamicii care influenþeazã ºi este influenþat de nivelurile locale ºi globale 166 PETRU L. CUR{EU ale dinamicii de grup. Eficienþa grupurilor organizaþionale este deci rezultatul interacþiunilor complexe, care apar între cele trei niveluri de dinamici cauzale (McGrath, Arrow, Berdahl, 2000). Un model integrativ al eficienþei grupurilor organizaþionale bazat pe perspectiva SAC este prezentat în figura 2. Notã: acest model este o integrare a modelelor SAC anterioare descrise de cãtre McGrath, Arrow ºi Berdahl, 2000; Arrow, McGrath, Berdahl, 2000. Figura 2. Un model al eficienþei grupurilor organizaþionale din perspectiva sistemelor adaptative complexe (SAC) În termenii SAC, grupurile organizaþionale sunt formate din mai mulþi agenþi care deþin scheme cognitive specifice. O schemã este o structurã de cunoºtinþe care ghideazã comportamentul agenþilor în cadrul grupului. Agenþii pot opera cu diferite tipuri de REFLECÞII TEORETICE {I METODOLOGICE ASUPRA COMPOZIÞIEI... 167 scheme împãrtãºite sau neîmpãrtãºite. De aceea, compoziþia grupului reflectã distribuþia de scheme specifice între membrii grupului. Pentru ca un grup sã fie eficient, membrii grupului trebuie sã împãrtãºeascã patru categorii de scheme: scheme relaþionate cu echipamentul ºi tehnologia folosite de grup, scheme relaþionate cu sarcina grupului, scheme despre caracteristicile membrilor grupului ºi scheme relaþionate cu particularitãþile muncii în echipã (Mohammed, Klimoski, Rentsch, 2000). Aceste categorii de scheme împãrtãºite determinã acþiunile realizate de cãtre membrii grupului ºi ele pot sau nu pot sã evolueze în timp. Este însã esenþial ca membrii grupului sã împãrtãºeascã aceste scheme pentru a-ºi coordona eficient acþiunile. Totuºi, se întâmplã deseori în grupuri ca membrii sã aibã structuri diferite de cunoºtinþe neîmpãrtãºite. Unele sunt relaþionate cerinþelor sarcinii. Organizaþiile creeazã grupuri ºi aduc împreunã membrii cu diferite tipuri de expertizã, pentru a rezolva probleme complexe imposibil de rezolvat de cãtre indivizi izolaþi. Schemele neîmpãrtãºite sunt deci asociate acestei varietãþi necesare din grup (în termenii SAC, varietatea necesarã implicã urmãtoarea situaþie: cu cât varietatea din sistem este mai mare, cu atât rezultatele sistemului vor fi mai bune – vezi pentru detalii Gell-Mann, 1994). Teorii ale diversitãþii în grupurile organizaþionale O primã clarificare ce se impune aici priveºte un termen care este frecvent folosit în literatura contemporanã ca sinonim pentru compoziþia grupurilor ºi anume diversitatea grupurilor. Termenul compoziþie a fost folosit mai degrabã în modelele clasice ale eficienþei grupurilor formale (Gladstein, 1984; Hackman, 1987; McGrath, 1984), iar termenul diversitate este unul care s-a impus în literatura modernã (vezi de exemplu, Horwitz, 2005; Mannix, Neale, 2005; Milliken, Martins, 1996; Van Knippenberg, De Dreu, Homan, 2004; Williams, O’Reilly, 1998). Cele douã descriu însã realitãþi similare. Simplu spus, un grup cu un grad ridicat de diversitate este un grup eterogen. De asemenea, înainte de a discuta abordãrile teoretice care explicã impactul compoziþiei (sau diversitãþii) grupului asupra eficienþei acestuia, vor fi prezentate cele mai importante taxonomii ale atributelor studiate ca elemente ale diversitãþii în grup. Una dintre primele distincþii se referã la gradul în care atributele membrilor grupului sunt vizibile sau nu. Pe baza acestui criteriu, Milliken ºi Martins (1996) disting între atribute vizibile ºi atribute invizibile. Atributele vizibile (numite ºi atribute uºor detectabile sau atribute observabile) sunt acele atribute care sunt uºor de detectat sau observat, cum ar fi vârsta, genul sau rasa (culoarea pielii). Atributele invizibile (numite ºi atribute interne sau neobservabile) sunt acele atribute care nu pot fi uºor detectate sau identificate la o primã privire, cum ar fi expertiza, educaþia, trãsãturile de personalitate sau specializarea profesionalã (Milliken, Martins, 1996; Tsui, Egan, O’Reilly, 1992; Williams, O’Reilly, 1998). Principala implicaþie teoreticã derivatã din aceastã taxonomie a fost aceea cã grupurile eterogene, cu privire la atributele vizibile, experienþiazã mai multe pierderi procesuale ºi mai puþinã sinergie în comparaþie cu grupurile compuse din membrii cu atribute vizibile similare. Dovezile empirice care susþin aceastã afirmaþie sunt încã puþine ºi neconcludente (Horwitz, 2005; Milliken, Martins, 1996; Williams, O’Reilly, 1998). O a doua distincþie are în centru gradul în care un atribut particular este sau nu relevant pentru sarcina primarã a grupului. Pe baza acestui criteriu, Pelled (1996) 168 PETRU L. CUR{EU distinge între atribute relaþionate (atribute, experienþele ºi deprinderile care sunt relevante pentru performanþa în sarcinã cum ar fi educaþia, gradul de expertizã) ºi atribute nerelaþionate (de exemplu, vârsta, genul) cu sarcina primarã a grupului. Evident, cea de-a doua taxonomie nu este semnificativ diferitã de prima în ceea ce priveºte modul în care sunt grupate atributele, iar consecinþa teoreticã principalã este aceea cã grupurile eterogene cu privire la atribute relaþionate cu sarcina vor fi mai eficiente în comparaþie cu grupurile eterogene cu privire la atribute nerelaþionate cu sarcina. Webber ºi Donahue (2001) au investigat într-un studiu metaanalitic mãsura în care aceastã propunere teoreticã este susþinutã empiric ºi au concluzionat cã aceastã propunere teoreticã nu este susþinutã de dovezile empirice (vezi pentru detalii: Webber, Donahue, 2001). În cele ce urmeazã vor fi discutate trei abordãri teoretice care explicã impactul diversitãþii grupului asupra eficienþei acestuia. Prima (teoria diversitãþii resurselor cognitive) este inspiratã din teoria generalã a sistemelor (Ashby, 1962) ºi postuleazã ideea cã diversitatea grupului este beneficã pentru performanþa acestuia. Cea de-a doua (teoria categorizãrii sociale) este inspiratã din modelele generale ale categorizãrii ºi accentueazã impactul negativ al biasãrilor inter-grup (biasãrile induse în procesarea informaþiei sociale de utilizarea stereotipurilor negative), asupra dinamicii ºi performanþei grupurilor organizaþionale. În final, teoria similaritãþii/atracþiei – cu rãdãcini atât în teoria reþelelor sociale, cât ºi în teoriile atracþiei interpersonale – postuleazã cã persoanele cu atribute similare vor dezvolta relaþii interpersonale mai puternice ºi vor interacþiona mai eficient în cadrul grupurilor organizaþionale. În concluzie, conform teoriei similaritãþii /atracþiei diversitatea grupurilor organizaþionale are efecte negative asupra performanþei acestora întrucât sinergia în aceste grupuri va fi mai redusã ºi pierderile procesuale mai accentuate. Teoria diversitãþii resurselor cognitive Conform lui Mannix ºi Neale (2005), acest curent teoretic aparþine viziunii optimiste a efectelor diversitãþii asupra performanþei grupurilor organizaþionale. Aceastã abordare teoreticã afirmã cã diversitatea de grup creeazã în principal oportunitãþi ºi beneficii pentru grup ºi ideea fundamentalã este cã membrii grupurilor diverse vor contribui cu cunoºtinþele lor variate, cu expertiza, cu deprinderile ºi cogniþiile lor la o mai mare bogãþie a informaþiei în cadrul grupului, iar aceasta se va traduce în cele din urmã în decizii mai bune, soluþii mai creative ºi planuri mai eficiente (Harrison, Klein, în curs de apariþie; Horwitz, 2005; Mannix, Neale, 2005). O ipotezã bine cunoscutã care a rezultat din aceastã perspectivã teoreticã este ipoteza valorii în diversitate, care afirmã cã diversitatea promoveazã creativitatea ºi inovaþia în grupurile organizaþionale. Rãdãcinile teoriei diversitãþii resurselor cognitive ºi a ipotezei valorii în diversitate pot fi gãsite în perspectivele sistemice asupra grupurilor. Grupurile eterogene deþin o varietate de cunoºtinþe ºi expertizã mai largã; deci sistemul per ansamblu se aºteaptã sã aibã performanþe mai bune, în special în sarcini complexe care necesitã perspective multiple pentru gãsirea celei mai bune soluþii. Aceastã ipotezã este consistentã cu cadrul teoretic al SAC, în care se afirmã cã: cu cât varietatea dintr-un sistem este mai mare, cu atât este mai puternic sistemul (regula varietãþii necesare în SAC). Totuºi, este de asemenea consistentã ºi cu perspectivele sistemului deschis, care afirmã cã o mare varietate în compoziþia sistemului conduce la o mai mare bogãþie a input-urilor generate de membrii ce compun sistemul. REFLECÞII TEORETICE {I METODOLOGICE ASUPRA COMPOZIÞIEI... 169 Ipoteza valorii în diversitate se focalizeazã în primul rând pe implicaþiile cognitive ale diversitãþii grupurilor organizaþionale (pentru detalii, vezi Curºeu, 2006). În consecinþã, aceastã ipotezã a fost susþinutã empiric în special în sarcini care implicã procesare informaþionalã (Ancona, Caldwell, 1992; De Dreu, West, 2001; Jehn, Northcraft, Neale, 1999; Schruijer, Mostert, 1997). Acesta este motivul pentru care ipoteza valorii în diversitate este etichetatã drept perspectiva procesãrii informaþionale ºi a luãrii de decizii în trei dintre cele mai influente studii teoretice asupra diversitãþii de grup (Van Knippenberg, De Dreu, Homan, 2004; Van Knippenberg, Schippers, în curs de apariþie; Williams, O’Reilly, 1998). Conceptualizarea lui Pelled (1996) este ºi ea consistentã cu aceast argument. Atributele asociate cu sarcina primarã a grupului (educaþia, tipul specializãrii profesionale, expertiza) ar trebui sã aibã un impact pozitiv mai puternic asupra performanþei grupului decât diversitatea în atribute mai puþin asociate cu sarcina primarã a grupului (vârstã, gen, rasã). Totuºi, o metaanalizã recentã condusã de Weber ºi Donahue (2001) nu a identificat un impact semnificativ mai ridicat asupra performanþei grupurilor a diversitãþii în atribute asociate cu sarcina decât a diversitãþii în atribute nerelaþionate cu sarcina. Aceste rezultate ridicã întrebarea dacã ceea ce a etichetat Pelled (1996) drept atribute asociate cu sarcina sunt într-adevãr relevante pentru sarcinã. Apreciem cã relaþia specificã dintre atributele considerate ºi caracteristicile sarcinii este ignoratã în aceastã conceptualizare. Diversitatea este beneficã pentru performanþa grupului doar în mãsura în care atributele membrilor grupului sunt cu adevãrat relevante pentru sarcina primarã a grupului (Schruijer, Mostert, 1997). Este posibil ca diversitatea în educaþie, etichetatã în taxonomia lui Pelled (1996) ca atribut relaþionat cu sarcina sã nu fie cu adevãrat relevantã pentru sarcinã. Când diversitatea grupului este discutatã în relaþie cu atribute direct relevante pentru sarcina primarã a grupului, diversitatea acestuia va determina un conflict relaþionat cu sarcina grupului (funcþional) decât unul relaþional (disfuncþional). Conflictul relaþionat cu sarcina (dezacorduri între membrii grupului privind modul în care grupul trebuie sã abordeze sarcina sa primarã) este considerat disfuncþional doar dacã el degenereazã într-un conflict relaþional (fricþiuni interpersonale în grup) (Jehn, 1995; Jehn, Northcraft, Neale, 1999). De exemplu, diversitatea în cunoºtinþe, deprinderi ºi expertizã va afecta direct diversitatea cognitivã a grupului ºi probabil va genera conflicte relaþionate cu sarcina (perspective diferite asupra sarcinii vor fi discutate de cãtre membrii grupului) care pot fi benefice pentru performanþa grupului. Deci, acest tip de diversitate va îmbunãtãþi cel mai probabil eficienþa ºi acurateþea procesãrii informaþiei în grup. Mai multe studii au oferit suport empiric pentru aceastã teoremã, arãtând cã într-adevãr diversitatea în cunoºtinþe, deprinderi ºi expertizã duce la o diversitate cognitivã mai înaltã în grupuri ºi îmbunãtãþeºte în cele din urmã performanþa grupului în sarcinile de luare de decizii (Barrick, Stewart, Neubert, Mount, 1998; Curºeu, 2002; Gruenfeld, Mannix, Williams, Neale, 1996; Miller, Burke, Glick, 1998; Simons, Pelled, Smith, 1999; Stasser, Stewart, Wittenbaum, 1995). Totuºi, diversitatea demograficã (care conform lui Pelled nu este relaþionatã cu sarcina primarã a grupului) poate fi, de asemenea, înalt relevantã pentru sarcinã. Bãrbaþii ºi femeile pot avea diferite experienþe de viaþã ºi prin acestea acces la diferite surse de cunoaºtere, care în final se vor reflecta asupra perspectivei lor asupra sarcinii (Wood, 1987) ºi asupra cantitãþii ºi calitãþii ideilor generate în grup (Schruijer, Mostert, 1997). Aceste influenþe pot sã facã diversitatea de gen o dimensiune foarte relevantã pentru îndeplinirea sarcinii, în particular pentru diversitatea cognitivã a grupului (pentru detalii, 170 PETRU L. CUR{EU vezi Curºeu, 2002). Mai mult, dacã discutãm despre un grup a cãrui sarcinã primarã este aceea de a dezvolta un set de politici care sã contracareze discriminarea de gen în organizaþii, diversitatea de gen este de asemenea direct relevantã pentru realizarea sarcinii primare a grupului. În concluzie, diversitatea grupului are efecte benefice pentru performanþa acestuia doar în mãsura în care atributele membrilor grupului asigurã o diversitate necesarã de resurse cognitive relevante pentru sarcina primarã a grupului. Teoria categorizãrii sociale Paradigma categorizãrii sociale este inspiratã din studiile generale ale categorizãrii în cogniþia umanã (Ross, Makin, 1999). Principiul fundamental al categorizãrii este relaþionat cu capacitea limitatã a sistemului cognitiv uman de a procesa informaþia disponibilã. Prin urmare, sistemul cognitiv uman foloseºte categorii pentru a simplifica (câteodatã pentru a suprasimplifica) cantitatea covârºitoare de informaþie pe care o primeºte din mediu (Miclea, Curºeu, 2003). În acest sens, clasificãm obiecte, evenimente sau oameni ºi atribuim unei categorii particulare un set distinctiv de caracteristici care sunt comune tuturor membrilor acelei categorii. Caracteristicile sau atributele membrilor categoriei pot sã difere sau pot fi împãrtãºite. Atributele din ultimul set sunt numite attribute comune ºi sunt esenþiale pentru procesul categorizãrii. De exemplu, afirmând c㠄toate pãsãrile au aripi” ne va ajuta sã simplificãm informaþia despre o varietate largã de pãsãri, chiar dacã unii membrii ai acestei categorii sunt mai tipici (vulturii) decât alþii (pinguinii), dacã considerãm imediata utilitate a aripilor. Categorizarea are totuºi ºi alte câteva implicaþii mai mult sau mai puþin legate de principalul sãu rol de a ajuta sistemul cognitiv uman în confruntarea cu un mediu hipercomplex. Ca o consecinþã imediatã a simplificãrii informaþiei din mediu, categorizarea creºte viteza procesãrii informaþiei. Sistemul cognitiv uman este capabil sã identifice ºi sã clasifice rapid informaþia nou-venitã, folosindu-se de categoriile deja existente. Deci, urmãtoarea consecinþã a faptului cã sistemul cognitiv uman foloseºte categorizarea este aceea cã el nu trebuie sã înveþe despre fiecare obiect, eveniment sau persoanã cu care intrã în contact. Utilizarea categoriilor este de asemenea un antecedent comportamental esenþial. Deoarece clasele de obiecte pot fi asociate cu evenimente ulterioare, sistemul cognitiv uman foloseºte relaþii de tip cauzã-efect care au un rol de ghidare pentru comportament (vezi pentru detalii despre funcþiile categorizãrii Bruner, Goodnow, Austin, 1956). Acelaºi proces de categorizare funcþioneazã pentru stimuli sociali, alte persoane în particular. Tendinþa generalã de a clasifica oamenii în grupuri se numeºte categorizare socialã (Tajfel, 1981; Turner, 1987). Aceastã tendinþã generalã de a pune oamenii în grupuri funcþioneazã atât pentru judecãþile pe care le realizãm despre alþii, cât ºi pentru judecãþile pe care le realizãm pentru noi înºine ºi a fost una dintre pietrele de temelie ale teoriei relaþiilor intergrupuri (vezi distincþia in-grup-out-grup) (McGarthy, 1999). Funcþiile categorizãrii sociale sunt similare funcþiilor discutate înainte, pentru categorizare în general (vezi Allport, 1954). Datoritã faptului cã utilizãm categorizarea socialã, putem sã ne adaptãm mai uºor varietãþii imense a lumii noastre sociale. Atributele folosite pentru a descrie un grup social particular sunt numite stereotipuri, ºi ele ghideazã procesarea informaþiei ºi comportamentul în situaþii sociale. Bazându-ne pe aspectul fizic, putem sã categorizãm rapid oamenii în diferite grupuri (de gen, rasiale sau etnice) (Hamilton, Sherman, 1994; Hilton, Hippel, 1996) ºi stereotipurile folosite sã descrie REFLECÞII TEORETICE {I METODOLOGICE ASUPRA COMPOZIÞIEI... 171 aceste grupuri sociale vor fi automat inferate tuturor indivizilor nou-cunoscuþi care vor fi clasificaþi într-un anumit grup (Greenwald, Banaji, Rudman, Farnham, Nosek, Mellott, 2002). Aºadar, activarea stereotipurilor are loc automat ºi atunci când stereotipurile au o valenþã negativã (Judd, Park, 1996), ele vor fi cel mai probabil asociate cu discriminarea ºi conflictul intergrupuri. Biasarea in-grup-out-grup – bazatã pe suprasimplificare ºi suprageneralizare (membrii out-grupului sunt vãzuþi similari unul cu celãlalt, în timp ce membrii in-grupului sunt percepuþi ca fiind diferiþi unii de ceilalþi) – este în principal generatã de folosirea stereotipurilor (Hilton, Hippel, 1996). Suprasimplificarea are ºi câteva efecte secundare pozitive (elibereazã resurse cognitive pentru alte sarcini), dar, în cadrul grupurilor, are în principal efecte negative. Dacã membrii grupurilor care sunt diferiþi (aparþin unui out-grup) sunt percepuþi ca împãrtãºind aceleaºi atribute (trãsãturi negative), aceastã situaþie poate conduce la divergenþe interpersonale ºi conficte relaþionale. Deci, teoria categorizãrii sociale postuleazã în principal efectele negative ale diversitãþii de grup asupra performanþei acestuia. Conform teoriei categorizãrii sociale, diversitatea grupului va afecta în mod negativ performanþa acestuia la douã niveluri: prin impactul diversitãþii asupra membrilor grupului luaþi individual ºi prin implicaþiile sale pentru grup ca întreg. La nivel individual, diversitatea grupului are un impact negativ asupra satisfacþiei membrilor acestuia, angajamentului ºi dorinþei de a rãmâne în grup, dar ºi un impact pozitiv asupra intenþiei lor de a se pãrãsi grupul (Ely, Thomas, 2001; O’Reily, Caldwell, Barnett, 1989; Sacco, Schmitt, 2005; Tsui, Egan, O’Reilly, 1992). La nivelul grupului ca întreg, diversitatea este asociatã cu conflicte relaþionale, probleme de comunicare ºi colaborare, dar ºi cu niveluri scãzute de coeziune a grupului (Campion, Medsker, Higgs, 1993; Jackson, 1992; Jackson, May, Whitney, 1995; Jehn, Northcraft, Neale, 1999; Tziner, Eden, 1985; Watson, Kumar, Michaelsen, 1993). Cele mai puternice efecte sunt prezise pentru atributele care potenþeazã procesele de categorizare socialã. În acest caz, se presupune cã atributele vizibile (rasã, gen) amorseazã procese de categorizare socialã într-o mai mare mãsurã decât atributele mai puþin vizibile. Ipoteza similaritãþii/atracþiei ºi homofilia Ipoteza similaritãþii/atracþiei este inspiratã atât din cercetãrile din domeniul reþelelor sociale (Ibarra, 1992), cât ºi din cercetarea social-psihologicã asupra atracþiei interpersonale (Byrne, 1971). Analiza reþelelor sociale se focalizeazã pe explorarea naturii relaþiei care se dezvoltã între membrii grupului ºi nu pe sentimentele lor sau pe modul în care ei proceseazã informaþia socialã. Distribuþia membrilor într-un grup (bazat pe gen, rasã sau vârstã) este un indicator acurat pentru patternul de interacþiuni care se vor dezvolta între ei. Membrii cu atribute similare (aceeaºi vârstã sau acelaºi sex) vor avea tendinþa de a interacþiona mai frecvent ºi mai pozitiv unii cu ceilalþi decât membrii disimilari ai grupului. Aceastã tendinþã generalã a actorilor similari de a dezvolta legãturi mai puternice a fost etichetatã în literatura reþelelor sociale drept homofilie (Ibarra, 1992). Conform teoriilor atracþiei interpersonale, dacã membrii grupului împãrtãºesc mai multe caracteristici comune (aparþin aceluiaºi gen sau aceluiaºi grup rasial), ei vor fi mai puternic atraºi unii de ceilalþi decât în condiþiile în care ei aparþin unor categorii sociale diferite. Ca o consecinþã, ei vor dezvolta relaþii interpersonale mai puternice ºi vor colabora mai bine (Byrne, 1971; Berscheid, Walster, 1978). Este foarte probabil cã 172 PETRU L. CUR{EU membrii similari ai grupului împãrtãºesc experienþe, valori comune ºi au aceleaºi expectanþe privind interacþiunile sociale. Prin urmare, interacþiunile sociale cu membrii similari sunt mai dezirabile pentru cã faciliteazã procesele de comparaþie socialã ºi oferã posibilitatea confirmãrii propriilor valori ºi atitudini (Horwitz, 2005; Williams, O’Reilly, 1998). Membrii similari ai grupului par de asemenea sã dezvolte foarte repede în viaþa grupului un limbaj comun ºi reuºesc sã comunice mult mai eficient decât membrii disimilari ai acestuia (Wiersma, Bantel, 1992). Ca o concluzie, conform ipotezei similaritãþii/atracþiei, diversitatea în grup reduce cantitatea ºi calitatea relaþiilor interpersonale ºi ca o consecinþã reduce gradul de integrare al grupului (Lau, Muringhan, 1998; Milliken, Martins, 1996; Williams, O’Reilly, 1998). Abordãrile teoretice integrative Prima abordare discutatã aici este o încercare teroreticã de a integra rezultatele din literatura diversitãþii de grup realizatã de Van Knippenberg, De Dreu ºi Homan (2004). Autorii au introdus modelul de categorizare/elaborare a diversitãþii. Ei explicã lipsa consistenþei rezultatelor privind impactul diversitãþii asupra performanþei grupurilor organizaþionale prin faptul cã mecanismele principale care explicã acest impact (procesele de categorizare socialã ºi diversitatea resurselor cognitive) au fost suprasimplificate, studiate izolat, ºi interacþiunea lor a fost aproape complet ignoratã. Gradul de elaborare al informaþiilor relevante pentru sarcinã în grupuri se referã la numãrul de perspective diferite utilizate de cãtre membrii grupului pentru a da sens sarcinii. Transformarea cunoºtinþelor individuale în cunoºtinþe de grup este esenþialã pentru performanþa grupului, în special în sarcini ce necesitã creativitate ºi inovaþie (Curºeu, 2001, 2003; Van Knippenberg, De Dreu, Homan, 2004). În concordanþã cu modelul de categorizare/elaborare, gradul de elaborare al informaþiilor relevante pentru sarcinã este mai ridicat în grupurile diverse decât în grupurile omogene. S-a propus de asemenea cã diversitatea cognitivã în particular joacã un rol crucial în creºterea gradului de elaborare a informaþiei relevante pentru sarcinã, în sensul în care concentrarea de cunoºtinþe din cadrul grupului va fi mai mare în grupuri formate din membrii cu diferite tipuri de expertizã (grupuri diverse din punct de vedere cognitiv). Gradul de elaborare al informaþiei relevante pentru sarcinã în grupurile organizaþionale eterogene poate fi pus în pericol de procesele de categorizare socialã ºi biasãrile intergrup (tendinþa de a avea încredere mai mult în in-grup decât în out-grup) (pentru detalii, vezi de asemenea Williams, O’Reilly, 1998; ºi Swann et al., 2004). Prin urmare, se poate concluziona cã pentru a „spori beneficiile potenþiale ale diversitãþii muncii în grup ºi pentru a preveni efectele sale negative, managementul diversitãþii ar trebui sã se focalizeze pe sporirea gradului de elaborare a informaþiei relevante pentru sarcinã ºi pe reducerea biasãrilor intergrup” (Van Knippenberg, De Dreu, Homan, 2004, p. 1018). O a doua încercare integrativã a fost fãcutã de Harrison ºi Klein (în curs de apariþie). Ei disting între trei forme ale diversitãþii în grupurile organizaþionale: diversitatea ca separare (diferenþe în credinþe, atitudini ºi valori), ca varietate (diferenþe în background-ul funcþional ºi tipul de expertizã) ºi ca inegalitate (inegalitãþi în statut, putere, disponibilitatea resurselor). Dintre toate aceste tipuri, doar diversitatea ca varietate se aºteaptã sã aibã o influenþã pozitivã asupra gradului de elaborare a informaþiei relevante pentru sarcinã, deoarece lãrgeºte repertoriul de cunoºtinþe al grupului (Harrison, Klein, în curs de apariþie). REFLECÞII TEORETICE {I METODOLOGICE ASUPRA COMPOZIÞIEI... 173 Diversitatea ca separare se referã la diferenþele în dispoziþia lateralã a membrilor grupului, pe un continuum definit de o anumitã trãsãturã a membrilor acestuia. Diversitatea ca separare reflectã o distribuþie bimodalã, cu jumãtate dintre membrii unitãþii la cel mai înalt punct (ei au credinþe religioase similare puternice), iar cealaltã jumãtate la punctul cel mai de jos al continuumului variabilei considerate (ei nu au credinþe religioase). Diversitatea ca varietate se referã la distribuþia pe orizontalã a diferenþelor în tipul, sursa sau categoria de cunoºtinþe relevante sau la experienþa membrilor grupului. Reflectã o distribuþie uniformã, cu o împrãºtiere egalã de-a lungul tuturor categoriilor posibile ale unei variabile (un grup mare în varietate este un grup compus din psihologi, sociologi ºi antropologi). Diversitatea ca inegalitate se referã la distribuþia pe verticalã a atributelor sau a resurselor valorizate social într-un grup. Aceastã distribuþie indicã o inegalitate sau o concentrare relativã a membrilor grupului la cele douã capete ale continuumului unei variabile ce descrie un atribut. Diversitatea ca inegalitate reflectã o distribuþie în care un membru al grupului este situat la cel mai înalt punct pe continuum (un membru care are acces la o formã particularã de resursã, cum sunt banii, cunoºtinþele sau expertiza) al variabilei considerate, iar restul sunt situaþi la cel mai de jos punct (majoritatea membrilor nu au acces la resursele anterior menþionate) (Harrison, Klein, în curs de apariþie). Aceastã ultimã taxonomie deschide noi modalitãþi de a analiza diversitatea grupului. Acelaºi atribut (expertiza, de exemplu) poate fi înþeles ca varietate (dacã membrii grupului au diferite tipuri de expertizã) sau ca inegalitate (dacã un membru al grupului are un nivel înalt de expertizã, în timp ce alþii au un nivel redus de expertizã). Diferenþele de gender sunt un alt exemplu. Dacã se presupune cã bãrbaþii ºi femeile au experienþe de viaþã diferite calitativ ºi acces la resurse unice de cunoºtinþe, atunci genul este conceptualizat ca varietate, în timp ce dacã diferenþele de gen dintr-un grup sunt legate de diferenþele de putere dintre bãrbaþi ºi femei, atunci genul este reprezentativ pentru inegalitate (Harrison, Klein, în curs de apariþie). Este deci evident cã numai diversitatea ca varietate are un impact pozitiv asupra gradului de elaborare al informaþiei relevante pentru sarcinã în timp ce diversitatea ca inegalitate are efecte negative. Gradul de elaborare al informaþiilor relaþionate cu sarcina sau, într-un sens mai larg, complexitatea cognitivã a grupului (pentru detalii, vezi Curºeu, Rus, 2005) este veriga de legãturã între diversitatea grupului ºi performanþa acestuia. Grupurile cu o complexitate cognitivã ridicatã o vor transpune în cele din urmã în decizii, soluþii sau planuri mai bune (Curºeu, 2001, 2002, 2003; Curºeu, Rus, 2005; Hinsz, Tindale, Vollrath, 1997; Harrison, Klein, în curs de apariþie). Consideraþii metodologice asupra diversitãþii grupurilor organizaþionale Aproape orice cercetare care trateazã subiectul diversitãþii (compoziþiei) de grup implicã o abordare multinivelarã a colecþiei ºi a analizei datelor. O abordare multinivelarã înseamnã cã datele care sunt culese la un anumit nivel de analizã (la nivel individual) vor fi folosite pentru a face inferenþe ºi a trage concluzii la un alt nivel de analizã (la nivel de grup). Dionne, Randel, Jaussi ºi Chun (2004) au investigat peste 180 de cercetãri empirice care au abordat problematica diversitãþii în grupurile organizaþionale. Autorii 174 PETRU L. CUR{EU au constatat cã dintre studiile empirice doar 24 la sutã au abordat ºi specificat corect problematica nivelelor multiple de analizã în cazul evaluãrii diversitãþii grupurilor organizaþionale, iar dintre cercetãrile pur teoretice, doar 19 la sutã au adresat problematica nivelelor multiple de analizã în analizele lor conceptuale. Rezultatele acestui studiu sunt cu atât mai dezamãgitoare cu cât 80 la sutã dintre cercetãrile din domeniul diversitãþii în grupurile organizaþionale nici mãcar nu menþioneazã problema analizei multinivelare. Dintre toate studiile investigate, 20 la sutã au abordat nivelul individual, iar restul de 80 la sutã au abordat nivele superioare de analizã (diadã, grup, organizaþie) (Dionne, Randel, Jaussi, Chun, 2004). Studiul diversitãþii grupurilor organizaþionale implicã prin urmare nivele multiple de analizã. De exemplu, eterogenitatea grupurilor organizaþionale poate influenþa satisfacþia membrilor grupului sau intenþia acestora de a rãmâne în grup (nivel individual), dar, în acelaºi timp, poate influenþa nivelul conflictului în grup (nivel de grup), calitatea relaþiilor interpersonale (nivel diadic sau de reþea socialã) sau performanþa organizaþiei în ansamblu (nivel organizaþional). Prin urmare, problematica nivelului de analizã trebuie corect abordatã atât la nivel teoretic, cât ºi la nivel metodologic. Scopul acestui articol nu este acela de a oferi o sintezã a metodelor multinivelare de analizã a datelor, ci mai degrabã de a clarifica modul în care datele culese la un anumit nivel de analizã pot fi transformate pentru a face inferenþa la un alt nivel de analizã. În particular, vor fi abordate douã nivele de anlizã: cel individual ºi cel de grup. Abordarea multinivelarã funcþioneazã în ambele sensuri, uneori datele colectate la nivel individual trebuie transpuse la nivel de grup, iar cele colectate la nivel de grup trebuie transpuse la nivelul membrilor individuali ai acestuia. Figura 3 ilustreazã aceste douã situaþii: Figura 3. O ilustrare a designurilor multinivelare în studiul grupurilor organizaþionale Figura 3 stânga (a) ilustreazã un design în care variabila A – care este evaluatã la nivel individual (intenþia de a rãmâne în grup) – ºi variabila B – care este evaluatã la nivelul grupului (coeziunea grupului) – sunt folosite pentru a face inferenþe despre REFLECÞII TEORETICE {I METODOLOGICE ASUPRA COMPOZIÞIEI... 175 variabila C – care este mãsuratã tot la nivelul grupului (performanþa grupului). În acest caz, variabila A trebuie sã fie transpusã la nivelul grupului de analizã în acest caz particular este nevoie sã fie agregatã. Variabila transpusã sau agregatã (A’) este numitã variabilã latentã, iar aceastã variabilã va fi folositã în analizele de date ulterioare. În acest caz, într-o eventualã analizã de regresie, variabilele de analizã A’ ºi B sunt folosite ca predictori, iar variabila C ca variabilã dependentã, ºi toate inferenþele ºi interpretãrile de date vor fi fãcute la nivel de grup. Cea mai des utilizatã metodã de agregare este aceea de a utiliza la nivelul grupului valoarea medie a evaluãrilor obþinute de la membrii grupului (media grupului). Aceastã metodã simplã eliminã varianþa scorurilor din interiorul grupului, ºi o limitã principalã este aceea cã se bazeazã pe asumpþia cã percepþia individualã a membrilor grupului este similarã (rareori se întâlneºte o suprapunere perfectã a evaluãrilor realizate de membrii grupului pentru un anumit construct). Au fost dezvoltate mai multe metode alternative care corecteazã acest neajuns ºi care calculeazã o medie ajustatã a grupului. Totuºi, în cele mai multe cazuri, dacã membrii grupului sunt rugaþi sã descrie grupul ca întreg, nu este greºit sã presupunem cã percepþiile individuale vor fi într-o oarecare mãsurã similare. Dacã cercetarea este fãcutã sub aceastã asumpþie, înaintea agregãrii scorurilor trebuie calculat un index de acord din cadrul grupului, pentru a fi siguri cã asumpþia de bazã nu este violatã. Cel mai frecvent utilizat index de acord din cadrul grupului este cel introdus de James, Demaree ºi Wolf (1984). Pentru scalele cu itemi multipli ce presupun un numãr de J itemi codaþi într-o manierã asemãnãtoare, formula este: ù é J ê1 - s 2 /s 2 ú x Eú êë j û r wg ( J ) é ù æ ö J ê1 - s 2 /s 2 ú + ç s 2 /s 2 ÷ x Eú ç x E÷ êë j j û è ø unde 2 s x2j este media varianþei itemilor ºi s EU variazã ca o funcþie a varianþei teoretice. Pentru o distribuþie teoreticã uniformã: 2 s EU = (A2 - 1) 12 ºi pentru o distribuþie teoreticã normalã: s = [( A - 1) 6] ºi A este numãrul opþiunilor de rãspuns (intervalele pe o scalã Likert). Formula pentru un singur item este 2 EN 2 s2 r = 1 - x2 , unde s 2 este media varianþei itemilor ºi s 2 este varianþa aºteptatã de wg EU x sE la rãspunsurile aleatorii. Acest index de accord poate lua valori între 0 ºi 1 ºi, cu cât este mai mare valoarea, cu atât este mai mare acordul în cadrul grupului. În general, o valoare de 0,70 sau mai mare se considerã cã reflectã un nivel rezonabil de acord în cadrul grupului. Este totuºi posibil sã obþinem pentru r valori în afara intervalului (0,1). În cele mai multe dintre wg cazuri, valoarea r wg va fi pozitivã, dar este posibil sã obþinem valori negative dacã scorurile din cadrul grupului formeazã o distribuþie bimodalã. În cadrul interpretativ general al XXXXX ca indicator de acord, o valoare negativã va reflecta o lipsã a acordului în interiorul grupului (Cohen, Doveh, Eick, 2001). PETRU L. CUR{EU 176 Figura 3 dreapta (b) ilustreazã o situaþie în care variabila D este evaluatã la nivelul de grup (diversitatea grupului) ºi variabila E – care este mãsuratã la nivelul individual (trãsãturi de personalitate) – sunt folosite pentru a face inferenþe despre variabila F – care este mãsuratã la nivel individual (satisfacþia membrilor grupului). În acest caz, variabila D (diversitatea grupului) ar trebui transpusã de la nivelul de grup la un nivel de analizã individual. Variabila dezagregatã (sau variabila latentã D’) va fi folositã în analize ulterioare. Cel mai simplu mod de a obþine variabila latentã D’ este de a atribui scorul grupului fiecãrui individ din grup. Totuºi, scorurile atribuite vor fi tratate în analize ulterioare ca independente unele faþã de altele, ºi ele nu sunt într-adevãr independente din moment ce toþi membrii grupului au acelaºi scor (în acest fel este redusã artificial variabilitatea în variabila independentã D’). Pentru cazul particular al diversitãþii de grup, o metodã de dezagregare alternativã este aceea de a atribui un scor specific unei categorii particulare de membrii ai grupului. Fiecare categorie distinctã va primi deci acelaºi scor. O formulã pentru dezagregare bazatã pe distanþa euclidianã dintre subgrupuri a fost folositã de Tsui, Egan ºi O’Reilly (1992) ºi Chattopadhyay (1999). Formula este: 1/ 2 ù é1 n Div = ê å ( si - s j ) 2 ú û ë n j =1 = 1 n ( si - s j ) 2 nå j =1 unde, (si – sj )2 reprezintã suma diferenþelor dintre pãtrate, dintre valoarea individualã si pe o variabilã demograficã specificã ºi valoarea aceleiaºi variabile pentru fiecare alt membru al grupului sj ºi n este numãrul membrilor grupului. Pentru o ilustrare va fi discutat mai departe un exemplu a unui grup cu cinci membri. Sã presupunem cã grupul este compus din doi bãrbaþi ºi trei femei ºi vrem sã dezagregãm diversitatea de gen a grupului ºi sã atribuim un scor particular bãrbaþilor ºi un altul femeilor. Fiecare bãrbat va primi 0 puncte – pentru a fi la fel cu celãlalt bãrbat – ºi 3 puncte – pentru a fi diferit de celelalte trei femei (un punct pentru fiecare membru diferit din grup). Deci, pentru bãrbaþii din grup indexul de diversitate va fi: Div men = 1 n 1 × 3 = 0.77 ( si - s j ) 2 = nå 5 j =1 În mod similar, fiecare femeie va avea 0 puncte pentru a fi similarã cu celelalte douã femei din grup ºi 2 puncte pentru a fi diferitã de cei doi bãrbaþi (un punct pentru fiecare bãrbat). Deci, pentru femeile din grup, indexul de diversitate va fi: Div women = 1 n 1 × 2 = 0.63 . ( si - s j ) 2 = nå 5 j =1 O altã versiune a acestui index de dezagregare a fost folositã de cãtre Pelled, Ledford ºi Mohrman (1999) ºi foloseºte n – 1 drept numitor. Aceastã formulã este: 1 n ( si - s j ) 2 . Conform lui Williams ºi Meân (2004), a doua formulã este mai n -1å j =1 puþin potrivitã pentru dezagregarea diversitãþii de grup pentru cã nu ia în considerare mãrimea grupului, ci doar surprinde efectele de disimilaritate, în timp ce prima formulã (cu n la numitor) surprinde atât mãrimea, cât ºi efectele de disimilaritate. În literatura diversitãþii de grup acest lucru are implicaþii majore, deoarece a doua formulã ar atribui Div = REFLECÞII TEORETICE {I METODOLOGICE ASUPRA COMPOZIÞIEI... 177 acelaºi index de disimilaritate unei femei într-un grup de nouã, la fel ca unei femei într-un grup de nouãzeci ºi nouã (pentru detalii tehnice, vezi Willimas, Meân, 2004). Valorile obþinute vor fi apoi atribuite fiecãrei categorii de grup, iar aceste valori vor fi folosite în analize ulterioare. În acest caz, într-o eventualã analizã de regresie, variabilele D ºi E sunt folosite ca predictori, iar variabila F ca variabilã dependentã, iar toate inferenþele ºi interpretãrile de date vor fi fãcute la nivel individual. În majoritatea studiilor, compoziþia grupului este tratatã ca o variabilã la nivel de grup pentru cã descrie grupul ca pe un întreg. Deci, este important ca diversitatea sã fie calculatã ºi tratatã ca o variabilã la nivel de grup. Existã mai mulþi algoritmi disponibili în literaturã (mai mult de 40 dupã Bedeian ºi Mossholder [2000]) pentru a calcula diversitatea de grup. Cele mai importante (utilizate) vor fi discutate mai departe. Discuþia este structuratã în douã secþiuni, în funcþie de formatul în care se colecteazã datele relative la diversitate. Datele despre compoziþia grupului pot fi colectate ca variabile discrete sau categoriale (de exemplu, pentru gen ºi rasã) sau ca variabile continue (de exemplu, pentru vârstã ºi personalitate). O secþiune suplimentarã este dedicatã diversitãþii grupului ca faultlines, o metodã care extinde conceptul de diversitate a grupului ºi permite integrarea atât a variabilelor categoriale, cât ºi a celor continue într-un scor general care reflectã diversitatea de grup. Indici ai diversitãþii de grup pentru variabilele categoriale Foarte des, pentru a estima diversitatea grupurilor organizaþionale, în special în ceea ce priveºte caracteristicile demografice, ne confruntãm cu atribute care sunt exprimate ca variabile discrete (categoriale) (gen, rasã, background funcþional, background educaþional). Pentru variabilele categoriale, cea mai des utilizatã formulã este propusã de Shannon ºi Weaver (1949) în teoriile comunicãrii (calculeazã diversitatea reþelelor de comunicare), extinsã la studiul varietãþii demografice de Teachman (1980), iar apoi utilizatã frecvent în literatura diversitãþii grupurilor organizaþionale (Williams, Meân, 2004). Formula este: H = - s å P (ln P ) , unde I este o categorie particularã, s este numãrul total de i i =1 i categorii ºi Pi este proporþia membrilor grupului care aparþin categoriei i. Pentru ilustrare, sã presupunem cã dorim sã calculãm diversitatea de gen pentru un grup cu ºase membrii: doi bãrbaþi ºi patru femei. În acest caz, grupul poate avea maximum douã categorii (bãrbaþi ºi femei), deci s = 2, Pwomen= 0,67 ºi Pmen= 0,33. rezultatul final este: H = –[0,67(ln0,67) + 0,33ln(0,33)] = –[0,67(–0,40)+0,33(–1,41)] = 0,63. Un al doilea exemplu vizeazã un grup cu mai multe categorii de membrii, sã spunem naþionalitãþi. Dacã avem un grup cu zece membrii compus din trei olandezi, doi români, doi belgieni ºi trei germani, numãrul diferitelor categorii va fi patru. Deci, s = 4, Polandezi = 0,30, Promâni = 0,20, Pbelgieni = 0,20, Pgermani = 0,30. Rezultatul final este: H = –[0,30(ln0,30) + 0,20ln(0,20) + 0,20ln(0,20) + 0,30(ln0,30)] = 1,36. Maximul teoretic pentru acest index de diversitate depinde de numãrul de categorii (s) din care este compus grupul ºi, cu cât este mai mare valoarea lui H, cu atât se considerã cã este mai divers (eterogen) grupul. Formula diversitãþii lui Teachman este bazatã pe conceptualizarea diversitãþii de grup ca distanþe euclidiene dintre un anumit membru al grupului ºi toþi ceilalþi membrii ai grupului (Lau, Murninghan, 1998; Williams, Meân, 2004). PETRU L. CUR{EU 178 Un alt index de diversitate utilizat în literaturã este aºa-numitul index de eterogenitate å al lui Blau (1977). Formula pentru acest index este: H B = 1 - Pi , unde i este numãrul de categorii distincte, Pi este proporþia membrilor grupului în categoria i. De exemplu, într-un grup cu ºase membrii compus din trei bãrbaþi ºi trei femei, indexul de eterogenitate al lui Blau este: HB = 1 – (0.52 + 0.52) = 0.5. Asemãnãtor indexului de diversitate al lui Teachman, maximul teoretic pentru indexul de diversitate al lui Blau depinde de numãrul de categorii existente în grup ºi o valoare mai mare este un indicator pentru o diversitate sau eterogenitate în cadrul grupului mai mare. Formula lui Blau este bazatã pe conceptualizarea diversitãþii de grup ca ºi gradul de dispersie al membrilor grupului în funcþie de un un anumit atribut (Lau, Murninghan, 1998; Williams, Meân, 2004). 2 Indici ai diversitãþii de grup pentru variabile continue Atributele folosite pentru a discuta diversitatea grupului nu sunt întotdeauna exprimate ca variabile categoriale. În special atributele mai puþin vizibile, relaþionate atitudinilor, valorilor, nivelului de expertizã sunt des exprimate ca variabile continue. Pentru acest tip de variabile existã mai multe metode de a estima diversitatea de grup. Cea mai simplã metodã de a estima diversitatea de grup pentru atribute exprimate ca variabile continue este aceea de a calcula abaterea standard a grupului pentru scorurile scalei care evalueazã un anumit atribut. Abaterea standard din cadrul grupului reflectã distanþele cumulate dintre membrii grupului pe un continuum dat (atributul mãsurat pe o scalã de interval). Un aspect particular în utilizarea abaterii standard ca un indicator pentru diversitatea de grup e cã este maximizatã atunci când grupul este împãrþit în douã subgrupuri cu scoruri extreme (un subgrup fiind poziþionat la un capãt al scalei, iar al doilea la celãlalt capãt). Deci, valoarea maximã a abaterii standard este atunci când scorurile grupului formeazã o distribuþie bimodalã (Harrison, Klein, în curs de apariþie). Formula pentru abaterea standard este: SD = å (S - S mean ) 2 , unde Si este scorul pe scalã pentru membrul I, n S mean (medie) este media grupului ºi n este mãrimea grupului (numãrul membrilor grupului). Valoarea minimã a SD este 0 ºi cea mai mare valoare depinde de numãrul de intervale ale scalei (maximul depinde de instrumental utilizat pentru a evalua un atribut). Cu cât este mai mare valoarea SD, cu atât este mai mare diversitatea unui grup. Pentru a face comparaþii mai adecvate între grupuri ºi organizaþii, a fost dezvoltat un index de diversitate diferit, începând de la abaterea standard (Sorensen, 2002). Coeficientul de varianþã (CV) a fost pentru prima datã introdus ca o mãsurã a inegalitãþii din cadrul grupului de cãtre Alison (1978) ºi este calculat ca abaterea standard împãrþitã de media grupului. Deci, formula pentru coeficientul de varianþã este: å (S CV = i i - S mean ) 2 n , unde Si este scorul pe scalã pentru membrul i, S mean este media S mean grupului ºi n este mãrimea grupului. Acest index al diversitãþii este mai puþin sensibil la tipul de scalã folosit pentru a evalua un atribut particular ºi poate varia de la 0 (uniformitate completã în cadrul grupului) la n - 1 , unde n este mãrimea grupului, REFLECÞII TEORETICE {I METODOLOGICE ASUPRA COMPOZIÞIEI... 179 indicând cã un membru al grupului are un scor mare pe un atribut particular, iar restul membrilor grupului au scoruri foarte mici (Bedeian, Mossholder, 2000). Acesta este ºi motivul pentru care CV este un indicator acurat al diversitãþii ca inegalitate conform taxonomiei propuse de Harrison ºi Klein (în curs de apariþie). Utilizând CV în loc de SD, este posibil sã comparãm compoziþia grupului pentru mai multe atribute, deoarece CV-ul este insensibil la unitãþile de mãsurã. Totuºi, CV-ul este mai degrabã sensibil la mãrimea grupului ºi poate fi folositor sã-l ajustãm la diferenþele de mãrime atunci când comparãm diversitatea grupului pentru grupuri de diferite mãrimi (Bedeian, Mossholder, 2000). Diversitatea grupului ca faultlines O conceptualizare mai recentã a compoziþiei grupului (diversitate) ca faultlines a fost introdusã de cãtre Lau ºi Murigham (1998) ºi, pentru a o calcula, Thatcher, Jehn ºi Zanutto (2003) au introdus primul algoritm. Acest algoritm funcþioneazã atât pentru variabilele continue, cât ºi pentru cele discrete ºi formulele care vor fi discutate mai jos pot fi de asemenea utilizate pentru o combinaþie a acestor douã tipuri de variabile (diversitatea ca faultlines poate fi calculatã dacã unele atribute sunt exprimate ca variabile discrete ºi altele ca variabile continue). Conform lui Lau ºi Muringham (1998), „faultlines sunt linii ipotetice care divid ºi pot împãrþi grupul în subgrupuri bazându-se pe unul sau mai multe atribute” (Lau, Muringham, 1998, p. 328). Deci, aceastã conceptualizare a diversitãþii ia în considerare relaþia dintre multiplele atribute care descriu diversitatea grupului. Un maxim de faultlines va apãrea când mai multe atribute sunt aliniate într-un grup. De exemplu, dacã naþionlitatea, vârsta ºi genul sunt cele mai relevante categorii dintr-un grup, atunci maximul de faultlines al grupului va fi obþinut când toate aceste atribute sunt aliniate, în sensul cã toate femeile din grup sunt românce mai tinere de 25 de ani, ºi toþi bãrbaþii sunt olandezi mai în vârstã de 45 de ani. Acest mod de a operaþionaliza diversitatea se aplicã în principal grupurilor cu diversitate moderatã (membrii grupului sunt descriºi prin câteva atribute ºi posibilitatea alinierii este prezentã) (Lau, Muringham, 1998). Formula pentru calculul puterii faultlines-urilor (Thatcher, Jehn, Zanutto, 2003) este: ù é p 2 g 2 ê åå nk ( x jk - x j ) ú j =1 k =1 ú, g = 1,2,... s. Fau g = ê p g 2 nk ú ê ê ååå nkg ( xijk - x j ) 2 ú ûú ëê j =1 k =1 i =1 unde n este mãrimea grupului (numãrul total de membrii ai grupului), p este numãrul atributelor considerate pentru fiecare membru al grupului, s este numãrul total de modalitãþi în care poate fi împãrþit grupul în douã subgrupuri (s = 2n – 1 moduri), xijk este valoarea caracteristicii (atributului) jth a membrului ith din subgrupul k, xj este media caracteristicii j în subgrupul k ºi nkg denotã numãrul total de membrii din subgrupul kth (k=1,2), sub divizorul g (Thatcher, Jehn, Zanutto, 2003). Amplitudinea diversitãþii ca faultlines poate fi calculatã atât pentru variabilele categoriale, cât ºi pentru variabilele continue, dar variabilele continue ar trebui puse pe o altã scalã. Pentru grupurile de mãrimi reduse, cel mai uºor mod de a calcula amplitudinea PETRU L. CUR{EU 180 faultlines este de a enumera toate posibilele diviziuni ºi a calcula maximul Faug, g = 1,2,3...s (Thatcher, Jehn, Zanutto, 2003). Amplitudinea faultlines poate lua valori între 0 ºi 1, cu o valoare mai mare indicând o separare de grup mai puternicã de-a lungul faultlines aliniate. Un exemplu de calcul al amplitudinii diversitãþii ca faultlines pentru un grup este prezentat în tabelul 1. Alãturi de amplitudinea faultlines ca mãsurã a separãrii grupului, Bezrukova, Jehn, Zanutto ºi Tatcher (2005) au introdus o mãsurã a distanþei faultlines. Argumentul pentru introducerea acestei noi mãsuri a fost acela cã numai explorând amplitudinea faultlines se ignorã mãsura în care subgrupurile se separã ca rezultat la diferenþelor acumulate de-a lungul diferitelor faultlines (Bezrukova et al., 2005). Algoritmul utilizat estimeazã centroidele de distanþã (distanþa euclidianã dintre mediile a douã subgrupuri dintr-un grup). Formula utilizatã pentru a calcula distanþa faultlines dintre douã subgrupuri este: p å (x Dg = 1j - x2 j ) 2 , unde centroidul (vectorul de medii al fiecãrei variabile) pentru j =1 primul subgroup este 1 = (x11, x12, x13...,x1p), iar centroidul pentru al doilea subgroup este 2 = (x21, x22, x23...,x2p). Distanþa faultlines poate lua valori între 0 ºi ? ºi, cu cât este mai mare valoarea, cu atât este mai mare distanþa dintre douã subgrupuri particulare dintr-un grup. O ilustrare despre cum se calculeazã amplitudinea ºi distanþa faultlines este prezentatã în tabelul 1. Tabelul 1. Un exemplu de calcul al diversitãþii grupurilor ca faultlines (adaptat dupã Bezrukova, Jehn, Zanutto, Tatcher, 2005) Divizor (g) 1 2 3 4 5 6 7 Subgrupuri Subgrup 1 (k=1) Subgrup 2 (k=2) Subgrup 1 (k=1) Subgrup 2 (k=2) Subgrup 1 (k=1) Subgrup 2 (k=2) Subgrup 1 (k=1) Subgrup 2 (k=2) Subgrup 1 (k=1) Subgrup 2 (k=2) Subgrup 1 (k=1) Subgrup 2 (k=2) Subgrup 1 (k=1) Subgrup 2 (k=2) Membrii din subgrup 1 2, 3, 4 2 1,3,4 3 1,2,4 4 1,2,3 1,2 3,4 1,3 2,4 1,4 2,3 ng 1 3 1 3 1 3 1 3 2 2 2 2 2 2 Fau g Dg .103 .238 .573 1.321 .543 1.251 .115 .265 .400 .691 .309 .535 .291 .503 Notã: Grupul prezentat în tabel este un grup cu patru membrii cu urmãtoarea compoziþie: primul membru este un bãrbat caucazian de 26 ani, al doilea este un bãrbat asiatic de 31 ani, membrul al treilea este o femeie caucazianã de 24 ani, iar cel de-al patrulea membru este o femeie asiaticã de 29 ani. Amplitudinea faultlines este calculatã ca valoarea maximã a lui Faug REFLECÞII TEORETICE {I METODOLOGICE ASUPRA COMPOZIÞIEI... 181 de-a lungul diferitelor subgrupuri; în aceeaºi idee cu conceptualizarea faultlines este recomandat sã se considere numai diviziunile în care subgrupurile au cel puþin 2 membrii (în acest caz subgrupurile 5, 6 ºi 7). În mod similar, distanþa faultlines este calculatã ca maximul Dg dintre centroide. Concluzii Din perspectiva sistemelor sociale deschise, diversitatea grupurilor organizaþionale este supusã legii varietãþii limitate, afirmând cã diversitatea grupului ar trebui sã se potriveascã perfect constrângerilor organizaþionale ºi ale sarcinii. În acest sens, diversitatea de grup va fi beneficã pentru eficienþa grupului numai în ideea în care se potriveºte cerinþelor sarcinii. Din perspectiva SAC, diversitatea grupului este supusã legii varietãþii necesare, afirmând cã sistemul are nevoie de diversitate pentru a fi puternic ºi pentru a supravieþui. Împreunã cu caracteristicile sarcinii ºi resursele disponibile, compoziþia grupului influenþeazã dinamica localã ºi, în acest fel, implicaþiile diversitãþii grupului pentru eficienþa acestuia sunt plasate într-un set de interacþiuni mai generale ºi mai complexe, cu dinamicile globale ºi contextuale. O propunere generalã care rezultã atât din categorizarea socialã, cât ºi din ipoteza similaritãþii/atracþiei este aceea cã atributele rapid detectabile sunt mai probabil sã declanºeze procesele de categorizare socialã ºi utilizarea stereotipurilor ºi în final sã influenþeze negativ procesele de interacþiune socialã din cadrul grupului, în timp ce atributele mai puþin observabile sunt mai probabil sã aibã un efect asupra proceselor de grup relaþionate cu sarcina. Relaþia cu sarcina a acestor atribute trebuie însã atent studiatã ºi argumentatã înainte de a face afirmaþii privind impactul lor asupra eficienþei grupului. De asemenea, conceptualizarea diversitãþii ca varietate, separare sau inegalitate este esenþialã pentru a înþelege efectele diversitãþii asupra eficienþei grupurilor organizaþionale. Pe baza argumentelor de mai sus se poate concluziona cã diversitatea este beneficã pentru performanþa grupurilor organizaþionale doar în cazul în care este conceptualizatã ca varietate, iar atributele specifice sunt relevante pentru sarcinã. În acest caz diversitatea va fi foarte probabil asociatã cu conflicte funcþionale legate de sarcina promarã a grupului. Diversitatea ca separare ºi inegalitate va avea efecte negative asupra dinamicii ºi eficienþei grupurilor organizaþionale în special datoritã faptului cã se asociazã cu conflicte relaþionale. Mai sus au fost discutate mai multe metode de calcul a diversitãþii în grupurile organizaþionale. Ele nu sunt însã similare ºi nu ar trebui sã fie folosite nediscriminativ. Utilizarea unei anumite metode ar trebui sã se bazeze pe o argumentare teoreticã acuratã (de exemplu, privind conceptualizarea diversitãþii ca varietate, separare sau inegalitate) ºi ar trebui sã urmeze unei analize atente a procedurii de colectare ºi prelucrare a datelor. Abstract: Group composition is one of the most studied antecedents of group effectiveness and certainly one of the most debated topics in the literature on groups. It is an important topic because group composition is a central element of group design that can be easily changed in order to adjust performance. It is however also an intensely debated one because there is little agreement in the literature on whether the diversity is beneficial or not for group performance and effectiveness. The present paper reviews the implications of group diversity for group effectiveness using two 182 PETRU L. CUR{EU systemic approaches (open systems and complex adaptive systems) and it also discusses the mechanisms through which diversity is related to group effectiveness. Finally the paper addresses the issue of multi-level designs in group diversity research and it presents the most common algorithms used to compute group diversity. Keywords: group composition, diversity, effectiveness. Biblografie Alison, P. (1978), „Measures of inequality”, American Sociological Review, 43, pp. 865-880. Allport, G. (1954), The nature of prejudice, Reading, MA: Addison-Wesley. Ancona, D.G., Caldwell, D.F. (1992), „Demography and design: Predictors of new product team performance”, Organization Science, 3, pp. 321-341. Anderson, P. (1999), „Complexity theory and organization science”, Organization Science, 10, 3, pp. 216-232. Arrow, H., McGrath, J.E., Berdahl, J.L. (2000), Small groups as complex systems: Formation, coordination, development, and adaptation, Newbury Park, CA: Sage. Ashby, W.R. (1962), „Principles of the self-organization system”, reeditat în Emergence: Complexity and Organization, 2004, 6, 1-2, pp. 102-126. Barrick, M.R., Stewart, G.L., Neubert, M.J., Mount, M.K. (1998), „Relating member ability and personality to work-team processes and team effectiveness”, Journal of Applied Psychology, 83, 3, pp. 377-391. Berscheid, E., Walster, H. (1978), Interpersonal attraction, Addison-Wesley, Reading. Bedeian, A.G., Mossholder, K.W. (2000), „On the use of coefficient of variation as a measure of diversity”, Organizational Research Methods, 3, 3, pp. 285-297. Bezrukova, K., Jehn, K.A., Zanutto, E., Tatcher, S.M.B. (2005), „Do faultlines hurt or help? Exploring distance, identity, task conflict, and individual performance in diverse groups”, Paper presented to the 18th Annual Conference of the International Association for Conflict Management, Sevilia. Blau, P.M. (1977), Inequality and heterogeneity, Free Press, New York. Bruner, J.S., Goodnow, J.J., Austin, G.A. (1956), A study of thinking, NY Science Editions, New York. Byrne, D.E. (1971), The attraction paradigm, Academic Press, New York. Campion, M.A., Medsker, G.J., Higgs, A.C. (1993), „Relations between work group characteristics and effectiveness: Implications for designing effective work groups”, Personnel Psychology, 46, 2, pp. 823-850. Chattopadhyay, P. (1999), „Beyond direct and symmetrical effects: The influence of demographic dissimilarity on organizational citizenship behaviors”, Academy of Management Journal, 42, pp. 273-287. Cohen, S.G., Bailey, D.E. (1997), „What makes a teamwork: Group effectiveness research from the shop floor to the executive suite”, Journal of Management, 23, 3, pp. 239-290. Cohen, A., Doveh, E., Eick, U. (2001), „Statistical properties of the index of agreement”, Psychological Methods, 6, 3, pp. 297-310. Curºeu, P.L. (2001), „Abordarea cognitivã a grupurilor formale”, Cogniþie, Creier, Comportament, V, 3, pp. 273-305. Curºeu, P.L. (2002), „Using the conceptual mapping technique in the study of small groups”, Psihologia Socialã. Buletinul laboratorului „Psihologia câmpului social”, 10, pp. 37-52. Curºeu, P.L. (2003), Formal group decision-making. A social cognitive approach, RO: ASCR Press, Cluj-Napoca. REFLECÞII TEORETICE {I METODOLOGICE ASUPRA COMPOZIÞIEI... 183 Curºeu, P.L., Rus, D. (2005), „The cognitive complexity of groups. A critical look at team cognition research”, Cognitie, Creier, Comportament, 9, 4, pp. 681-710. Curºeu, P.L. (2006), Group composition and effectiveness, Editura ASCR, Cluj-Napoca. De Dreu, C.K.W., West, M.A. (2001), „Minority dissent and team innovation: The importance of participation in decision-making”, Journal of Applied Psychology, 86, pp. 1191-1201. Dionne, S. D., Randel, A.E., Jaussi, K.S., Chun, J.U. (2004), „Diversitz and demography in organizations: Alevels of analysys review of the literature”, în F.J. Yammarino ºi F. Dansereau (eds), Multi-level issues in Organizational Behavior and Processes, Elsevier, Amsterdam, vol. 3, pp. 181-229. Dooley, K. (1996), „A nominal definition of complex adaptive systems”, The Chaos Network, 8, 1, pp. 2-3. Dooley, K. (1997), „A Complex Adaptive Systems model of organization change”, Nonlinear Dynamics, Psychology & Life Science, 1, 1, pp. 69-97. Eidelson, R.J. (1997), „Complex Adaptive Systems in the behavioral and social sciences”, Review of General Psychology, 1, 1, pp. 42-71. Ellis, D.G., Fisher, B.A. (1994), Small group decision making: Communication and the group process, ediþia a IV-a, McGraw-Hill, New York. Ely, R., Thomas, D. (2001), „Cultural diversity at work: The effects of diversity perspectives on work group processes and outcomes”, Administrative Science Quarterly, 46, pp. 229-273. Gell-Mann, M. (1994), The quark and the jaguar: Adventures in simple and complex, W.H. Freeman, New York. Gladstein, D.L. (1984), „Groups in context: A model of task group effectiveness”, Administrative Science Qaurterly, 29, pp. 499-517. Guzzo, R.A., Dickson, M.W. (1996), „Teams in organizations: Recent research on performance and effectiveness”, Annual Review of Psychology, 47, pp. 307-338. Greenwald, G.A., Banaji, M.R., Rudman, L.A., Farnham, S.D., Nosek, B.A., Mellott, D.S. (2002), „A unified theory of implicit attitudes, stereotypes, self-esteem, and self-concept”, Psychological Review, 109, 1, pp. 3-25. Gruenfeld, D.H., Mannix, E.A., Williams, K.Y., Neale, M.A. (1996), „Group composition and decision-making: How member familiarity and information distribution affect process and performance”, Organizational Behavior and Human Decision Processes, 76, 1, pp. 1-15. Hackman, J.R. (1987), „The design of work teams”, în J.W. Lorsch (coord.), Handbook of Organizational Behavior, Prentice Hall, Englewood Cliffs, pp. 315-342. Hamilton, D.L., Sherman, J.W. (1994), „Stereotypes”, în R.S. Wyer Jr. ºi T.K. Srull (coord.), Handbook of social cognition, ediþia a II-a, vol 2, pp. 1-68, NJ: Elrbaum, Hilsdale. Haythorn, W.W. (1968), „The composition of groups: A review of the literature”, Acta Psychologica, 28, pp. 97-128. Hilton, J., Hippel, W. (1996), „Stereotypes”, Annual Review of Psychology, 47, pp. 237-271. Hinsz, V.B., Tindale, R.S., Vollrath, D.A. (1997), „The emerging conceptualization of groups as information processors”, Psychological Bulletin, 121, 1, pp. 43-64. Horwitz, S.K. (2005), „The compositional impact of team diversity on performance: Theoretical considerations”, Human Resource Development Review, 4, 2, pp. 219-245. Ibarra, H. (1992), „Homophily and differential returns: Sex differences in network structure and access in advertising firms”, Administrative Science Quarterly, 37, pp. 422-447. Ilgen, D.R., Hollenbeck, J.R., Johnson, M., Jundt, D. (2005), „Teams in organizations: From Input-Process-Output models to IMOI models”, Annual Review of Psychology, 56, pp. 517-543. Jackson, S.E. (1992), „Team composition in organizational settings: Issues in managing an increasingly diverse work force”, în S. Worchel, W. Wood ºi J.A. Simpson (coord.), Group Process and Productivity, pp. 138-173, Sage Publications, Londra. 184 PETRU L. CUR{EU Jackson, S.E., May, K.E., Whitney, K. (1995), „Understanding the dynamics of diversity in decision-making teams”, în R.A. Guzzo, E. Salas, Associates (coord.), Team effectiveness and decision-making in organizations, pp. 204-261, Jossey Bass, San Francisco. James, L.R., Demaree, R.R.G., Wolf, G. (1984), „Estimating Within-Groups Interrater Reliability with and without Response Bias”, Journal of Applied Psychology, 69, pp. 85-98. Jehn, K.A. (1995), „A multimethod examination examination of the benefits and detriments of intragroup conflict”, Administrative Science Quarterly, 40, pp. 256-282. Jehn, K.A., Northcraft, G.B., Neale, M.A. (1999), „Why differences make a difference: A field study of diversity, conflict, and performance in work groups”, Administrative Science Quarterly, 44, pp. 741-763. Judd, C.M., Park, B. (1993), „Definition and assessment of accuracy in social stereotypes”, Psychological Review, 100, 1, pp. 109-128. Katz, D., Kahn, R.L. (1978), The social psychology of organizations, endiþia a II-a, John Wiley & Sons, Inc., New York. Lau, D.C., Murnigham, J.K. (1998), „Demographic diversity and faultlines: The compositional dynamics of organizational groups”, Academy of Management Review, 23, 2, pp. 325-340. Mannix, E., Neale, M.A. (2005), „What differences make a difference? The promise and reality of diverse teams in organizations”, Psychological Science in the Public Interest, 6, 2, pp. 31-55. Marks, M.A., Mathieu, J.E., Zaccaro, S.J. (2001), „A temporally based framework and taxonomy of team processes”, Academy of Management Review, 26, 3, pp. 356-376. McDonald, D.G., Dimmick, J. (2003), „The conceptualization and measurement of diversity”, Communication Research, 30, 1, pp. 60-79. McGarthy, C. (1999), Categorization in Social Psychology, Sage Publications Inc., Londra. McGrath, J.E. (1984), Groups: Interaction and performance, Prentice Hall, Englewood Cliffs. McGrath, J.E., Arrow, H., and Berdahl, J.L. (2000), „The study of groups: past present and future”, Personality and Social Psychology Review, 4, 1, pp. 95-105. Michela, J.L. (1996), „Social psychology and organizations”, în G. Semin ºi K. Fiedler (coord.), Applied Social Psychology, pp. 227-256, Sage Publications, Londra. Miclea, M., Curºeu, P.L. (2003), Modele neurocognitive, Editura ASCR, Cluj-Napoca. Miller, C.C., Burke, L.M., Glick, W.H. (1998), „Cognitive diversity among upper echelon executives: Implications for strategic decision processes”, Strategic Management Journal, 19, pp. 39-58. Milliken, F.J., Martins, L.L. (1996), „Searching for common threads: Understanding the multiple effects of diversity in organizational groups”, Academy of Management Review, 21, 2, pp. 402-433. Mohammed, S., Klimoski, R., Rentsch, J.R. (2000), „The measurement of team mental models: We have no shared schema”, Organizational Research Methods, 3, 2, pp. 123-165. Moreland, R.L., Levine, J.M. (2003), „Group composition: Explaining similarities and differences among group members, în M.A. Hogg ºi J. Cooper (coord.), Sage handbook of social psychology, pp. 367-380, Sage Publications, Londra. O’Reilly, C., Caldwell, D., Barnett, W. (1989), „Work group demography, social integration and turnover”, Administrative Science Quarterly, 34, pp. 21-37. Pelled, L.H. (1996), „Demographic diversity, conflict, and work group outcomes: An intervening process theory”, Organization Science, 7, pp. 615-631. Pelled, L.H., Eisenhart, K.M., Xin, K.R. (1999), „Exploring the black box: An analysis of work group diversity, conflict and performance”, Administrative Science Quarterly, 44, pp. 1-28. Pelled, L.H., Ledford, G.E., Mohrman, S.A. (1999), „Demographic dissimilarity and work-place inclusion”, Journal of Management Studies, 36, pp. 1013-1031. Pondy, L.R., Mitroff, I. (1979), „Beyond open system models in organization”, Research in Organizational Behavior, 1, pp. 3-39. REFLECÞII TEORETICE {I METODOLOGICE ASUPRA COMPOZIÞIEI... 185 Ross, B.H., Makin, V.S. (1999), „Prototype versus exemplar models”, în R.J. Sternberg (coord.), The nature of cognition, pp. 205-241, MIT Books, Cambridge. Sacco, J.M., Schmitt N. (2005), „A dynamic multilevel model of demographic diversity and misfit effects”, Journal of Applied Psychology, 89, pp. 1-29. Schruijer, S.G.L., Mostert, I. (1997), „Creativity and sex composition: An experimental illustration”, The European Journal of Work and Organizational Psychology, 6, 2, pp. 175-182. Shannon, C., Weaver, W. (1949), The mathematical theory of communication, University of Illinois Press, Urbana. Simons, T., Pelled, L.H., Smith, K.A. (1999), „Making use of difference: Diversity debate and decision comprehensiveness in top management teams”, Academy of Management Journal, 42, 6, pp. 662-673. Simpson, E.H. (1949), „Measurement of diversity”, Nature, 163, p. 688. Sørensen, J.B. (2002), „The use and misuse of the coefficient of variation in organizational demography research”, Sociological Methods and Research, 3, 4, pp. 475-491. Stasser, G., Stewart, D., Wittenbaum, G. (1995), „Expert roles and information exchange during discussion: The importance of knowing who knows what”, Journal of Experimental Social Psychology, 57, pp. 244-265. Swann, W.B. Jr., Polzer, J.T. Seyle, C.D., Ko, S.J. (2004), „Finding value in diversity: Verification of personal and social self views in diverse groups”, Academy Management Review, 29, pp. 9-27. Tajfel, H. (1981), Human groups and social categories: Studies in social psychology, Cambridge University Press, Cambridge. Tannenbaum, S.I., Beard, R.L., Salas, E. (1992), „Team building and its influence on team effectiveness: An examination of conceptual and empirical developments”, în K. Kelley (coord.), Issues, Theory, and Research in Industrial/Organisational Psychology, pp. 117-153, Elsevier, Amsterdam. Teachman, J. (1980), „Analysis of population diversity”, Sociological Methods and Research, 5, 3, pp. 341-362. Thatcher, S.M.B., Jehn, K.A., Zanutto, E. (2003), „Cracks in diversity research: the effects of faultlines on conflict and performance”, Group Decision and Negotiation, 12, pp. 217-241. Tsui, A.S., Egan, T.D., O’Reilly, C.A. (1992), „Being different: Relational demography and organizational attachment”, Administrative Science Quarterly, 37, pp. 549-579. Turner, J. (1987), Rediscovering the social group. A social categorization theory, Blackwell, Oxford. Tziner, A., Eden, D. (1985), „The effects of crew composition on crew performance: Does the whole equal the sum of its parts?”, Journal of Applied Psychology, 70, pp. 85-93. Van Knippenberg, D., De Dreu, C.K.W., Homan, A.C. (2004), „Work group diversity and group performance: An integrative model and research agenda”, Journal of Applied Psychology, 89, 6, pp. 1008-1022. Van Knippenberg, D., Schippers, M.C. (în curs de apariþie), „Work group diversity. Forthcoming”, Annual Review of Psychology. Watson, W.E., Kumar, K., Michaelsen, L.K. (1993), „Cultural diversity’s impact on interaction processes and performance: Comparing homogeneous and diverse task groups”, Academy of Management Journal, 36, pp. 590-602. Webber, S.S., Donahue, L.M. (2001), „Impact of highly and less job-related diversity on work group cohesion and performance: A metaanalysis”, Journal of Management, 27, pp. 141-162. Wiersma, M.F., Bantel, K.A. (1992), „Top management demography and corporate strategic change”, Academy of Management Journal, 35, 1, pp. 91-121. Williams, H.M., Mean, L.J. (2004), „Measuring gender composition in work groups: A Comparison of existing methods”, Organizational Research Methods, 7, 4, pp. 456-474. 186 PETRU L. CUR{EU Williams, K.Y., O’Reilly, C.A. (1998), „Demography and diversity in organizations: A review of 40 years of research”, Research in Organizational Behavior, 20, pp. 77-140. Wood, W. (1987), „Metaanalytic review of sex differences in group performance”, Psychological Bulletin, 102, pp. 53-71. III. NOTE ªI COMENTARII Adrian Neculau1 La spécificité du pouvoir dans la Roumanie communiste et postcommuniste I. Un peu d’histoire La Roumanie moderne a eu une vie parlementaire de courte durée. En 1866 a été adoptée la première Constitution européenne et en 1923 la première Constitution qui introduisait le suffrage universel et le pluripartisme, c’est-à-dire les prémisses d’une société démocratique. Mais les pratiques démocratiques n’ont pas eu le temps de se consolider; ce début prometteur s’est interrompu en 1938 avec le début du régime autoritaire de Carol II. Les changements postérieurs à 1944 ont produit un écart important de sorte que cette date peut être considérée comme un événement crucial dans le changement de la vie sociale en Roumanie. Une «nouvelle histoire» s’est installée alors, mais peu nombreux furent ceux qui purent anticiper son cours. Les acteurs sociaux restèrent pour quelque temps dans l’expectative de savoir si le fil des événements serait réversible ou pas. On attendait un retour à une «normalité» connue, pratiquée, on comptait sur les occidentaux pour restaurer leur démocratie et modèle. Dans les trois années 1945 à 1948 des changements radicaux se sont produits aux plans politique, social et économique. Vladimir Tismãneanu, professeur de sciences politiques a l’université de Maryland (USA), apprécie qu’après 1945, le minuscule Parti Communiste ait réussi, «par fraude, mobilisation et manipulation sous le couvert de l’Armée Rouge, à devenir de plus en plus influent en éliminant et émasculant ses rivaux politiques lentement mais sûrement». Tout comme dans les autres pays de l’Est, la ligne directrice venait de Moscou. L’objectif était le contrôle dans les secteurs-clef de la société, à partir des niveaux administratif et économique, puis avec une extension sur toute la vie sociale et politique: «leur stratégie était le contrôle total de la société». Les nouveaux détenteurs du pouvoir désiraient un changement radical du cours de l’histoire, l’instauration de la «dictature du prolétariat» et la dissolution de toutes forces qui auraient pu s’opposer à ce contrôle absolu. Après l’élimination des adversaires politiques, la furie destructive s’est dirigée vers leurs propres adeptes qui ne suivaient pas la ligne tracée par le dogme stalinien, l’esprit fractionniste s’affirmant comme une constante dans la conduite des leaders qui détectèrent et éliminèrent sans 1. Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iaºi. PSIHOLOGIA SOCIAL| 17/2006 190 ADRIAN NECULAU pitié des «ennemis» infiltrés dans les rangs de leur parti. Des leaders importants furent arrêtés, emprisonnés, interrogés et torturés, certains furent même tués. Le sociologue Pavel Câmpeanu, lui-même ancien militant en rupture avec le Parti, et le politologue roumano-américain mentionné ci-dessus, provenant d’une famille d’anciens militants, deux connaisseurs de l’intérieur du système, ont démonté avec compétence les modalités dans lesquelles le nouvel pouvoir s’est constitué et a fonctionné. Tout a commencé, ainsi que le décrit Câmpeanu, dans la prison de Caransebeþ où étaient emprisonnés plusieurs leaders du parti pendant la guerre. Sur place, a été conçu le modèle stratifié de dynamique du groupe, répandu et disséminé plus tard comme modèle culturel et norme de parti quand le groupe a accédé au pouvoir. Soudé, organisé hiérarchiquement, dans le respect de la norme commune et la pratique de la soumission, se servant de la communication dans une langue puérile accessible à tous, le groupe de Caransebeþ a réussi à éliminer tout ce qui lui faisait obstacle, y compris les émissaires envoyés de Moscou (Pauker, Luca), pour prendre la direction du parti et du pays. Le mot-clef de cette étape est celui de pouvoir; les positions du pouvoir ne se distribuaient pas selon les compétences, mérites, réussites dans les actions passées, mais en fonction des affinités entre le sélectionneur et le sélectionné. Ceux qui reçurent alors la caution du leader Gheorghe Gheorghiu-Dej et de son groupe ont occupé plus tard des fonctions-clef, contrôlant – en tant que personnes de confiance – tous les secteurs de la vie économique, sociale, la culture et les filières de formation. Ils se sont familiarisés avec l’esprit du corps, ont appris que la solidarité de groupe peut briser tous les autres critères de sélection: compétence, travail ou sacrifice pour une idée. Et ils ont ainsi transposé ce scénario de vie dans leurs domaines d’action ultérieurs. Câmpeanu, qui a partagé cette vie de groupe et s’y est formé, écrit: «Leur manière de vie des années de prison, comme détenus, conditionnera profondément la manière dont ils agiront en tant que personnalités publiques de premier rang». Après quelque temps, des adeptes, considérés comme insuffisamment soumis, furent éliminés pour «déviations» inventées, parmi eux certains des fondateurs même. Quel a été la spécificité de ce groupe formé à Caransebeº? Il fonctionnait selon les règles d’une organisation. Avec des normes précises, des hiérarchies bien fixées et des spécialisations de fonctions. Les normes du groupe étaient simples: la solidarité avec la cause commune, une certaine complaisance envers l’état d’isolation, déterminée par la captivité légale et le manque de communication avec le contexte social, le refus de communiquer avec la direction du parti se trouvant en liberté. En a résulté une auto-centration du groupe, l’émergence de son besoin de consolidation comme cellule isolée dans la lutte avec l’extérieur, étranger et donc hostile. Les règles de la vie quotidienne de la prison, inventées et appliquées par le groupe dominant, ont déterminé l’apparition d’un modèle de pouvoir à part caractérisé par deux traits spécifiques: la personnification du mécanisme de direction autour du leader incontestable Gheorghiu-Dej («l’autorité organisationnelle ne pouvait pas se manifester pratiquement que sous forme d’autorité personnelle») et l’organisation d’une structure intérieure de cette mini-société, de nature à assurer la participation active de chaque individu à travers le contrôle de chacun de ses membres. Le mécanisme de leur intégration supposait quelques règles coercitives, de nature politique, l’application de celles-ci relevant du monopole absolu de la direction. Il existait une séparation entre la phase de la décision (prise par le groupe dominant) et la phase de l’exécution, où étaient entraînés les membres ordinaires: «les membres ordinaires de l’organisation participaient à l’application d’une sanction qu’ils n’avaient pas décidée, sans être informés au moins ex-post sur ses raisons. De cette LA SPÉCIFICITÉ DU POUVOIR DANS LA ROUMANIE COMMUNISTE... 191 manière, la sanction ne réglait pas seulement les relations de la direction avec le sanctionné, mais surtout, ses relations avec toute l’organisation». La sanction de l’isolation de certains membres fonctionnait comme mécanisme coercitif et avait un effet de renforcement de la solidarité. Tous les membres acceptaient les dispositions reçues, sans se poser la question de leur légitimité. Par conséquent, l’intégration des membres dans cette microsociété se réalisait par leur déshumanisation. L’annulation des réactions critiques était considérée comme une attitude de militant, et les fanatiques vivaient avec une réelle frénésie cette renonciation à leur propre liberté afin de pouvoir eux-mêmes, plus tard, abuser de leur pouvoir avec l’objectif de soumettre à leur tour des clients potentiels. La métamorphose de sujet en satrape s’effectue avec une rapidité dont voici une illustration: après la Libération, le groupe réalise un voyage d’initiation et de changement à l’occasion de la route de Caransebe[ à Bucarest. Au cours de ce voyage, l’organisation modifie sa fonction, elle devient une sorte de groupe de proie, «le détachement de choc de la future dictature», qui commence l’offensive «pour l’instauration du régime stalinien dans l’espace carpato-danubien». La stratification de l’organisation sur un mode vertical avec tout son cortège d’inégalités fonctionnelles, n’a pas seulement créé les normes, mais aussi les procédures de renforcement. Cette manière d’entraînement et de contrôle, qui se réalisait par l’organisation supérieure de la vie sociale de l’organisation, se matérialisait par diverses procédures pratiques. Ainsi, par exemple, la répartition des détenus en cellules (dortoirs), dans les ateliers de production ou autres travaux et missions spéciales se faisait par le groupe dominant et non pas par l’administration du pénitencier. On pratiquait le système de la rotation périodique, «de l’instabilité stratégique», personne ne devait avoir le sentiment d’avoir trouvé un lieu sûr. Câmpeanu nomme ce mouvement continu «mobilité» interne. Naturellement, le groupe dominant était exclu de cette règle, personne ne pensait qu’il pourrait accéder à la cellule 47 composée de Gheorghiu-Dej et des deux officiers d’ordonnance, Chivu Stoica et Alexandru Drãghici. Les dominants concentraient en leur main toutes les informations, ils fixaient «les regles extrêmement sévères d’intégration dans la communauté» des nouveaux arrivés. Leur pouvoir n’était contesté par personne, ils se situaient au-dessus les autres, «la ligne» venait d’eux, c’est-à-dire la norme de conduite pour les autres. Chaque nouvel arrivé était placé dans une sorte de quarantaine, soumis à un régime de questions, de surveillance et d’intégration dans le système; l’accueil se caractérisait par un climat d’hostilité et de suspicion plus que de chaleur et confiance. La suspicion fonctionnait en tant que norme institutionnelle, Câmpeanu explique que l’atmosphère de suspicion le contaminerait, comme tous les autres, sans qu’il réussisse jamais à s’en guérir. Et cette norme de la soumission et de la surveillance réciproque a marqué toute l’élite politique future. Voyons maintenant comment, à partir d’un tel contexte, l’élaboration des représentations sociales peut être conditionnée et dirigée. Notre hypothèse sera la suivante: si le contexte social, idéologique et institutionnel est fermement contrôlé et orienté et qu’il rejette les idées et les manifestations alternatives, alors il crée les prémisses pour une élaboration de représentations sociales liées à cette réalité. Notre recherche s’est ainsi dirigée vers l’identification des modalités de construction du contexte idéologique et institutionnel qui a permis d’atteindre cet objectif. Il nous faut préciser que nous ne marquons de distinction nette entre les deux types de contextes. Dans la pratique sociale, les institutions et les situations, en tant que 192 ADRIAN NECULAU «contextes immédiats», résultent de l’exercice de la «pensée sociale», parfois elles ont été créées ou restructurées suite à un «impératif» idéologique. Souvent, on ne distingue pas nettement entre individuel et social. En Europe de l’Est, le social avait envahi l’individuel, et des individus bien déterminés ont volontairement décidé de l’évolution du social. L’ambiguïté de cette présentation est donc dépendante de l’ambiguïté de la réalité décrite. L’occupation de la Roumanie par l’armée soviétique a été suivie, le 6 mars 1945, par l’instauration d’un nouveau régime politique contrôlé par cette grande puissance. Toutes les institutions de l’État ont été subordonnées par ce nouveau régime, y compris le système d’éducation et instruction. L’imitation du système soviétique de formation des cadres était devenue une priorité. Les changements politiques, économiques, sociaux et culturels ont entraîné des conversions de l’ensemble du contexte social et culturel et propagé leurs effets à l’ensemble de la société. Nous avons décrit, pour cet «interlude communiste» trois caractéristiques: la négation, la redécouverte, la stagnation (Neculau, 2004). Le nouveau régime a pris rapidement des mesures importantes: nationalisation des principaux moyens de production, instauration du parti unique, destruction de l’ancienne élite intellectuelle, installation d’une nouvelle idéologie proclamant la supériorité de la science, de l’art et de la culture de type soviétique, transformation des établissements éducatifs en centres de propagande destinés à former une nouvelle société et un homme nouveau, loyal au nouveau pouvoir et engagé dans la lutte contre l’homme ancien. II. Un autre contexte social et d’autres pratiques sociales Serge Moscovici (1984) écrit que les représentations sociales sont «des aspects [ ] du milieu social», des produits du contexte social générés collectivement. Les représentations sociales et les idéologies sont des produits de groupes, classes sociales ou cultures spécifiques. Déjà en 1961, il semblait banal à Serge Moscovici d’identifier uniquement l’agent qui élabore la représentation, et bien plus productif de définir la motivation de celui-ci: il serait facile de savoir «qui» a élaboré une représentation sociale, et plus intéressant de savoir «dans quel but» il le fait, et ceci parce que la représentation détermine de manière exclusive les «processus de formation des conduites et d’orientation des communications sociales». Plus tard, lorsqu’il plaide pour l’étude des représentations sociales, Serge Moscovici (2002) observe que malgré l’intuition que nous avons de l’inscription des représentations collectives et sociales dans une perspective selon laquelle la cohérence et les pratiques sociales sont réglées par les croyances, les savoirs, les normes et les langages produits par une société, bref par la culture de celle-ci, nous abordons trop souvent les représentations sociales comme si elles étaient détachées de leur contexte spécifique. Nous pouvons désormais formuler l’hypothèse de travail suivante: si un ensemble particulier de conditions a présidé à l’élaboration par des individus d’un ensemble spécifique de représentations (du monde en général et de leur environnement en particulier), alors lorsque l’occasion se présente, ces individus se conduiront selon les prescriptions de ces représentations. Les représentations élaborées dans un contexte spécifique prescrivent les pratiques adoptées. Aussi, l’attachement aux valeurs et aux normes cohérentes avec ce système de représentations est inscrit dans les rapports collectifs concrets. La propagande, c’est à dire LA SPÉCIFICITÉ DU POUVOIR DANS LA ROUMANIE COMMUNISTE... 193 «la pédagogie appliquée aux citoyens tels que les pouvoirs les pensent» (Rouquette, 1999), détermine l’élaboration et la diffusion du système de représentations souhaité. Nous rejoignons ici les écrits de Rouquette (1999) au sujet du «citoyen pensé», que le pouvoir a, dès l’origine, fondé et instauré en dépendance de ce pouvoir. Le citoyen pensé devient ainsi le porte-parole d’idées objectivées et rationalisées selon les normes qui définissent le «bon citoyen» et il se sent devenu responsable, engagé à diffuser ces dernières. Une caractéristique de ce type de citoyen est son besoin de participer au projet commun, de s’assurer de la cohésion, voire du consensus qui contribue au renforcement du pouvoir, ce pouvoir qu’il sent ainsi partager. Implémenter chez les citoyens les représentations sociales souhaitées par le pouvoir semble être le moyen le plus sûr de verrouiller la pérennité de ce pouvoir. Tous les chercheurs qui s’intéressent aux représentations sociales ont tenté de concilier le social et le cognitif. Ainsi, dire que les représentations sociales sont une construction sociocognitive traduirait l’interaction entre ces deux composantes. L’examen des définitions proposées pour la représentation sociale permet de constater que, malgré leur caractère de constructions cognitives, les représentations sociales ne peuvent être détachées du contexte social où elles ont été élaborées; elles sont prisonnières du social. Mais il y a lieu de souligner davantage l’importance du contexte social. Le contexte est un système d’idées, croyances, normes et habitudes qui constituent l’environnement social et culturel de l’individu. Cet environnement est relayé par l’éducation et le langage. Ainsi, le contexte fournit les références, les modèles de conduites et de pratiques quotidiennes et assure l’intégration sociale de l’individu. Ainsi, les individus et les groupes se différencient selon le milieu fréquenté et les pratiques où ils se sont développés. Le langage, les rites, la culture, les traditions, les vêtements, l’habitat, le type de relations interpersonnelles, etc., forment ensemble un cadre social et culturel spécifique qui traduit l’ordre social en vigueur et porte les traces de la mémoire collective et les normes du groupe social en question. Deux types de contextes sont réputés influencer l’élaboration des représentations sociales: a. le contexte social global, qu’Abric et Guimelli (1998) appellent également idéologique (lié à l’histoire de groupe) et qui situe l’individu dans un système social, soit un «champ social donné» (Doise, 1992) et b. le contexte immédiat, déterminé par les situations concrètes, par les rapports où est placé l’individu. Le contexte social global, idéologique et le contexte immédiat, situationnel, construisent ensemble une réalité sociale et historique spécifique, laquelle «habille» l’individu et l’oblige à interpréter une information particulière et à créer des images, croyances et représentations spécifiques. Si l’individu (le groupe) nourrit ses représentations d’un contexte donné, il «apprendra» des significations et interprétations particulières des phénomènes sociaux et construira des modèles spécifiques d’organisation des connaissances. Tout ceci suggère que les particularités du contexte induisent des tableaux de valeurs, déterminent le système axiologique et proposent des normes et styles de conduite. Les chercheurs de premier rang invoquent «les effets du contexte» sur les représentations sociales (Abric, Guimelli, 1998). Mais jusqu’ici, toutes les références au contexte renvoient plutôt à une réalité culturelle traduite par des normes et pratiques issues de l’évolution des sociétés démocratiques. Cependant, et en Europe de l’Est nous le savons bien, le contexte global peut induire une vision particulière de la vie et du fonctionnement d’une société, commander chez les membres d’une communauté l’appropriation de normes de conduite spécifiques et, enfin, déterminer l’utilisation de grilles d’évaluation propres, lesquelles mobilisent et/ou polarisent les acteurs sociaux (Neculau, Curelaru, 2003). 194 ADRIAN NECULAU Les effets du contexte mis en évidence expérimentalement nous offrent un excellent point de départ: le système central des représentations est réputé être directement déterminé par le contexte idéologique et historique du groupe (ou de la communauté). Il est marqué par la mémoire collective et le système des normes pratiquées, induit des normes de conduite, marque les situations, détermine les grilles d’évaluation, mobilise et/ou polarise les acteurs sociaux. Enfin, contrôler ce contexte signifie produire une logique sociale particulière, laquelle oriente l’activité cognitive de l’individu et le familiarise avec le «normal», détermine la manière dont il filtre et rationalise l’information provenant de l’environnement en la subordonnant à cette logique autrement plus profonde et, enfin, le guide à rejeter «l’anormal», l’exception, c’est à dire l’information qui contredit ou contrevient aux normes dites «scientifiques» d’organisation. Pour nous, le contexte signifie bien plus qu’un décor culturel: il nous apparaît comme une réalité contraignante, un marqueur social, un corpus de normes de conduite qui ne laissent à l’acteur social aucune chance de refuser ou de choisir librement une alternative parmi plusieurs possibles. Nous pensons ici autant au contexte social global qu’au contexte immédiat (Abric, Guimelli, 1998), qui participent d’une même réalité sociale et historique. Cette réalité est dirigée et contrôlée au nom d’une idéologie unificatrice, qui n’autorise pas les alternatives mais enchaîne l’individu a son environnement et le force à s’approprier des solutions cognitives particulières et à élaborer des schèmes cognitifs, images, croyances et représentations spécifiques. Puisque les représentations des individus sont alimentées par ce type de contexte, les individus «apprennent» des significations, grilles de lecture et interprétations spécifiques des phénomènes sociaux, et organiseront leurs cognitions selon des modèles particuliers. Ivana Markova, professeur de psychologie sociale à l’Université de Stirling (Ecosse), originaire de la Tchéquie, connaît bien la réalité que nous décrivons ici. Elle affirme explicitement (1999) que les représentations sociales se forment, se maintiennent et évoluent longtemps dans un contexte socioculturel et historique. Elles sont transmises d’une génération à l’autre par de voies diverses, informelles (telles que la socialisation, les pratiques quotidiennes, la mémoire collective, les comportements individuels et leurs interactions, la communication symbolique), ou institutionnelles (telles que la langue, l’éducation et le droit en vigueur). Par conséquent, les représentations sociales trouvent leurs racines dans les taxinomies communes, les catégorisations ou les différents thêmata. Les recherches invoquées par Ivana Markova montrent comment les représentations sociales sont «enracinées» dans la vie des individus. Les régimes totalitaires et post-totalitaires s’appuient sur le développement des systèmes sociaux caractérisés par l’uniformité de la pensée et de la communication ainsi que sur la discipline. Pour qu’ils puissent se perpétuer, ces systèmes stimulent la «nonpensée» et le langage de la «noncommunication» incorporés dans un système de règles et d’instructions prescrites par les «tableaux d’orientation» et les «répertoires d’indications». Ainsi, l’individu «adapté» n’a pas un discours normal, il ne communique point, mais cherche simplement la formule juste au moment opportun. Quelle conclusion pouvons-nous en déduire jusqu’ici? Les individus construisent leurs représentations en interprétant la réalité avec laquelle ils sont en contact et qui les nourrit. Ils incorporent cette «réalité objective» à leur organisation cognitive, à leur système de valeurs et créent leur propre histoire et leurs propres systèmes de référence, tout en se rapportant au contexte donné, aussi bien idéologique qu’immédiat, institutionnel. Les représentations sociales se nourrissent du contexte, et avant tout de la nature des conditions qui font naître le discours et facilitent la formulation d’idées et la découverte LA SPÉCIFICITÉ DU POUVOIR DANS LA ROUMANIE COMMUNISTE... 195 de nouvelles théories. Le discours est toujours situé dans le temps et dans l’espace et suppose des rapports concrets, des interactions. De plus, le discours se nourrit du champ idéologique et dépend de la place que l’individu ou le groupe occupe dans le système social: ce dernier est soit dirigeant, soit exécutant soumis. Les deux statuts sont des rouages du même mécanisme. Autrement dit, l’environnement culturel et idéologique ainsi que la manière de penser de la collectivité «ancrent» l’individu et le «modélisent» pour le livrer ensuite au champ social. Les représentations sociales deviennent alors des idées-forces, propagent la pensée sociale dominante (mentalités et croyances) et influencent les comportements. Elles sont des créations à partir de quelque chose qui existe déjà, de contenus élaborés; elles créent et maintiennent l’identité, l’équilibre collectif, la cohésion sociale et discursive, «l’unité», «le front», «la ligne». Inutile d’insister. Mais soulignons cependant que, sous l’effet de la situation, l’acteur social ne perçoit pas la réalité objective, mais une réalité dénaturée et partielle, voire «irrationnelle», issue de la pensée sociale qui l’avait alimentée. Ces effets de la «situation» ont une importance particulière parce qu’ils expliquent pourquoi un individu adopte certaines idées et pas d’autres. L’ensemble d’idées et représentations adopté agit comme un filtre cognitif qui trie les informations perçues et détermine l’élaboration des stratégies d’action. La position sociale des acteurs sociaux entraîne l’apparition d’un effet de perspective. Les individus ne peuvent plus percevoir correctement la valeur et les nuances de la réalité où ils sont impliqués; ils s’en sont fait une idée approximative, et c’est avec celle-ci qu’ils opèrent ensuite. Autrement dit, l’effet du statut de l’individu sur l’intériorisation qu’il fait des valeurs est le suivant: si l’on présente un ensemble de valeurs, options ou idées à un individu caractérisé par une position sociale spécifique et par des dispositions particulières, il y a toutes les chances que ces dernières déclenchent un mécanisme pervers d’aveuglement qui entraîne des passions et induit un comportement irrationnel. Dans un texte plus ancien (Connexions, no. 58, 1991), nous avons essayé d’identifier le mécanisme qui a rendu possible la réalisation de ce vaste programme d’annihilation de la pensée libre et de l’initiative: la création de modèles nouveaux et adéquats d’organisation rigides, dirigés, véritables appareils destinés au contrôle total de l’individu, la généralisation de la peur, la stimulation de la délation et, enfin, la ritualisation et bureaucratie. La Roumanie totalitaire a vu naître une catégorie d’individus sans d’autres repères intellectuels ou moraux que ceux fournis et définis par le système. Cette catégorie, minoritaire au début du régime, s’est considérablement élargie et, avec le temps, est devenue majoritaire, dominante, autosuffisante et ignorante de la minorité intellectuelle qui s’alimentait à d’autres valeurs, démocratiques et pluralistes. La thèse des «deux Roumanies» lance l’idée que de la succession des générations de 1945 à 1989 est né un «peuple nouveau», éduqué dans le système de structures et valeurs artificiellement inventées par le régime communiste et convaincu qu’il a vécu dans un ordre parfait. Pour ce «peuple nouveau», la «normalité» est celle de la vie qu’il a connue et la cohérence est celle de l’environnement sociocognitif où il est né et s’est formé. Le commun des mortels a connu en Roumanie une seule et unique réalité, parfaitement délimitée et contrôlée et il n’a même pas pu imaginer qu’il pouvait éventuellement exister des solutions alternatives. «La tolérance de ces gens envers leur propre lâcheté et leur conformisme» paraît donc explicable (cf. Mungiu, 1995, p. 65). Ils n’ont pas connu autre chose, leur niveau d’information s’est volontairement limité à ce qu’ils se sont vus offrir. 196 ADRIAN NECULAU Et que leur a-t-on offert? Comment a-t-on ajusté le système de formation, les institutions et les organisations, pour créer un individu qui se limite à accepter ce qu’il se voit offrir et ne cherche pas à changer cette offre? Comment est-on arrivé à créer un individu qui n’ait pas besoin d’alternative et ignore les bénéfices d’un changement, craignant, au contraire, que ce changement bouleverse ses habitudes et amène un état d’inconfort? III. Les mécanismes du conditionnement social Les chercheurs du phénomène de changement ont expliqué comment obtenir une réaction contrôlée d’un acteur social: il suffit de lui proposer exclusivement une information sélectionnée et dirigée, en le situant dans des contextes modelés par les gardiens de conscience. Pour stimuler l’élaboration et la consolidation des représentations dominantes, la «solution» serait de grouper les individus dans des structures créées artificiellement et bien contrôlées, de les entraîner dans des actions collectives présentées comme des buts communs venus de l’extérieur. Si le processus de représentation ne peut être détaché des activités dans lesquelles les acteurs sociaux sont engagés, il en résulte que les représentations sociales englobent et structurent des éléments cognitifs qui procèdent des relations concrètes avec le contexte social. Les relations entre les individus ne sont pas «neutres», mais déterminées par leurs prises de positions et elles engagent leur compétence d’action acquise dans ce contexte particulier (social, psychologique, idéologique) par l’intermédiaire d’une activité spécifique. Bref, si l’on vise l’adoption par l’individu d’attitudes et comportements particuliers, il faut lui offrir l’occasion d’apprendre exclusivement certains schémas cognitifs et de les exercer dans des conditions définies et parfaitement contrôlées. Il «apprendra» ainsi une réalité spécifique et ignorera toute réalité alternative, il considérera la première comme la seule «objective» et compréhensible. Il traitera toute autre réalité par l’intermédiaire de son propre système de références et la situera selon cette «vision fonctionnaliste du monde» unique (Abric, 1994). Il investira ses conduites d’un sens précis, s’adaptera et définira sa place en faisant appel uniquement aux acquis faits dans ce contexte. Il comprendra la réalité et agira en fonction de cette «dot». La réalité n’aura de signification que dans la mesure où l’individu la touche. La représentation n’est donc pas un «reflet» de la réalité, mais une organisation des cognitions en fonction des «circonstances» (contextes social et idéologique, caractéristiques de la situation, finalité immédiate). C’est pourquoi, si les membres d’une collectivité partagent une «théorie» (et peu importe comment elle leur a été inculquée), celle-ci a les caractéristiques d’un «prototype», d’un «type d’organisation», elle devient un «guide d’action» qui oriente les relations sociales et les actions des acteurs sociaux. Elle est un système de pré-décodage de la réalité, car elle détermine un ensemble d’anticipations et d’attentes. Point n’est besoin d’aller plus loin. La signification des représentations sociales est alimentée par le contexte, en premier lieu par la nature des conditions créées pour la production du discours et la formulation des idées, pour la découverte des nouvelles théories. Le discours est toujours situé dans le temps et l’espace et suppose des rapports concrets et des interactions. Par ailleurs, cette signification est alimentée par le champ idéologique et la place qu’occupent l’individu ou le groupe dans le système social. En d’autres mots, l’environnement culturel et idéologique et la façon de penser de la collectivité «ancrent» l’individu, le «modélisent» et le renvoient dans le monde. Dans un LA SPÉCIFICITÉ DU POUVOIR DANS LA ROUMANIE COMMUNISTE... 197 certain sens, l’individu, par sa biographie, est «prisonnier» de son milieu culturel et idéologique (Neculau, 1996). III.1. Le contrôle de l’enseignement et de la formation Après les changements de 1989, un document très important a été trouvé en Pologne, élaboré par le NKVD (l’ancienne KGB) et destiné aux membres du réseau qui travaillaient dans les pays satellites. Ce document, qualifié de «top secret», est daté du 2/06/1947, a été élaboré à Moscou et publié par la suite en Hongrie, en Roumanie et dans les autres pays de l’Est. Trois pages (45 alinéas) systématisent toute la stratégie de prise de contrôle totale sur l’économie, la vie politique, l’armée, la culture, la vie sociale et l’enseignement (Buzatu, 1991). Les analystes ont constaté que, tout au long des 45 ans de communisme, ces instructions avaient été scrupuleusement respectées et le résultat a été exactement celui que prévoyaient les responsables de l’institution. Citons in extenso l’article 35, une très bonne illustration du ton employé et du détournement du système éducatif: «Il faut écarter des écoles élémentaires, mais surtout des lycées et facultés, les professeurs qui jouissent de popularité. Leurs postes respectifs doivent être occupés par des individus spécialement nommés. Il faut analyser les différences entre les diverses matières d’études, réduire la quantité de matériel documentaire, arrêter l’enseignement secondaire du latin et du grec ancien, de la philosophie générale, de la logique et de la génétique. Dans l’enseignement de l’histoire il ne faut pas mentionner le nom de quelque prince que ce soit, combien même aurait-il servi ou voulu servir le pays, mais insister sur la méchanceté des rois et sur la lutte du peuple opprimé. Dans les écoles spécialisées il faut introduire la spécialisation limitée». Ce paragraphe 35 est complété par le n° 45, qui précise le système de recrutement des enseignants d’universités: «Il est nécessaire que les facultés soient peuplées par des membres provenant des plus basses catégories sociales, intéressés non pas par le perfectionnement à un haut niveau, mais par un diplôme». En Roumanie, ces instructions ont été suivies à la lettre. La réforme de l’enseignement a été réalisée en 1948. Elle a eu pour objectif déclaré la démocratisation de l’enseignement au travers de mesures telles que «l’éducation de la jeunesse dans l’esprit de la démocratie populaire et l’élévation du niveau culturel du peuple» et «la formation de cadres moyens et supérieurs spécialisés sur des bases scientifiques qui correspondent à la consolidation de la démocratie populaire et à la construction de la société socialiste». En réalité, à la place de l’école moderne existante, dont les performances étaient reconnues, le projet d’un autre type d’école a vu je jour: il s’agissait d’un laboratoire de formation d’un homme nouveau. La soi-disant démocratisation avait commencé par éliminer les enseignants, les étudiants et les élèves dont les croyances ne convenaient pas au nouveau pouvoir, par sélectionner les candidats à l’enseignement supérieur selon leur origine sociale, laquelle devait être saine pour assurer la pureté de la nouvelle élite, et la suppression de l’enseignement au lycée des disciplines telles que le latin, la théorie de la littérature, la sociologie, la psychologie, la logique et la génétique. A son tour, la formation continue 198 ADRIAN NECULAU des enseignants était en fait réduite à l’endoctrinement idéologique et politique. Les années du stalinisme roumain se caractérisent par l’expulsion des sciences sociales des universités. Les années de début du nouveau régime ont été celles des mesures de contrôle institutionnel et idéologique les plus dures. Ce furent également les années de la purification politique de l’enseignement supérieur. Des commissions d’épuration ont été créées dans les écoles et y ont fonctionné en secret, sans tenir compte des procédures légales et sans permettre aux incriminés de se défendre. Plusieurs professeurs de l’Université de Iaºi ont, par exemple, été écartés de leurs postes et quelques-uns incarcérés. Une recherche récente désigne cette période marquée par les tensions et les conflits («excès, abus, illégalités») comme une «réalité pathologique» (Momanu, 2005). L’auteur de cette recherche analyse les archives et constate que tous les textes de l’époque (procès-verbaux, comptes rendus, etc.) dévoilent «une réalité marquée par les incohérences, les aberrations et les contradictions». Des accusations aberrantes étaient portées sans vérification préalable et la terreur régnait à l’Université. Les enseignants épurés ont tenté de se défendre, certains avec le soutien de leurs collègues, mais, dès la première étape, 29 professeurs ont été licenciés. D’autres ont suivi. Après 1947, une nouvelle stratégie a été appliquée: la réduction d’effectifs en vue de la rationalisation de l’enseignement supérieur. En fait, ces réductions d’effectifs étaient réalisées selon un critère politique. C’est ainsi que de brillants enseignants et des chefs d’école reconnus furent renvoyés et remplacés par des individus mal préparés mais fidèles au régime. Bien plus tard, quelques-uns des premiers ont été réintégrés, mais d’autres n’ont plus jamais pu accomplir leur vocation. Non seulement beaucoup d’enseignants prestigieux en sciences humaines ont-ils été licenciés, mais certains ont été envoyés aux travaux forcés, d’autres déportés, ou encore mis en prison. Ceux qui ont pu y échapper et garder leurs postes étaient surveillés de près. Leur attitude envers le régime et leur degré d’appropriation de l’idéologie léniniste et staliniste étaient strictement contrôlés. Les enseignants susceptibles d’être influencés par l’idéologie bourgeoise, c’est-à-dire notamment ceux des disciplines telles que le droit, l’histoire, les sciences économiques, la sociologie, la philosophie, la psychologie, la pédagogie, voire même les enseignants de biologie étaient étroitement surveillés et contrôlés (Cosmovici, 2000). Selon la nouvelle loi de l’enseignement promulguée en 1948, la reforme imposait de rédiger les cours magistraux à la lumière de la nouvelle idéologie en place. Ainsi, le critère professionnel d’évaluation des enseignants fut-il remplacé par le critère idéologique. Il arrivait même l’on demande pour les vérifier chaque cours avant qu’il ne soit enseigné aux étudiants. Le contrôle était exercé par les nouveaux enseignants qui peuplaient les chaires de socialisme scientifique ou matérialisme dialectique. Au fur et à mesure, le principe de l’autonomie universitaire a été abandonné et la politisation de l’enseignement supérieur a atteint un seuil d’alarme. L’Université vivait dans l’insécurité permanente et la peur paralysait les attitudes et les gestes quotidiens. Les rumeurs au sujet de nouvelles arrestations ou de mises en scène de procès créaient une énorme tension (Cosmovici, 2000). Le culte de Staline s’instaura. Certaines universités firent souligner publiquement ou par écrit le rôle de Staline en tant qu’historien, linguiste, philosophe, homme politique, défenseur de la paix et libérateur des roumains. Les autorités demandaient périodiquement aux directeurs d’UFR d’établir la liste des enseignants de confiance et des enseignants auxquels l’on ne pouvait pas faire confiance. Des réunions ayant pour but de démasquer publiquement les infidèles étaient suivies de nouvelles vagues de purification. LA SPÉCIFICITÉ DU POUVOIR DANS LA ROUMANIE COMMUNISTE... 199 De 1951 à 1952, des dizaines d’autres enseignants furent écartés, dont ceux de psychologie et pédagogie. Les chaires nouvellement créées en sciences sociales furent chargées de rééduquer les enseignants et les étudiants dans l’esprit de la nouvelle idéologie, c’est-à-dire de leur faire adopter une attitude partiale en science à travers l’enseignement des sciences spécialisées. Ainsi, un professeur de mathématiques théoriques rendait compte de l’application de la méthode soviétique dans l’enseignement de sa discipline, un biologiste faisait son autocritique pour ne pas avoir interprété les processus analysés à la lumière des connaissances matérialistes et dialectiques, un célèbre professeur d’électricité, qui tenait son cours depuis 27 ans, a dû accepter que l’on fasse l’analyse idéologique de ses enseignements. Plus tard, les chaires de philosophie et sciences sociales ont été supprimées, de même que l’enseignement supérieur en philosophie, sociologie et psychologie. Des professeurs et maîtres de conférence de ces disciplines ont disparu, certains arrêtés, d’autres placés à des postes inférieurs à leurs qualifications, par exemple en tant que bibliothécaires ou petits fonctionnaires. Ces formations ont été remplacées par de nouvelles: le matérialisme dialectique et historique. Le professeur d’idéologie était investi de l’autorité absolue et c’était lui qui, en appliquant sa grille d’évaluation idéologique, déterminait la valeur scientifique des cours. Les enseignements se divisaient ainsi en vrai cours, c’est à dire des cours qui suivaient la ligne tracée, et cours bourgeois ou réactionnaires. Ainsi, «le monde des valeurs de la science et l’univers axiologique dans son ensemble se sont scindés la science est devenue subordonnée à l’idéologie et elle n’est tolérée que dans la mesure où elle devient idéologique» (Momanu, 2005). Les enseignants assimilés à l’ennemi ont été isolés et empêchés de s’exprimer, voire arrêtés ou internés. Plusieurs psychologues et psychosociologues des trois grandes universités formées au sein des importants centres de recherche ou laboratoires européens firent de longues années de prison politique et ne furent plus jamais réintégrés dans les universités après leur remise en liberté. Un cas dramatique est celui du professeur F. ªtefãnescu-Goangã, fondateur de l’Institut de Psychologie de Cluj et membre de l’Académie Roumaine, persécuté pour ses idées démocratiques pendant le régime légionnaire d’extreme droite et interné par le régime communiste cinq ans à la prison d’extermination de Sighet, sans jamais avoir été mis en accusation ou interrogé (Radu, 2001). L’Institut a été supprimé, puis le Laboratoire de psychologie expérimentale détruit et en 1949 c’est la Revue de psychologie (Revista de psihologie) qui a été interdite. Un autre cas ébranlant a été celui du professeur Nicolae Mãrgineanu, qui s’était formé dans le laboratoire de W. Wundt, avec Krueger et Külpe, ensuite avec Stern, Rupp et Moede, puis enfin aux Etats-Unis, avec Allport, Cantril, Murray, Hartshorne, Thurstone, Terman, McDougall, Bogardus. C’était un homme de gauche, fondateur de la sélection et l’orientation professionnelle en Roumanie et d’une Ecole Technique Expérimentale de formation professionnelle, qui a refusé de coopérer avec le nouveau régime. Il a donc été arrêté et a passé 16 ans en prison. Après sa remise en liberté il n’a plus jamais été réintégré dans l’Université, malgré la publication de plusieurs ouvrages importants. Ses mémoires, publiés à titre posthume, dévoilent les méthodes violentes, de terreur physique et psychique utilisées pour la «rééducation» des intellectuels récalcitrants à la soumission. Ce contexte idéologique global a modifié également le contexte immédiat et la vie professionnelle et quotidienne des acteurs sociaux. La société roumaine était scindée en individus bons (les nôtres) et mauvais (les autres). Ainsi, les prémisses avaient été 200 ADRIAN NECULAU consacrées à la création d’un individu moyen et soumis, rangé du côté de la pensée sociale dominante du nouveau pouvoir. L’Université ressemblait de plus en plus à l’institution totale que Erving Goffman allait décrire plus tard: c’était bien l’institution idéologique qui prenait la responsabilité d’insuffler ses intérêts et projets à chaque individu. Ce contexte social, fait de contraintes et de contrôle sur les institutions et les individus, ne pouvait pas éviter d’engendrer de graves déformations de l’environnement académique et du système de formation de haut niveau en sciences sociales. III.2. Le dérapage des directeurs de conscience En mars 1945, le Journal Officiel a publié la première liste d’ouvrages interdits. En 1948, cette liste comptait déjà 522 pages et plus de 2.000 titres. L’épuration des postes-clés de l’administration, de l’armée, de la magistrature, de l’Université, et l’arrestation de tous ceux qui n’avaient pas adhéré au nouveau régime avait commencé. A côté des universitaires, les écrivains, les artistes, les hommes de culture ont été soumis aux mêmes pressions à l’uniformisation. Nombre d’entre eux ont offert leurs services au nouveau pouvoir. D’autres ont résisté un certain temps. La raison de la «trahison des clercs» n’est pas nouvelle. Il y a 70 ans, Julien Benda accusait ses contemporains, savants, philosophes, ministres du culte, noms illustres de l’histoire de la culture, d’être devenus la proie des passions politiques et de prendre parti aux haines de race et de parti. Benda offre de nombreux exemples de clercs marqués de passion politique, réputés pour leurs excès, leur haine, leurs idées fixes, poursuivant des objectifs immédiats, préoccupés uniquement par leurs intérêts personnels, méprisant tous les arguments contraires. Ana Selejan est partie de l’exemple de Benda pour radiographier les démissions morales de certains directeurs de conscience de la culture roumaine survenues tout de suite après l’instauration du pouvoir soviétique dans ce pays. Les actions d’ «épuration» (de l’université, dans la presse, à l’Union des écrivains roumains), commencées en hâte et sans discernement, ont été placées sous le signe de la dialectique de la responsabilité et ont pris l’aspect bien connu d’une «chasse aux sorcières». Au nom des idéaux communistes et des «attentes des masses populaires», les tribuns du «nouvel ordre culturel» dénonçaient leurs confrères, demandaient que les idées de ces derniers soient interdites de circulation, qu’ils se «démasquent» publiquement, que leur carrière soit détruite. Il était demandé aux intellectuels quitter leur «tour d’ivoire», de monter dans l’arène sociale, d’écrire une littérature «pour les masses». Les polémiques se déroulaient sous le signe de l’intolérance, de la haine, du mot qui détruit. Un avenir sombre s’annonçait pour les écrivains ayant manqué le moment de s’orienter dans le sens du nouveau pouvoir. C’était le début de l’annexion de toute la culture à l’idéologie communiste. On employait des méthodes d’attaque croisées, allant du combat d’idées (qui étaient étiquetées comme «inadéquates»), jusqu’à la dénonciation grossière. Le résultat a été exactement celui escompté: certains écrivains ont été interdits, d’autres incarcérés, une partie a adhéré à la nouvelle idéologie et rejoint le chœur des chanteurs d’hosanna. Lorsque des noms de poids de la littérature roumaine ont quitté leur indépendance et leur esprit critique, une faille s’est produite au sein du groupe. Sur le plan social et psychologique, les conséquences ont été encore plus dramatiques: les individus ont perdu l’espoir d’un retour à la normalité et cru au mythe de la voie à sens unique. L’effet sur la conscience publique a été dévastateur. LA SPÉCIFICITÉ DU POUVOIR DANS LA ROUMANIE COMMUNISTE... 201 III.3. La formation de la nouvelle élite Après la destruction de l’élite intellectuelle (les cadres de valeur proches de l’ancien régime), les dirigeants communistes se sont rendu compte qu’ils avaient besoin d’une nouvelle élite, qui puisse bâtir un autre type de société. Les premières expériences, qui ont désigné aux postes-clés des individus complètement ignares (parfois presque analphabètes) mais dévoués au régime, se sont avérées improductives. En culture, enseignement, économie, etc., le besoin d’un nouveau corps de spécialistes se faisait sentir. Par la suite les «fils du peuple» devenus des «cadres» ont été censés faire d’abord la preuve d’une «compétence doctrinaire» et ensuite (seulement) d’une compétence spécifique. L’appareil administratif et économique était recruté en fonction de «l’origine sociale» (l’hagiographie officielle soulignait l’origine ouvrière des leaders politiques) et, au nom de la «lutte des classes», tous les enfants «d’exploiteurs» ou appartenant à la «classe bourgeoise» (laquelle regroupait, sans distinction, les petits commerçants, les intellectuels, les professions libérales; même le fils d’un instituteur de campagne était étiqueté comme «bourgeois») étaient empêchés dans leurs tentatives de poursuivre des études supérieures, notamment dans les facultés censées former de nouvelles idéologies (philosophie, histoire, droit, lettres). Pendant les premières années du régime, la tactique du parti communiste fondée sur la loi de numerus clausus a agi de façon «irréprochable» pour sélectionner des individus dévoués et «liquider» les opposants éventuels. Les représentants de l’ancienne élite étaient dénoncés comme «réactionnaires», «renégats» et «ennemis du peuple». Au nom d’un discours politique volontariste, fut opposé à ces derniers une nouvelle élite, issue obligatoirement de la classe ouvrière. La discrimination est allée jusqu’à discriminer nettement les «cadres» (de parti), c’est-à-dire les membres de l’appareil qui possédaient la compétence idéologique et d’action, et les «intellectuels» (terme péjoratif, renvoyant aux origines bourgeoises et à l’affiliation aux idéologies noncommunistes). Les cadres avaient pour mission de «militer» en faveur de la politique du parti dans chaque secteur de l’activité publique, de créer la «conscience socialiste», et de valoriser le comportement paternaliste et autoritaire. Les cadres de parti orientaient la «propagande» de parti, dirigeaient «l’enseignement idéologique» dit «de parti», surveillaient l’activité des spécialistes, organisaient les séances dites de «critique et autocritique», dirigeaient les manifestations et les meetings, et faisaient preuve de «vigilance révolutionnaire» (Gheorghiu, 1992). Les cadres du parti, future nomenklatura, étaient formés par l’École Supérieure du Parti, fondée après l’instauration du régime. Au début, après 1948, y étaient formés, en six mois seulement, «les cadres nécessaires pour la lutte du parti sur le front idéologique». A partir de 1949 la formation a été étendue à deux ans et comportait deux spécialisations, la propagande et la presse. L’on y recrutait des «militants» faisant preuve d’une formation idéologique sûre, de préférence à d’anciens élèves d’une école du parti. Ceux-ci devenaient ensuite directeurs ou professeurs dans des écoles régionales du parti, rédacteurs dans la presse du parti et idéologique, professeurs et conférenciers dans les départements de sciences sociales des universités. A la fin de l’année 1950, plus de 40.000 personnes ont été ainsi «promues» aux postes-clés après avoir suivi les cours des écoles d’endoctrinement (Ioan, 1992). Par la suite, ce processus s’est amplifié, multiplié, de sorte qu’aucun poste impliquant une responsabilité ne pouvait plus être occupé sans une formation préalable dans une école du parti. Le système a connu d’innombrables «améliorations», s’est «modernisé» et a fixé des standards d’excellence (Ioan, 1995). L’essence de cette 202 ADRIAN NECULAU entreprise est restée la même: la formation d’un corps de spécialistes en propagande et endoctrinement, capables de diriger et conduire la formation de la nouvelle génération dans l’esprit du modèle fourni par le parti. Le rôle de l’Académie du Parti «Þtefan Gheorghiu» – c’est le nom qu’a porté cette fabrique de la nomenclature pendant les dernières années du régime – était de recycler les élites, conformément à la volonté politique du Parti. Pour la masse de salariés de n’importe quel domaine, tout comme pour les élèves et les étudiants, des séances «d’enseignement de parti» étaient organisées périodiquement (mensuellement ou hebdomadairement). A ces réunions il fallait «débattre» (en réalité, approuver sans discernement) les dernières «vérités» émises par les «documents» de Parti (discours, rapports, décisions, etc.). Personne ne pouvait se soustraire à ces réunions d’endoctrinement. Toute la population était soumise à l’inoculation idéologique. III.4. L’expérience de la prison politique de Piteºti Pour les individus considérés comme irrécupérables par des méthodes «normales», d’autres moyens furent trouvés pour détruire leur résistance au changement: la déchéance des droits civiques, la prison, l’appel à la peur et l’organisation de la terreur selon le modèle soviétique. On peut trouver ce modèle d’action analysé par Hannah Arendt: pour obtenir la «domination totale», le pouvoir totalitaire organise, dans sa phase initiale, «la terreur extrêmement sanglante», dans le but explicite «de vaincre l’opposant et rendre impossible toute opposition ultérieure». La stabilité du régime totalitaire dépend de l’isolation des opposants, de «leur soustraction au monde des autres, au monde des vivants en général». Le diagnostic des historiens est unanime et clair: en 1945, a été instauré en Roumanie un régime totalitaire (cf. Deletant, 2001). Les principaux partis d’opposition ont été éliminés et le modèle du parti unique a été imposé. Les anciens magistrats ont été éloignés et remplacés par des adeptes fanatiques du régime dépourvus de toute formation juridique minimale. Les arrestations ont commencé, les adversaires politiques ont été taxés «d’éléments dangereux» et «saboteurs», leur liquidation «sans pitié» a été recommandée en vertu du nouveau système juridique copié sur le modèle soviétique. Enfin, les normes et les pratiques staliniennes ont été imposées dans la vie sociale. Sorti de l’illégalité, où la lutte entre ses différentes fractions et l’élimination des adversaires constituaient la loi de survie, le parti communiste arrivé au pouvoir a prolongé cette méthode dans le nouveau contexte, projetant au niveau national «un fanatisme étonnant pour les néophytes et terrifiant pour les avisés» (Tismãneanu, 1996). Aurora Liiceanu (2003) l’observait pertinemment: en Roumanie, le régime de type soviétique a été «consacré» par l’intermédiaire de deux moyens psychologiques dont la succession a été bien pensée: la terreur et l’obédience. La première étape a été caractérisée par la terreur et a eu pour conséquence l’instauration de la peur en tant que mode de vie. La deuxième étape a été dominée par la consolidation des «résultats» obtenus, c’est-à-dire la soumission généralisée, avec ses conséquences, la passivité et l’isolation mentale. Il existe beaucoup de témoignages sur la manière dont la terreur a commencé et s’est déployée afin d’induire une crainte généralisée à toute la population après l’instauration du régime communiste (cf. Neculau, 2003, 2004). Cette peur généralisée ne pouvait pas être obtenue seulement par l’organisation d’un climat de violence institutionnalisée, une violence d’État. Le nombre exact des détenus politiques de Roumanie est inconnu, mais il semble que dans la seule décennie de 1948 à 1958 plus de 100.000 personnes aient été arrêtées. Deletant (2001) croit que ce chiffre est sous-évalué. Récemment, il a estimé que, dans les années 50, LA SPÉCIFICITÉ DU POUVOIR DANS LA ROUMANIE COMMUNISTE... 203 environ 180.000 personnes étaient détenues dans les colonies de travail organisées pour la «rééducation des éléments hostiles par le travail», dont 40.000 se trouvaient au Canal Danube-Mer Noire (une construction gigantesque destinée à une main d’œuvre «à rééduquer»). Le dirigeant politique de l’époque, Gheorghiu-Dej a lui-même reconnu que 80.000 paysans qui ne voulaient pas s’inscrire dans le collectif avaient été arrêtés. Il faut ajouter à ces chiffres les victimes des déportations en masse des personnes considérées peu sûres par le régime: anciens officiers, juges, avocats, industriels et agriculteurs détenteurs de 10 hectares, ou plus, de terrain. Le chiffre de 300.000, avancé pour cette période par certaines sources, ne semble pas irréel. Dans son livre de mémoires de prison, Pavlovici (2001) avance un chiffre hallucinant: 2.000.000 de personnes auraient souffert pour des raisons politiques: mises en détention, soumissions aux enquêtes, condamnations, internement en colonies de travail ou cliniques de psychiatrie, déportations. «Parmi ces personnes, écrit Pavlovici, environ 300.000 sont mortes en cellules ou camps d’extermination» (p. 74). Pensons maintenant que chaque détenu avait une famille – parents, épouse, enfants. Nous pouvons multiplier le chiffre des personnes concernées au moins par trois ou quatre. Il y avait aussi les voisins, les collègues, les amis. «La force de l’exemple» avait un effet multiplicateur. La peur régnait sur la plupart de la population. Le programme de soumission utilisé dans les prisons était fondé sur trois éléments: la faim, le froid et les violences faites aux détenus. Un cas à part de changement de la structure intérieure de la personnalité par la terreur est celui de la «rééducation» des étudiants détenus politiques dans la prison de Pitesti. Des collaborateurs recrutés parmi les étudiants-détenus étaient employés par la suite comme instruments de «persuasion», déterminant les autres à «s’auto-démasquer». Les tortionnaires subissaient, dans un premier temps, une opération de «rééducation». Ensuite, avec l’appui et la bénédiction de la prison, ils devaient assumer la responsabilité de convertir les autres. Les méthodes? La violence, d’inimaginables humiliations physiques et psychiques, des punitions inhumaines, la délation, l’isolation. Le résultat? Un climat de méfiance et de suspicion, l’effondrement complet de la personnalité, une «modification» tellement radicale de «l’intériorité» que les individus soumis à cette «expérience» devenaient impossible à reconnaître. On a su instaurer chez ces les détenus, une peur, de tout et de tous, telle que la plupart des détenus n’ont jamais réussi à se rétablir. En un mot, le but final de la destruction des valeurs intérieures de l’individu (Bacu, 1991) a été atteint. La spécificité de cette «expérience», qu’on peut qualifier de psychosociologique, est la procédure extrêmement élaborée, allant jusqu’à la dissolution de la personnalité des «ennemis du régime», transformés en d’obéissants robots. Virgil Ierunca, ancien détenu politique, décrit cette torture et affirme que la clé de la rééducation réussie résidait dans le montage expérimental. Chaque phase supposait l’interruption régulière des confessions par des tortures. Quoiqu’on puisse dire ou inventer, Turcanu [le tortionnaire en chef – note de l’auteur] n’était jamais content et il fallait aller toujours plus loin. L’on ne pouvait pas échapper à la torture. Tout ce qu’on pouvait faire c’était écourter la durée de la mutilation en s’accusant des pires saletés. Le processus comprenait quatre phases: a. Lors de la première, il fallait se «démasquer extérieurement». Cette phase se terminait par l’affirmation de la loyauté envers les autorités et le parti. Le détenu était obligé 204 ADRIAN NECULAU de démasquer toutes les liaisons qu’il avait eues et qu’il n’avait pas dévoilées à l’interrogatoire. Il semble que certains détenus montraient encore à la fin de cette phase une acceptation qui n’était que formelle, de façade, sans renoncer à leurs convictions intimes, ce qui n’échappait pas à ceux qui conduisaient l’expérience. b. Dans la deuxième phase, il fallait se «démasquer intérieurement». Il était demandé au détenu qu’il dénonce tous ceux qui l’avaient aidé à résister à l’intérieur de la prison. La délation était considérée comme un moyen important dans ce processus de changement, car l’individu qui perdait le respect des autres et la confiance en soi était plus vulnérable. c. Dans la troisième, il fallait se démasquer moralement en public. C’était un pas de plus vers la dissolution de l’individualité. Le détenu devait fouler aux pieds tout ce qu’il avait de plus cher – épouse, famille, amis, croyances et devait inventer des faits abjects, qu’il imputait à de proches parents (parfois même des perversions sexuelles, ou des incestes, pour être plus crédible). d. Dans la quatrième phase, l’individu devait démontrer qu’il était rééduqué: en somme, il devait conduire le processus de «rééducation» de son meilleur ami, en le soumettant à des supplices très savants. La récompense était son acceptation dans l’ODCC (Organisation des Détenus à Convictions). Grâce à ces méthodes, tout ancien adversaire sorti de prison devenait incapable de manifester à nouveau une opposition ou préserver son individualité et son indépendance de pensée. III.5. La psychologie de la file d’attente Dans la Roumanie de Ceauºescu, la file d’attente a constitué l’un des rituels et l’une des valeurs symboliques de l’époque. Attendre dans une file pour se nourrir était un «mode de vie», conclut le sociologue Pavel Câmpeanu (1994): «Ces dernières dizaines d’années, les roumains ont gaspillé un temps équivalent à des milliers de vies humaines en attendant en file pour se nourrir. Nous ne pourrons jamais mesurer ces pertes, de même que nous ne pourrons jamais connaître le nombre de décès provoqués ou précipités par la sous-alimentation chronique, notamment chez les enfants et les personnes âgées». Le livre de Câmpeanu, écrit dans les années 1986 à 1987, a circulé en Roumanie clandestinement. L’auteur, ancien militant du parti communiste avant même la deuxième guerre mondiale, constatait navré que «sous Ceauþescu, la Roumanie devient le pays le plus mal-nourri de l’Europe». L’industrialisation forcée a faussé le paradigme de développement: alimenter la production a entraîné la sous-alimentation des producteurs à travers le contrôle instauré par la «rationalisation» des produits et l’invention de l’institution de la file d’attente. Au sujet de la vie des roumains à la fin des années 80, c’est à dire pendant les dernières années de la dictature de Ceauþescu, Pavel Câmpeanu observait: «Dominée par la course à la nourriture, leur vie quotidienne marquée par l’absence de chauffage, la suspension de l’alimentation des ménages en énergie électrique, l’impossibilité de trouver détergents et lessive, etc., leur vie se déroulait à la limite de l’insatisfaction et du désespoir. Ils passaient une grande partie de leur vie à faire la queue, dans l’espoir incertain d’acheter un aliment qu’ils ne désiraient pas vraiment et qui était souvent immangeable Les humiliations, la fatigue, les incertitudes qui ont imprégné ce mode de vie ont nourri la colère à l’encontre de la tyrannie qui les avait engendrées”. Le livre de Câmpeanu, une vraie monographie de la file d’attente, analyse les relations endogènes LA SPÉCIFICITÉ DU POUVOIR DANS LA ROUMANIE COMMUNISTE... 205 de la file d’attente (la concurrence, la dé-hiérarchisation, les relations normatives) et ses relations exogènes (l’achat, le troc de produits, la rationalisation spontanée), ainsi que la relation entre le temps passé à attendre et ses effets. Ce livre peut être consulté à titre de guide d’analyse ou manuel de ce phénomène. Sous le régime communiste, le thème de la file d’attente a dominé les conversations quotidiennes. Parmi les occupations des acteurs sociaux, la file d’attente jouait un rôle important et peu en importait la raison ou le lieu: au magasin alimentaire, à la librairie pour un livre attendu ou en institution publique pour demander ses droits ou satisfaire un désir. Les participants à ce cérémonial social avaient acquis des comportements spécifiques d’adaptation; l’individu moyen ne pouvait pas imaginer l’acquisition d’une valeur sans se prêter au rituel de la file d’attente. La file d’attente est l’un des symboles de la société qui nous occupe ici: c’est le symbole de l’alignement, de la transformation de l’individu en «insecte humain», du renoncement à l’individualité et de la perte dans l’anonymat. En même temps, le phénomène de la file d’attente a développé des valeurs humaines insoupçonnables: des techniques de communication («le téléphone arabe»), la chaleur humaine, la solidarité instinctuelle grave. Un exégète de ce phénomène constate combien les définitions de la file d’attente proposées par le grands dictionnaires, sont insuffisantes et schématiques (Sicoe, 1992). Sa tentative de décrire la psychosociologie de la file d’attente dans un registre ironique et faussement «scientifique» évite le pathétique et nous offre quelques repères dans l’analyse de ce phénomène. Ainsi, la physiologie de la file d’attente classait ces dernières selon leur taille (des files d’attente anémiques, modérées ou abondantes), leur degré d’ordre (file indienne, colonnes, foule) et l’état d’esprit des participants (candeur, désespoir, folie, peur). La file d’attente induisait des sentiments intenses, un esprit personnel, une culture spécifique (la culture de l’anecdote), modifiait l’attitude de la population victimisée et incitait à la recherche d’un «bouc émissaire», toujours différent du véritable responsable. L’«anatomie» proposée par cet auteur dévoilait, elle, la qualité «d’organisme vivant» de la file d’attente: les participants en tant que «cellules» (les individus peuvent être osseux, musculaires ou lâches), la file d’attente a un «cœur» et un «cerveau», chacun avec ses propres qualités, et un style de comportement («progresser», utiliser la masse de manœuvre, perpétuer et reproduire la file; en tant que symbole sexuel, la «queue» pouvait manifester tension ou orgasme, voire étaler des sentiments tels que la satisfaction de la chose accomplie, la frustration ou la frigidité). Selon Sicoe, toute file d’attente servait à développer les qualités humaines des individus (une psychologie de vainqueur, un goût de parvenir, un repli sans espoir, la science de l’agression directe ou diplomatique, la solidarité de groupes structurés à l’instar des »bandes d’agresseurs»). Sicoe n’hésite pas à identifier des comportements et rôles spécifiques d’individus participants en fonction de leurs tempéraments: ainsi, les colériques devenaient leaders, organisateurs et tribuns; les mélancoliques – victimes par excellence, etc. La file d’attente était une «société en miniature», qui reproduisait les traits du contexte social général. Elle faisait office de forum, cour, parlement et tribunal en examinant les défections du système, évidemment en un style allusif, basé sur des symboles spécifiques, par peur de la délation. Elle constituait alors une opportunité pour l’individu d’agir, de s’affirmer, de s’ (auto)confronter, une forme de risque, un moyen de socialisation. Par conséquent, ceux qui «ne faisaient pas la queue» (c’est à dire les profiteurs, les privilégiés, les «faiblards» et les intellectuels) étaient méprisés et marginalisés. 206 ADRIAN NECULAU Symbole de la crise et du déséquilibre, la file d’attente pouvait aussi être un facteur de régulation, car elle autorisait le compromis ou la démission en tant que moyens de retour à l’équilibre. En plus de tout cela, la file d’attente à la roumaine comportait des traits de «spécificité nationale»: un degré élevé de désordre, le dérapage rapide vers la panique, le mépris pour le temps perdu, le caractère violent, le degré réduit de conscience. Lorsqu’il acceptait la file d’attente comme phénomène naturel, inévitable et normal, l’individu apprenait des normes de comportement internes, se soumettait à des règles et des réglementations d’organisation sociale, avançait des conduites sociales attendues, s’appropriait des coutumes et des habitudes sociales qui l’annexaient à une certaine hiérarchie de valeurs. Il faisait donc l’objet d’un apprentissage social et d’une transmission sociale (Dubois, 1994). Il assimilait les valeurs des événements normatifs et les utilisait socialement en s’identifiant au système et en acquérant les normes de conduite élaborées par lui. Pour survivre, il s’abandonnait. Et, pour employer un terme préféré dans les sciences sociales de l’époque en question, il «s’intégrait». IV. De la manipulation des représentations sociales Dans l’histoire moderne de la Roumanie, comme nous l’avons déjà dit, la vie parlementaire a été relativement courte: depuis 1866, lorsqu’elle a été adoptée par Constitution, jusqu’en 1938, lorsque le régime totalitaire de Carol II a été installé. La dictature communiste instaurée à la fin de la seconde guerre mondiale a été précédée de trois autres dictatures: 1. celle autoritaire de Carol II (de février 1938 à septembre 1940); 2. celle d’Antonescu et de ses légionnaires (de septembre 1940 à janvier 1941); et 3. la dictature d’Antonescu seul (de janvier 1941 à août 1944). Après la guerre et quelques tentatives de rétablissement de la démocratie, la dictature communiste a été instaurée, dont deux périodes sont remarquables: la dictature stalinienne, instaurée en 1948 avec l’arrivée du nouveau régime et celle de Ceauþescu, dans les années 80. A toutes ces époques, c’est-à-dire pendant bien longtemps, il n’y a eu en Roumanie ni vie parlementaire, ni exercice démocratique du pouvoir. Trois ou quatre générations n’ont connu que des régimes totalitaires et ont dû apprendre la soumission, le compromis et le renoncement. Le changement survenu en 1944 a produit un écart important accentué par l’arrivée des troupes soviétiques qui a constitué un événement crucial. Une «nouvelle histoire» s’est installée, mais les acteurs sont restés dans l’expectative pour voir si l’événement était réversible ou pas. En trois ans seulement, de 1945 à 1948, en Roumanie, certains groupes sociaux et physiques ont subi un changement radical de leurs conditions de vie, politiques, sociales et économiques. Cependant, les changements comportementaux n’ont pas été essentiels. Les modifications externes étaient bien entendu perçues comme défavorables aux groupes sociaux, mais aussi et surtout comme réversibles: l’on attendait le retour à la situation antérieure – et l’aide occidentale, en espérant que les nouvelles autorités n’allaient pas être en mesure d’inventer de nouvelles pratiques, etc. De surcroît, la majorité de la population ne voulait pas coopérer avec le nouveau régime. Cependant, les circonstances avaient changé et les anciennes pratiques n’étaient plus considérées comme «légitimes». Tous les ans, l’écart vis-à-vis de l’ancien état de la société devenait de plus en plus profond. Tour à tour, tous les repères importants de «l’ancien régime» disparaissaient. De plus, l’on cessait petit à petit d’attendre «l’arrivée des Américains». Une bonne partie de la population a commencé alors à percevoir cette LA SPÉCIFICITÉ DU POUVOIR DANS LA ROUMANIE COMMUNISTE... 207 situation comme irréversible. Ce segment social a dû s’engager alors dans une profonde activité cognitive de réorganisation des représentations sociales. Par rapport à ceux qui ont essayé de s’adapter au nouveau mode de vie, les réserves étaient encore importantes. L’incohérence de leur comportement et l’évolution contradictoire de la société encourageaient cet écart, en même temps qu’une attitude d’attente. Mais les nouvelles pratiques élaborées «à l’extérieur» (à l’étranger) et soutenues par les méthodes consacrées ont commencé à s’imposer. Les opposants disparaissent, ou étaient fortement «balayés». Les «adaptables» sont devenus de plus en plus nombreux. Au moment où le régime commençait à remporter des succès reconnus, la plupart de la population est devenue consciente que la solution était d’accepter les nouvelles «pratiques». Le nouveau contexte a exercé des pressions sur les groupes et sur chaque acteur social et les a obligés à reconsidérer les représentations sociales avec lesquelles ils opéraient jusqu’alors. Ce qui a eu des répercussions sur chaque individu et particulièrement sur le développement de la personnalité de ceux qui se trouvaient dans une période de formation. Le modèle marxiste du primat sociohistorique sur le développement de l’individu s’applique parfaitement dans ce cas de figure: «le spécifique social est transféré à l’individu. Lui, l’individu, n’est pas générateur de personnalité; il n’est que le porteur de l’essence produite dans un cadre sociohistorique particulier» (Popescu-Neveanu, 1978). Par conséquent, l’organisation des schémas et de la structure de la pensée ainsi que l’orientation de l’individu vers des valeurs spécifiques se sont trouvées subordonnées à la «transformation historique» de la société. L’organisation et le fonctionnement du social en sont venus à se «refléter» dans le développement de la personnalité, dans le «style» de l’ensemble de représentations. Pour créer un nouveau modèle social, il a donc suffi de contraindre les individus à adopter modèles, informations et pratiques nouvelles. Le nouvel «enseignement» mis en place a été cohérent, explicite, simple et sans contradictions. C’était la seule transmission autorisée du savoir. Une fois acquis, il a créé un système d’évaluation et un ensemble unitaire de pratiques sociales. Grâce aux techniques de persuasion adéquates, cet enseignement a pu être partagé par les «larges masses». Ces dernières l’utilisent comme une grille de lecture du monde et du contexte social. Toute nouvelle information est reçue à travers ce moule. Si elle «correspond» à celui-ci, alors elle est «bonne». Si elle ne s’y s’intègre pas, elle est qualifiée d’étrangère, «cosmopolite», hostile, défavorable. C’est ainsi qu’a été obtenu un type de personnalité créé conformément aux «besoins» du type de société (Neculau, 1999). Après le changement de régime survenu en 1989, malgré la création de nouvelles conditions sociales, politiques et économiques, un bon nombre d’acteurs sociaux a répondu par une résistance inattendue aux nouvelles pratiques. Aujourd’hui encore, quinze ans plus tard, ils opèrent selon des structures cognitives «apprises» durant leur enfance et adolescence. Ils traitent toute nouvelle information en utilisant la grille de décodage et d’interprétation élaborée pendant leur formation. Et ils attendent toujours de voir si la situation est irréversible ou pas. V. Modèle et identification Nous avons déjà énuméré les méthodes utilisées par le régime instauré en 1945 pour aligner, soumettre et hypnotiser les individus: la formation précaire, l’installation de la peur et de la suspicion, la formalisation de la vie publique et privée, la ritualisation et 208 ADRIAN NECULAU la bureaucratisation de la personnalité. Tout était prescrit, dirigé, censuré: mots, gestes, attitudes, comportement public (Neculau, 1991, 1999). Cette ambiance empreinte de méfiance et pression continuelle n’est pas restée sans conséquences. Elle a encouragé le comportement de duplicité, obéissant et servile. Afin de défendre sa situation personnelle et l’avenir de ses proches, l’individu se réfugiait en un conformisme superficiel, mimait l’adhésion au régime, se dédoublait. Souvent, cette adaptation pénétrait la vie privée et les relations avec l’entourage. L’individu perdait progressivement son identité, renonçait à sa personnalité et devenait malléable au gré du pouvoir. Formé dans un tel climat social, l’individu s’est approprié des techniques de dissimulation et défense qui ont abouti à son identification au modèle encouragé par le pouvoir. Son identité psychosociale (concept proposé en 1973 par Marisa Zavalloni) est une synthèse de sa formation individuelle et des caractéristiques de la culture commune, une synthèse entre l’Ego et le contexte social global, qui signent sa solidarité avec le groupe d’appartenance. L’interaction prolongée avec les idées et les pratiques culturelles spécifiques autorisent le social à pénétrer la substance même de la personnalité individuelle avec son arsenal d’idées, attitudes et pratiques qui s’y trouvent ainsi transférées, afin d’aboutir à la construction du rôle social attendu et à l’implication de l’individu en tant qu’acteur social. Le social façonne une identité-type à laquelle l’individu peut résister un certain temps, mais qu’il finit par assimiler pour en construire sa propre version, dans les limites de cette matrice. Quels sont les mécanismes de cette forme spécifique de connaissance sociale? Michel-Louis Rouquette (1994) propose un modèle explicatif applicable à la réalité que nous avons décrite ici: a. la connaissance est produite dans une configuration sociale et historique donnée; b. cette dernière propose des pratiques collectives organisées qui donnent à la réalité une signification particulière et construisent des modèles relativement abstraits pour permettre de l’aborder. Rouquette a proposé (1994, 1998) la notion de de nexus pour expliquer des conduites observées fréquemment dans le champ de la psychologie collective. Les nexus a. sont «des noeuds affectifs prélogiques» utilisés pour justifier des jugements ou engagements publics (des notions telles que «liberté», «peuple», «révolution» puisent leur force dans un discours autant que dans un système cognitif formé par fusion); b. ils ont «un caractère collectif, en cela qu’il sont partagés par la plupart des membres d’un groupement social»; c. ils masquent les différences inter- et intra-groupe»; d. ils mobilisent les individus en encourageant le conflit idéologique; e. ils ont pour objet une abstraction protégée, telle qu’un idéal de vie (au nom de mots-clés tels que «liberté», «égalité», «justice»); f. «ils sont indexés par un terme unique qui les exprime totalement», comme une étiquette; g. ils pratiquent une «rhétorique de l’emphase» telle que les «proclamations politiques solennelles, les professions de foi grandiloquentes, les hommages ‘vibrants’, [...] les répétitions systématiques»), lesquelles sont des aspects d’une «langue de bois» propre. Les nexus guident les opinions et les prises de position, sont des alliés de la propagande et fabriquent des slogans. Enfin, ils cristallisent la pensée sociale autour de leur noeuds idéologiques et des rêves abstraits qu’ils protègent par tous les moyens. Les nexus ne s’alimentent pas de la diversité du contexte, si celle-ci existe, mais s’installent en amont, évacuant ainsi discussions, alternatives et hésitations. Ils orientent la pensée dans la «bonne» direction, restreignent la réflexion critique et la focalisent. Ils génèrent la pensée sociale de manière «énergétique», proposent des significations déjà élaborées et organisent le noyau central des représentations sociales. Ils découpent et singularisent LA SPÉCIFICITÉ DU POUVOIR DANS LA ROUMANIE COMMUNISTE... 209 un espace particulier, le personnalisent à travers la pression émotionnelle et le livrent ensuite au social en tant que produit fini, dégageant ainsi la voie à l’élaboration d’une pensée sociale claire, accessible, nonambigüe et basée sur les certitudes. Rendus indifférents aux signaux de la réalité objective, les individus utilisent les nexus pour protéger une construction idéale et justifier quelques «erreurs» (jamais importantes) et se cachent derrière des croyances qu’ils soutiennent affectivement pour défendre leur passé auquel ils se sont désormais identifiés. Ce modèle explicatif proposé par Michel-Louis Rouquette (1994) est parfaitement compatible avec la réalité décrite ici. Ce qui signifie qu’elle est visible pour quiconque se trouve en dehors du système qui l’a engendrée. VI. Dominants et dominés. Recherche récente concernant la lutte pour le pouvoir dans la Roumanie communiste Plusieurs ouvrages, parus récemment, reconstituent la lutte pour le gain, et l’imposition du pouvoir politique, économique et culturel-symbolique dans la Roumanie d’après la deuxième guerre mondiale, processus qui a continué jusqu’au changement de 1989, et, sous certaines formes, même après, dans une «transition» prolongée. Des recherches similaires sont entreprises par les historiens, anthropologues, sociologues, hommes de lettres, politologues, psychosociologues. Quelques ouvrages récents abordent le thème du pouvoir et celui de la relation entre dominants et dominés. Nous allons n’en présenter que deux. Les études sur les groupes dominants et dominés entrent dans la catégorie des recherches concernant les relations entre groupes, mais ne se confondent pas avec ceux-ci. Elles se rapprochent des explorations concernant les ressorts du pouvoir, sans coïncider avec elles. Elles présentent des préoccupations communes pour les approches de certaines notions comme pouvoir, autorité, influence, statut, prestige, mais dépassent le rapport à la profession, à la fortune, au niveau de scolarité, style de vie, aux attitudes, traits de caractère, qu’on rencontre fréquemment dans ces types d’approches. La différence résulte d’abord du fait que, dans de telles recherches, l’accent doit être mis sur la confrontation entre les groupes avec l’objectif d’être en position de diffuser des valeurs et prestige, de l’influence et du pouvoir. Le groupe dominant ne détient pas seulement les leviers conférés par la place dans une hiérarchie, mais aussi le capital symbolique qui lui confère supériorité. Il est le responsable de la production symbolique de valeurs, des pratiques éducatives et de langage, des habitudes de consommation alimentaire et culturelle. La confrontation entre les groupes peut prendre la forme de la concurrence pour la détention du capital (de l’argent, d’autres biens), de l’opposition ou même de la lutte idéologique pour le gain de la supériorité politique, de la promotion des mouvements sociaux ou culturels, de l’imposition des symboles. Nous avons tenté récemment de proposer un modèle explicatif des stratégies et procédures pour l’acquisition d’une nouvelle identité utilisée par le pouvoir installé en Roumanie après la deuxième guerre mondiale. Dans l’introduction au volume collectif La vie quotidienne dans le communisme (Neculau, 2004), nous avons essayé d’identifier la stratégie choisie par le pouvoir récemment installé pour construire une nouvelle identité sociale: par réorganisation des groupes humains, par leur remplacement sur l’échelle de hiérarchie sociale, par une opération de polarisation discriminative, par le 210 ADRIAN NECULAU déclenchement d’une scission entre les groupes sociaux, d’un conflit ouvert pour la réaffectation des ressources (pouvoir symbolique, ressources matérielles, prestige moral, étiquette sociale). Les groupes hier encore bien situés sont étiquetés négativement (bourgeois, explorateurs, réactionnaires) et placés à la périphérie du social sain, tandis que les groupes qui occupaient des positions inférieures sur l’échelle hiérarchique deviennent des groupes favorisés, exprimant la santé morale de la société, la normalité. L’appartenance à la première catégorie attire le blâme, l’étiquette négative, la discrimination, tandis que l’identification avec le deuxième groupe signifie la situation du bon côté, le partage de certaines convictions et conceptions saines. L’identification des acteurs sociaux avec le groupe favorisé n’a pas seulement valeur de proclamation d’appartenance mais se solde aussi par l’ouverture à une politique militante de catégorisation, de soulignement des contrastes, d’écartement du groupe mal situé. La lutte de classe n’a pas eu seulement le rôle de réallouer de ressources, elle a engendré aussi une opération complète de construction d’un nouvel espace publique, de nouvelles normes de relation et de conduite, de certaines cérémonies, de socialisation et d’internalisation, d’une nouvelle conscience publique. Et l’effet a été, sans doute, la formation de nouvelles représentations sociales fondées sur les valeurs sociales. VI.1. Pouvoir et domination: la reconsidération et la réorganisation de l’univers rural Un projet interdisciplinaire intitulé La transformation de la propriété, des personnes, et de l’État: la collectivisation en Roumanie, 1949-1962, coordonné par Gail Kligman (professeur de sociologie à l’Université de Californie, Los Angeles) et Katherine Verdery (professeur d’anthropologie à l’Université de Michigan) a été récemment publié par deux jeunes historiens roumains, D. Dobrincu et C. Iordachi. Le groupe qui a effectué la recherche et conçu le volume est formé de 20 chercheurs de Roumanie et des Etats-Unis. Ils ont entrepris ensemble une analyse du processus de changement socioéconomique commencé en Roumanie en 1948 sous le générique de «collectivisation de l’agriculture», en utilisant comme méthodologie la recherche des documents (des archives et statistiques officielles), les interviews et l’observation des sujets impliqués (qui ont survécu) et des effets de ce processus sur le contexte visé. L’histoire orale est, dans ce cas, la seule possibilité de reconstituer pas seulement les faits, mais aussi le climat, l’atmosphère, les pulsations sociales qui les ont accompagnés. Le processus est abordé comme un système d’interactions complexes, coordonné «d’au-dessus», par des politiques établies au niveau central, mais complété par de nombreux ajustages déterminés par l’implémentation au niveau local. Nous avons ainsi un tableau des classes sociales créées par le communisme (les pauvres, la classe intermédiaire et les riches), les uns «collectivisés», les autres refusant d’entrer dans les «structures collectivistes» et des agents d’implémentation (activistes, fonctionnaires, agents de la sécurité, miliciens). Les études présentent le processus dans sa complexité, dans le contexte des campagnes complémentaires: la spoliation des paysans par le système des cotes obligatoires, la propagande et les moyens de persuasion utilisés pour «convaincre» les paysans d’adhérer au nouvel statut social. La Roumanie de 1948 était de prépondérance rurale; environ 75% de la population du pays habitait dans les villages ce qui signifie que 12 des 16 millions d’habitants du pays se trouvaient en zone rurale. Le nouvel régime a commencé à attaquer ce «monde ancien», le plus important segment de population, considéré aussi comme le plus LA SPÉCIFICITÉ DU POUVOIR DANS LA ROUMANIE COMMUNISTE... 211 conservateur, résistant au changement. Dans leur «Introduction», les deux auteurs nous offrent quelques repères pour pouvoir comprendre les caractéristiques des pressions sur les sujets recherchés: conformément aux données officielles dans les premières années du processus de collectivisation plus de 80.000 paysans ont été emprisonnés parce qu’ils se sont opposés à la collectivisation, 30.000 se voyant condamnés après des procès publics. «La transformation de l’univers rural n’a pas seulement permis au parti-État en formation l’accumulation des ressources économiques vitales pour démarrer le programme d’industrialisation forcée; elle a aussi été l’instrument d’une redéfinition des relations entre l’État et les communautés locales. L’offensive idéologique pour l’introduction de la lutte de classe dans les villages et la création de ‘l’homme nouveau’ a fini par imposer une nouvelle organisation des relations sociales, politiques et économiques dans le milieu rural. Le parti-État s’est infiltré profondément dans la vie des communautés en contrôlant les moyens de production et de rémunération dans l’intérêt de la création de l’économie socialiste». Selon une interprétation psychosociologique, la collectivisation a réalisé un processus de changement dirigé – structural, institutionnel et personnel – affectant la culture locale et le style des relations entre les acteurs sociaux. Elle a représenté aussi un polygone pour tester les effets que le contrôle du contexte social exerce dans la formation des représentations sociales et la construction des nouvelles pratiques sociales. Les changements dans le système de propriété ont eu encore pour effet «la transformation des personnes» ainsi qu’une nouvelle stratégie dans la définition de l’identité sociale et personnelle. Cette recherche complexe a suivi essentiellement quelques registres majeurs: 1. la transformation de la propriété (le contenu de la nouvelle forme de propriété, les nouvelles relations de propriété, la relation entre biens et personnes); 2. la transformation des personnes (les effets du changement des formes de propriété sur les acteurs sociaux impliqués, la destruction des anciens types de relations, les nouveaux types de relations interhumaines instaurées et leurs effets sur l’imaginaire collectif, la nouvelle hiérarchie des valeurs humaines et les nouveaux critères de valorisation de la personne inventée avec la collectivisation); 3. la création du parti-État (l’instauration d’un nouveau type de relation entre les autorités centrales et locales, la formation des nouveaux types de relations institutionnelles et la redistribution des positions sociales dans l’univers rural, l’étiquette et le discrédit de certaines catégories sociales par le processus «d’enrichissement», l’institution des mesures coercitives contre ceux qui s’opposaient au changement, la mise en place de la fonction «d’activiste», où la personne représente en même temps le parti et l’État, délégué avec des pouvoirs souvent illimités au sein des collectivités locales. La collectivisation a connu quelques étapes, chacune caractérisée par différentes formes de répression, les unes sans précédent, sur les communes récalcitrantes, en exerçant des pressions de toutes sortes, jusqu’à annihiler toute résistance. La fin de la collectivisation en 1962 a signifié une «subordination totale des paysans aux plans économiques du parti». Face aux stratégies d’évitement ou de résistance des paysans, les mesures coercitives furent renforcées: en l’absence de solutions viables, on invente «des déviationnistes de droite» dans les rangs des dirigeants et on réprime toute résistance par arrêts, procès publics, «découverte» de nouvelles cohortes de riches dans les rangs des paysans intermédiaires, des riches qui deviennent des boucs émissaires. Chaque étape de ce processus compliqué mérite une attention spéciale, mais l’assaut final (1953-1962) – par précipitation, acharnement désespéré, manque de proportion des moyens- nous offre une image éloquente du but réel poursuivi. Non pas la création de 212 ADRIAN NECULAU meilleures conditions de vie pour les paysans tellement rétrogrades mais le changement de l’essence de la personnalité de l’homme rural. En 1962 les paysans étaient totalement subordonnés. Une modalité de «stimulation» de l’inscription dans le collectif a été représentée par l’institution des cotes obligatoires. Les producteurs devaient restituer des céréales, des haricots mais aussi du lait, de la viande, des oeufs, de la laine, etc. et les quantités croissaient annuellement en aggravant la crise alimentaire de l’univers villageois, en épuisant les paysans et imposant l’idée que par l’inscription dans le collectif ils pourraient éviter les cotes. Il y avait des cotes pour tous les produits, même pour ceux qui n’avaient pas d’animaux où ne cultivaient pas certaines plantes. Ceux qui ne réussissaient à donner les quantités imposées étaient mis en jugement, pouvaient faire de 1 à 12 ans de prison, et, s’ils cachaient des produits et ne les donnaient pas, être condamnés à des travaux forcés de 5 à 15 ans. Plusieurs études de cas de ce volume évoquent la façon dont fut appliquée la politique de la collectivisation dans certaines localités et régions. Les recherches nous dévoilent la manière avec laquelle le nouveau régime a initié son agenda radical de transformations sociales, politiques et économiques, «en utilisant la collectivisation comme instrument de la lutte de classe» et en suivant «la réalisation de l’inversion physique et symbolique des relations spatiales (spécialement de classe) dans la vie quotidienne». Un autre effet de la lutte de classe a été d’éliminer les pratiques anciennes et d’introduire des normes et des pratiques nouvelles. La vie sociale du village, organisée traditionnellement, sur les relations de parenté, devait être disloquée et transformée dans les termes de la lutte de classe {une classe sur une échelle plus large, qui n’était pas seulement limitée à l’univers du village, pour inaugurer «un nouvel ordre social» et former un «homme nouveau». Dans cette opération, une place importante a été occupée par la pratique de l’étiquette négative des résistants («le passage aux riches»), avec une stratégie de démonisation et de punition de ceux-ci par des «cotes exorbitantes, arrêts arbitraires, confiscations de terrains et violence physique». L’étiquette faisait partie de l’arsenal de la lutte idéologique ayant comme but «la transformation» des paysans, le redéploiement de la population du village, la démolition d’un milieu, ainsi que la reconstruction d’une nouvelle hiérarchie et d’un nouveau contexte social. Chacune des 20 études de ce volume présente un cas particulier, une stratégie, un contexte spécifique. Ensemble, elles nous offrent une image du changement par des moyens spécifiques de la Roumanie traditionnelle, non seulement de la Roumanie rurale (qui représentait pourtant trois quarts de la population du pays), mais aussi de la population urbaine, liée par des milliers de fils à l’univers villageois. VI. 2. Les ressorts cachés de la manipulation cognitive: une exploration des mécanismes idéologiques de la soumission Le contrôle politique, ainsi que le dit Milgram, se traduit parfois par l’incitation à l’action destructive de ceux qui sont différents. Peu résistent à la tentation, seulement quelques-uns trouvent les ressources morales de traduire les valeurs dans lesquelles ils croient en actes de nonsoumission à l’autorité. Celle-ci les accapare, les enveloppe, les dirige, leur crée des dépendances et capacités d’action conformément aux exigences. L’individu s’abandonne, devient un exécutant de tâches réduites à son pré carré, sans qu’il s’intéressé dans un ensemble plus large, et cette position lui produit un état de confort. Il reconnaît sa place, fait ce qu’on lui demande, s’identifie à ceux qui lui LA SPÉCIFICITÉ DU POUVOIR DANS LA ROUMANIE COMMUNISTE... 213 ressemblent et ceux qui le dirigent, il conserve son équilibre et sa tranquillité. Que peut-on alors lui reprocher? La littérature inventorie plusieurs types de manipulation en vue d’obtenir une soumission culturelle, psychologique, physique. L’autorité peut avoir l’attribut de la compétence ou du statut administratif, elle peut être exercée au nom d’un engagement responsable vis-à-vis d’une source, elle peut être l’effet d’un processus d’enseignement (sous la forme d’endoctrinement), elle peut se présenter comme un pouvoir exercé par le verbe (promesses, louanges à l’excès, menaces) ou par les gestes (toucher, regard, sourire). Dans chaque situation, un rôle important est détenu par le contexte social et politique, les normes culturelles, la situation concrète et enfin, et non des moindres, par la pensée sociale dominante. «Les explorations» des quatre auteurs du volume Explorations dans le communisme roumain sont conçues comme des lectures différentes de certains textes de propagande culturelle ou de certains produits littéraires de deux époques distinctes du communisme roumain: la période de début, nommée génériquement la période stalinienne et le communisme nationaliste de l’époque Ceauºescu. Les auteurs entreprennent une «archéologie intellectuelle», ils déterrent des fragments de ce qui a été conçu dans la littérature, le théâtre, le cinéma avec but de propagande, essaient d’identifier les modalités avec lesquelles les produits culturels-artistiques de l’époque ont été imprégnés idéologiquement pour servir à «l’instauration symbolique du régime communiste». Ils ne se limitent pas seulement aux textes de propagande classique, mais découvrent des secteurs ignorés jusqu’alors, bien qu’ils portent le sceau de la contamination par la même propagande insidieuse, depuis les discours présidentiels jusqu’aux bandes dessinées: les scénarios de films, les livres d’enseignement pour les pionniers, les textes hagiographiques, les romans populaires, les poésies patriotiques et révolutionnaires, le folklore nouveau, les pièces de théâtre engagées, les documentaires de propagande, les contes héroïques pour les enfants, les anthologies et les abécédaires. On reste fasciné par une lecture, avec une nouvelle clef, de textes qui, sous le masque de l’honorabilité, ont naturellement été créés avec une intention idéologique, partiale, festive. Les auteurs de cette exhumation se proposent de contrecarrer l’opération «d’effacement des traces» auxquels certains des artisans ou commentateurs de ces ouvrages s’exercent aujourd’hui par la minimalisation de l’effet ou leur relégation pudibonde à quelque périphérie. En réalité, il est prouvé que ces productions «infestées de points de vue de propagande» ont joué un rôle majeur dans le processus d’imprégnation du contexte social et idéologique, dans «la création» (nous utilisons intentionnellement un mot beaucoup utilisé dans le discours à esprit d’agitation) d’une pensée sociale adaptée aux besoins du pouvoir. En «Préface», les auteurs de cette reconstitution le disent explicitement: ils veulent rendre à leurs contemporains des productions oubliées, considérées aujourd’hui comme de la maculature ou des rebuts esthétiques, mais qui ont eu en leur temps un rôle important dans le processus de façonnement d’un type de personnalité sociale, dans la construction des représentations sociales de l’individu commun. Leur but est de nous offrir une image de «l’homme communiste», capable de mettre en application «les ordres de l’état omnipotent». Un parcours du chemin et des mécanismes psychologiques par lesquels fut construit un «inconscient collectif» qui a marqué et marque encore les attitudes sociales et les comportements des acteurs sociaux. Le livre est aussi une protestation contre l’amnésie sociale dont souffre notre société, contre les tentatives de minimalisation des effets de l’expérimentation sociale de greffage de l’individu moyen par des procédés de filtrage/décodage élaborés 214 ADRIAN NECULAU par les gardiens de la conscience collective. Mais il s’agit aussi d’un moyen d’identifier les responsables de cette expérimentation gigantesque, en démontant leur respectabilité intellectuelle, en les présentant sous leur apparence réelle: c’est-à-dire, garants des actions de terreur, de répression, d’extermination, des individus qui se sont proposés de procurer des alibis «moraux» pour perpétrer le «crime d’État». Les uns se sont acquittés avec brio de ces rôles qui leur avaient été impartis ou qu’ils avaient sollicités avec insistance. Un des auteurs, Ion Stanomir, tente de reconstituer la manière avec laquelle, en déficit de représentation intellectuelle, le nouveau pouvoir instauré après la guerre a construit une identité. Un nouveau projet idéologique, de nouveaux modes d’organisation et d’interaction, de nouveaux systèmes de références devaient être identifiés et conçus, mais surtout il s’agissait de convaincre les acteurs sociaux d’utiliser dans la pratique sociale ces nouveaux repères. La première opération a été celle de resituer les forces sociales: du côté du progrès se trouvaient les classes laborieuses de la nation (les ouvriers en alliance avec les paysans pauvres), aux intellectuels fut accordée la chance de reconsidérer leur conscience, de passer par le purgatoire et d’adhérer au nouveau pouvoir. Les discours officiels, les articles de direction invitaient les intellectuels à comprendre le sens de l’histoire, à choisir le droit chemin. Le phare et le guide, la direction, étaient fournis par la science et l’art soviétique, et un grand romancier, Sadoveanu, annonçait prophétiquement que La lumière vient de l’est, selon le modèle soviétique. Les intellectuels ne pouvaient pas rester dans leur tour d’ivoire, ils devaient s’aligner sur la cadence enthousiaste des ouvriers des villes et villages. Les analyses des quatre auteurs montrent que le but vise soit l’imprégnation de la culture et de la littérature par le discours du nouveau pouvoir, soit les évolutions individuelles (c’est-à-dire la conversion) de certains créateurs, soit l’élaboration des instruments de propagande à l’aide de films, théâtre, SF ou manuels scolaires. La diversité des formes et aires de persuasion suggère qu’aucun moyen n’a été négligé. Peut-être que le plus cynique chemin d’attaque a été celui portant sur l’entendement des enfants. «L’alphabète du communisme», constatait Ion Manolescu, «s’étudie de bonne heure» par l’entraînement des enfants aux actions, par la mise en scène des «ingrédients didactiques», par le garnissage du contexte scolaire à l’aide de symboles et signes spécifiques, par l’enrôlement des enfants dans des choeurs adulateurs de «l’aimé dirigeant», par des rythmes et cadences, des déroulements d’étendards et l’initiation précoce aux secrets du «socialisme scientifique». L’école, l’ensemble du système éducatif a été soumis à un processus de traitement, en élaborant des stratégies majeures de manipulation de la personnalité dans le sens de l’assimilation, de l’acceptation et la perpétuation du pouvoir communiste comme normalité bio-sociale: la discipline (avec pour but la diffusion de la peur contrôlée et l’institution des réflexes d’obéissance individuelle), l’uniformisation (en vue de l’instauration et du maintien d’un climat censorial et misérable d’équité collective) et l’endoctrinement (visant la formation politique-idéologique) des futurs cadres. L’homme de la chaire devient, par les nouvelles attributions qu’on lui délègue et par l’application des méthodologies infaillibles, un propagandiste, un exécutant fidèle des directives transmises par «les organes du Parti», un instructeur dans l’acquisition des rythmes et du langage poétique et inflexible. Le professeur «s’éprouve en réalité comme un dispensateur de l’idéologie officielle, et l’enseignement en tant que système souffre d’une maladie chronique: l’imbécillité et la névrose». Les manuels, à commencer par L’abécédaire, sont remplis de stéréotypes, le but est la «politisation» (c’est-à-dire l’imprégnation de la raison des enfants), leur LA SPÉCIFICITÉ DU POUVOIR DANS LA ROUMANIE COMMUNISTE... 215 familiarisation avec les réalisations grandiose de l’époque Ceauþescu. L’enfant est formé par le bourrage avec des mythes et thèses partisanes, des mythes fabriqués, avec un esprit idyllique qui sensibilise aux grandes valeurs socialistes, et par un discours qui fait l’éloge de l’héroïsme continu. Une fausse pédagogie civique donc, qui convertit le moindre territoire en stratégies idéologiques d’endoctrinement, en propagande et dogme, le tout habillé d’un esprit festif qui ennoblit les bénéficiaires et leur confère une légitimité historique subdivisant le monde en gens bien (les nôtres) et les autres. Parallèlement à l’école, se développe un autre type d’éducation, plus légère, mais encore plus subtile et persuasive, connue en pédagogie sous le nom d’éducation nonformelle. Nous nous référons à l’éducation par la littérature pour les enfants et jeunes, alternative à l’éducation formelle de l’école, mais en promouvant le même «humanisme» éducatif au nom des idéaux socialistes. Il s’agit de la littérature des «téméraires», fortement appréciée voici deux ou trois décennies, qui promouvait une éthique et une équité socialiste plus souple, drapée de mots moins compromettants (diligence, ponctualité), qui humanisaient, amadouaient le système de l’intérieur. Paul Cernat analyse les revues pour les enfants, Les Téméraires et Luminiþa, les émissions radio et TV ou les anthologies de prose «éducative» par lesquelles on offrait des modèles de conduite civique, d’individus attachés aux idéaux socialistes préparant la jeune génération à s’encadrer dans le profil de l’homme nouveau projeté par le système, prêts à lutter contre toute déviation des normes, à devenir des militants du parti et à combattre ceux qui ne respecteraient pas les principes de «l’éthique et l’équité socialiste». Les revues étaient conçues comme «revues d’organisation» ayant pour but d’allumer une torche solaire pour un «avenir» lumineux, de fondateur du communisme. Une modalité d’imprégnation précoce, avec un modèle social-cognitif sans alternatives, réussissait jusqu’à la fin à s’insinuer aussi comme idéal social. Une autre manière de persuader, d’introduire le modèle d’homme nouveau et d’obtenir un comportement engagé, militant était l’imprégnation de l’univers de l’adolescence par des modèles de lutteurs (illégalistes, idéalistes, activistes) pour la cause. Angelo Mitchievici fait un inventaire complet et une interprétation de tous les types de héros positifs, créés selon un modèle standard. Toutes ces oeuvres littéraires étaient travaillées selon la recette d’une certaine propagande, combinant naturellement des ingrédients comme la fiction héroïque, la liberté librement consentie, le besoin d’aventure et de dépassement, spécifiques à l’adolescence. Le lecteur nonavisé goûte certainement l’aventure, s’imbibe de beaux sentiments sans saisir qu’il est soumis à un programme de traitement, de modification de l’extérieur de sa vision sur le monde. Toutes ces oeuvres littéraires éducatives peuvent être mises dans la catégorie des ouvrages engagés, «l’engagement» étant parfois fruste, parfois caché, originalement drapé. L’époque Ceauºescu a produit une espèce propre de propagande par l’art, spécialement par le film, plus relachée, alternative à la propagande directe, explicite, que l’un des auteurs de ce livre, Ion Manolescu nomme «communisme culturel». Celui-ci, délivré sous forme d’une culture de consommation pour large public, avait la fonction d’accommoder les masses au directivisme officiel, d’adoucir le ton totalitaire, d’induire une attitude de tolérance réciproque. Les productions sous-culturelles sont plus accessibles, elles peuvent être goûtées par plusieurs et n’éveillent pas le réflexe de défense que le discours dur, direct déclancherait. Il y a dans ces productions, tout comme dans certaines œuvres littéraires, une sorte de «mécanique idéologique», un «marketing idéologique» qui peut être nommé aussi «communisme au paquet». A côté des segments de discours pur, 216 ADRIAN NECULAU nonattractif, qui constitue le noyau dur, on place aussi des éléments promotionnels, attractifs qui jouent le rôle des produits commerciaux qui se trouvent sur le marché libre. Une combinaison de clichés politiques, de culture, de commerce libre: des schémas cognitifs préfabriqués, des clichés et stéréotypies mélangés à des produits vendables, désirés qui éveillent l’espoir d’une alternative. Un esprit de consommation qui combine le critère de la vendabilité avec le dirigisme et la commande politique, la force captivante de l’aventure avec le pouvoir politique autochtone. Une idéologie locale accommodante, injectée aux masses en doses bien établies, stimulant la consommation et provoquant en même temps «l’éducation politique» correcte. L’opération qui a garanti tout le complexe d’infiltrations de propagande dans l’art, la littérature, l’éducation, etc., est celle de l’élaboration des documents officiels: rapports aux congrès, expositions, discours. Les textes officiels, lus par Ceauþescu, ont donné le ton, tracé la direction, la ligne, ont «orienté» les actions des milliers de propagandistes officiels et nonofficiels. Le projet de l’époque mégalomaniaque commence à se former au XIe Congrès où est récrite la théorie marxiste dans la perspective d’une philosophie sui-generis, articulée aux besoins du culte de Ceauþescu. A partir de là est lancé le concept de «société socialiste développée sur plusieurs plans» comme une étape dans la bascule vers le communisme; dorénavant Ceauþescu devient le philosophe et le créateur de concepts et théories qui dirigent toute l’existence: la vie sociale, la base matérielle, la direction et le développement de la démocratie, l’activité idéologique, politique et éducative, l’effacement des différences entre le travail physique et intellectuel, l’efficience économique. Tout est donc objectif, calculé, planifié, il n’existe aucune possibilité d’y échapper. Cette certitude est censée générer des convictions fermes, conférer à tous un sentiment sthénique de confiance et de mobilisation à l’action. La formule «faisons tout» exprime cette assurance que nous sommes sur le bon chemin, que seul «l’esprit révolutionnaire» peut nous diriger et nous changer pour notre bien, nous maintenir jeunes. Si les exhortations sont suivies, si personne ne s’autorise des relâchements, alors les victoires mèneront «le pays à la fête» et nous aurons la latitude et le devoir de nous redistribuer du temps qui nous a été donné. Le dernier texte de ce premier volume d’une série, intitulé Les géants, nous dévoile les instruments linguistiques par lesquels s’est construit le mythe du Dirigeant – sage, sensible, cultivé, etc., le Mythe de l’Homme entre les hommes: «le grand Homme», «l’Homme téméraire», Défenseur, Visionnaire, Constructeur, Héros, Fondateur, «le premier fils de la nation» celui qui, selon les mots du poète Vadim Tudor, «fait bien tout ce qu’il fait». A ses côtés, se trouve celle qui est «renommée dans le monde», capable de «faits estimés», «la modeste», etc. (selon les qualificatifs, à nouveau, du poète Vadim Tudor). Le mythe de l’Homme se complète avec le mythe de la Savante de renom mondial, Homme politique, citoyenne, femme affectueuse. Ce couple idyllique est censé inspirer amour, offrir un modèle, animer, créer un courant de sympathie-engagement pour tous. Les analyses entreprises dans les ouvrages comme ceux présentés ici peuvent être prolongées, complétées, reprises dans d’autres perspectives. Une lecture selon une clef psychosociologique pourrait suggérer des explications pour certaines attitudes et comportements actuels, offrirait des justifications pour certaines évolutions personnelles et de groupe apparemment inexplicables, apporterait des clarifications concernant la résistance au changement et la conservation d’attitudes stéréotypées, manifestées par divers acteurs sociaux, encore visibles dans le champ social et la pensée sociale de notre pays. L’histoire LA SPÉCIFICITÉ DU POUVOIR DANS LA ROUMANIE COMMUNISTE... 217 des cinquante dernières années offre un vaste champ de recherche pour l’étude de nombreux phénomènes psychosociaux. VII. La transition et ses ambiguïtés L’héritage d’une moitié de siècle de dictature communiste, précédée, dans certains pays comme la Roumanie, par d’autres types de dictatures de droite, s’est révélé difficile à prendre en charge autant sur le plan de la vie politique, sociale et institutionnelle que sur le plan des mentalités et du comportement collectif. Les acteurs sociaux des pays de l’Europe de l’Est, privés de l’exercice de la démocratie, découragés par leur incompétence à s’articuler au capitalisme sauvage instauré sur place, sont devenus souvent la proie facile des discours extrémistes, xénophobes, nostalgiques, restaurateurs. Peu après les changements de 1989, lorsqu’un nombre significatif de pays de l’Europe de l’Est ont choisi la voie du développement démocratique et apprécié l’enthousiasme de l’ouverture, les difficultés liées à l’arrivée des nouveaux venus ont commencé à surgir. La crise économique et sociale prolongée qui affectait ces pays et se traduisait par le déclin des performances, la baisse de l’efficacité du travail, la pénurie généralisée, le dérèglement «planifié» du travail et la sclérose des institutions ne pouvaient éviter d’affecter la psychologie collective et l’évolution sociale et psychologique des individus qui vivaient dans cet environnement. La pathologie des rapports salariés, avec leurs caractéristiques de gestion politique de la production et du travail, l’expansion de secteurs déconnectés du marché et les dérèglements cycliques engendrés par le manque de matières premières ou de marchés, tout ceci cumulé à la «pédagogie» de l’émulation (la «compétition socialiste», ainsi qu’elle était appelée dans le jargon du système communiste) et au concept tayloriste d’organisation du travail ajusté à travers la toute-puissante institution de la «norme de production», ont engendré des sociétés artificielles. Afin d’assurer le maintien de ces constrictions sociales souvent surréalistes, les dirigeants ont été obligés d’instituer les appareils sur-dimensionnés de gardiens de conscience, de surveillance quotidienne, de coercition et d’amendement des dérapages idéologiques destinés à arrêter et réprimer les stratégies d’évitement et les déviations de la lignée imposée par les programmes idéologiques, ce qui n’a pas été sans laisser de trace dans les mentalités collectives. Une crise structurale, dont le trait principal résidait dans la fracture entre la classe politique dirigeante, occupée à conserver ses prérogatives, et le peuple avait lentement et profondément dégradé l’évolution économique et sociale d’une grande partie de l’Europe. Peu après la consommation de l’euphorie consécutive aux événements tels que la chute du mur de Berlin ou la «révolution» roumaine retransmise en direct par les media, il s’est avéré que la convalescence de la société civile et la construction des institutions dans les pays de l’Europe de l’Est allaient être des entreprises extrêmement difficiles. La séparation de ce système fermé avait laissé des séquelles profondes: un retard économique considérable, un déficit institutionnel qui bloquait le fonctionnement du marché libre et une culture locale résistante au changement. A des niveaux différents, la plupart des États de l’Europe de l’Est se sont heurtés, au début, à des stratégies visant à freiner les nouvelles évolutions et des rhétoriques visant à les justifier. L’Europe de l’Est tout entière est confrontée depuis plus d’une décennie à un processus que l’on appelle la transition. Ce phénomène désigne le passage d’une société 218 ADRIAN NECULAU planifiée par des commandements idéologiques à une société démocratique et une économie de marché. Il a été préféré au terme de changement, qui causait des frissons aux anciens membres de la nomenclature, à présent dirigeants du nouveau trajet. Le changement aurait dû être structural, massif, fait d’une rupture sans équivoque avec un système, tandis que la transition pouvait induire l’idée de continuité, de maintien de certaines structures en conditions nouvelles d’adaptation, incluant un recyclage des acteurs sociaux. Claude Karnoouh (1998), en bon connaisseur des réalités roumaines, a raison: le terme «transition» introduit confusion, masque une réalité au lieu de la clarifier. Plus gravement, il suggère que, après un état de stupeur, la société est entrée en normalité. Il est vrai, la transition aussi supposait une transformation des dimensions structurales, des valeurs et comportements, une nouvelle attitude vis-à-vis de la réforme et les ressources des acteurs sociaux engagés dans le processus. Un sociologue, Dumitru Sandu (1996) a identifié quelques «conditionnements dominants» de la réussite de la transition: a. le capital humain («savoir»); b. le capital symbolique («croire»); c. le capital social («être») et matériel («avoir»). Ces ressources et contraintes mènent à l’identification des types sociaux de la transition post-communiste, dont certains sont très bien définis: le conservateur par contrainte, le réformateur de l’opportunité, le réformiste idéel basé sur le capital symbolique de croyances, c’est-à-dire du changement de l’économie socialiste à la capitaliste, mais cela supposait une évolution planifiée, «projetée consciencieusement» à la base d’un «plan stratégique», c’est-à-dire contrôlée par un groupe dominant comme cela s’est produit. Zamfir admet que la transition a été déformée ou même bloquée par une «crise morale du système politique», caractérisée par des polarisations violentes et l’appel insistant au consensus au lieu du débat démocratique, des comportements politiques autoritaires et du paternalisme idéologique, des réformes improvisées, la crise des institutions de l’État. Cette ambiguïté, résultat du refus des changements de fond, a permis l’accès à des fonctions de décision, des anciens représentants importants de l’appareil de parti communiste ou des anciens cadres de la police politique qui ont répartis les rôles dans le champ politique et institutionnel ou sont devenus de prospères capitalistes, en accaparant l’ancienne économie socialiste. Selon Claude Karnoouh les anciens communistes sont maintenant élus démocratiquement, ce qui signifie que le système n’est pas mort; les gens du système sont présents, ils constituent la nouvelle élite, ils imposent les règles apprises dans l’ancien régime. Ce qui signifie que la «transition» a réussi: elle a mimé un processus de changement et a perpétué l’ancienne nomenclature sous une étiquette nouvelle. Bien que le changement de régime de 1989 eût pu être structural, rien de tel ne s’est produit. Ce qui est arrivé en Roumanie s’est produit dans d’autres pays de l’Est, peut-être avec des accents régionaux différents et en fonction de l’histoire de leur évolution dans le cadre du système socialiste. On peut affirmer sans équivoque que la transition a représenté un processus de changement bloqué ou freiné. En réalité, nous avons affaire au processus bien connu de changement social assorti de résistance au changement, lesquels affectent, selon le modèle de Talcot Parsons, quatre sous-systèmes de la société: l’économie, le système politique, les institutions sociales et la culture. Ceux-ci interagissent et se conditionnent mutuellement. Bien que les systèmes politiques et les stratégies de développement économique aient changé, du moins dans la politique officielle, dans tous ces pays les organisations sociales (les groupes institutionnels), leurs codes culturels ont gardé leurs anciens fonctionnements et structures et en bloquent l’évolution au nom de traditions, spécificités régionales, valeurs sociales et psychologiques ou traits moraux. LA SPÉCIFICITÉ DU POUVOIR DANS LA ROUMANIE COMMUNISTE... 219 Le mythe de l’égalité socialiste, pense le sociologue américain Daniel Chirot (1994), peut marquer le développement naturel des institutions, l’évolution des structures sociales modernes et la logique du changement. C’est bien ce qui est arrivé côté Est de l’Europe: une culture beaucoup trop homogène, liée à l’orthodoxie d’idées séduisantes qui ont pénétré toutes les couches sociales, a créé un système de croyances et de représentations sociales spécifiques, lesquelles ont engendré un dangereux sentiment d’autosatisfaction – soit le noyau de la résistance à l’innovation. Les responsables stratégiques de quelques-uns de ces pays ont souvent négligé les composantes sociales, psychologiques et culturelles de la transition. Le résultat en a été l’accentuation des décalages initiaux. Ainsi, les programmes manquant de cohérence n’ont pu apporter des changements profonds notamment aux plans des normes culturelles et des comportements organisationnels. Le contraste entre la thérapie de choc et le changement graduel, par exemple, a imprimé des trajectoires distinctes aux différents pays de l’Europe de l’Est et en a introduit des variations aux plans des restructurations économiques et sociales, ce qui a entraîné des conséquences inévitables au plan des comportements collectifs. L’intolérance aux opinions divergentes par rapport à la «vision unique» a exceptionnellement retardé l’évolution de quelques pays, tandis que l’appétit d’autres pays pour le changement structurel a autorisé leur articulation rapide aux valeurs occidentales. Dans chaque cas, un rôle majeur a été tenu par l’existence et l’implication dans le processus de changement de la société civile, des acteurs sociaux diligents et de citoyens. Les analystes constatent qu’à quelques exceptions près, la transition n’a pas engendré le bien-être et l’intégration, mais, bien souvent, la pauvreté, la corruption, l’instabilité, la violence et la dissolution de la solidarité sociale, les poussées de nationalisme et parfois la nostalgie de l’appartenance à un système qui offrait un sentiment de sécurité et solidarité. Les différences dans l’évolution ont engendré des envies et jalousies collectives, ainsi que des compétitions ayant des conséquences graves sur l’organisation des institutions, la formation de l’ethos participatif et les responsabilités assumées. Ainsi, après quinze ans de transition, l’Europe de l’Est se présente comme un conglomérat extrêmement difficile à définir, dont les écarts et les distances entre les régions et les populations sont peut-être plus importants que les ressemblances engendrées par le destin commun. Pourtant, il y a bien un point commun dans l’évolution des pays de l’Europe Centrale: c’est l’attitude à l’égard des intellectuels critiques (le terme utilisé dans la région est celui de «dissident») qui ont proposé un discours alternatif, d’opposition aux régimes communistes et tenté de devenir des intellectuels démocrates après la chute de ces régimes. L’analyse du rôle de ces intellectuels faite par un politologue américain d’origine roumaine, Vladimir Tismaneanu, constate que ceux-ci ont en effet compté sur la démystification et le démantèlement de l’ordre totalitaire, ainsi que sur l’augmentation de bas en haut de l’activisme civique, car ils ont maintenu la confiance en la dignité humaine malgré une société où régnaient duplicité et conformité. En revanche, ils ont été vite oubliés, voire rejetés, lorsque ces sociétés ont commencé à être dominées par le chaos, le désordre, le mensonge et l’envie. L’élan révolutionnaire de 1989 s’est vite vaporisé, laissant place à la tristesse, à la suspicion et à une auto-compassion paralysante. L’idéalisme naïf des anciens dissidents est devenu inconfortable, si bien que ces anciennes idoles, qui avaient souvent sacrifié leurs carrières, leurs familles, voire leur liberté, sont désormais rendues responsables des problèmes actuels et considérées comme les ambassadeurs de tous les maux qui accompagnent l’installation de la démocratie. On 220 ADRIAN NECULAU leur préfère souvent, en revanche, les idéologies populistes, les mythologies de la victimisation, les politiques d’exclusion visant à conserver la communauté ethnique et les nouveaux prophètes de ces idées. Les intellectuels critiques semblent avoir perdu la guerre, leurs idéaux semblent tenir du passé. Entre temps, l’oubli et le réalisme ont été institutionnalisés, le temps est arrivé des «politiciens professionnels», des «hommes d’expérience», formés par les anciens régimes, bons connaisseurs de la psychologie populaire et maîtres des manipulations collectives. Ces derniers ont tout intérêt à entretenir une politique de démystification des anciens prophètes de la démocratie. Selon le politologue roumano-américain cité plus haut, dans les sociétés postcommunistes l’anti-intellectualisme est étroitement lié à l’anti-occidentalisme et à l’anti-libéralisme. Le discours critique des intellectuels critiques et leur insistance sur des valeurs telles que l’ordre pluraliste, l’état de droit, la société civile et le multiculturel gênent les efforts d’intégration européenne déployés par les «réalistes», perturbe le dialogue de ces derniers avec les responsables politiques de la vieille Europe et par conséquent le pouvoir moral des premiers doit être réduit ou rendu dérisoire. Il est actuellement de bon ton de déplorer la naïveté des intellectuels critiques et il est justifié de les désigner d’«anticommunistes viscéraux» afin de réduire l’impact de leur discours. Et puis, l’«Occident» ne préfère-t-il pas les pragmatiques, n’est-ce pas ces derniers qui ont trouvé in fine une stratégie de changement réaliste? En revanche, les nouveaux pragmatiques oublient bien souvent qu’ils doivent leur place précisément aux intellectuels critiques qui ont réhabilité le statut de citoyen en en faisant un sujet politique et un acteur social diligent, capable de se soustraire à la manipulation cognitive et de soutenir des opinions personnelles, d’assumer des responsabilités et de s’engager dans des comportements de solidarité. En lieu et place des conclusions Notre introduction a pour but d’attirer l’attention sur le fait que, dans les différences que nous allons trouver, en comparant les opinions et les attitudes des sujets d’un pays de l’Est comme la Roumanie, avec celles des sujets des anciennes démocraties, nous devons prendre en considération l’histoire récente, les évolutions particulières, les expériences sociales que ces sujets ont traversées. Les hésitations, les dérapages, les confusions et les écarts se montreront ainsi plus faciles à comprendre. Abstract: The paper presents a synthesis of the research on power in communist and post-communist Romania from the standpoint of the relationships between dominated and dominant groups. As in the majority of the studies of this kind, we focus on the struggle among social groups for reaching positions that enable them to distribute goods and prestige, influence and power. The dominant group enjoys not only the power instruments that come with its position in the new social hierarchy but also the symbolic capital that confirms its superiority. It is responsible for the production of symbolic values, linguistic and educational practices, as well as habits of consumption, material or cultural. The dominant group in post-war Romania proceeded to reorganize the social hierarchy by reorganizing the human groups; repositioning them on the social ladder through discriminative polarization; promoting ruptures between the polarized social groups by means of an open conflict for the distribution of resources such as symbolic power, material resources, moral prestige, and external signs of social standing. Thus the groups that ranked higher before the war are now labeled negatively (as „bourgeois,” „exploiters,” „reactionaries”) and sent to the periphery of the healthy social body, whereas the formerly lower groups now gain favor as expressions of the moral health of society. The argument presented is LA SPÉCIFICITÉ DU POUVOIR DANS LA ROUMANIE COMMUNISTE... 221 that the identification of the social actors with the favored group represented not only a marker of social belonging but also a militant policy of social labeling. Furthermore, class struggle meant much more than the mere redistribution of resources; it also accounted for the total operation of constructing a new public sphere and consciousness, with all its specific attributes. From a methodological standpoint, the paper analyzes works dedicated to the strategies used to reorganize the world of rural life, individual biographies that describe the process of integration in the new social context, as well as other accounts of the cognitive manipulation of the social actors. Rezumat: Acest text prezintã o sintezã a cercetãrilor despre putere în România comunistã ºi postcomunistã, a relaþiilor dintre grupurile de dominanþi ºi dominaþi. Ca în majoritatea studiilor de acest tip, am pus accentul pe confruntarea între grupuri pentru a ajunge în poziþia de a difuza valori ºi prestigiu, influenþã ºi putere. Grupul dominant deþine nu numai pârghiile conferite de locul în noua ierarhie, ci ºi capitalul simbolic care-i conferã superioritatea. Este responsabilul producþiei simbolice de valori, a practicilor educative ºi de limbaj, a habitusurilor de consum material ºi cultural. Dupã dobândirea puterii, grupul dominant din România de dupã rãzboi a procedat la reinventarea ierarhiei sociale prin reorganizarea grupurilor umane, reamplasarea lor pe scara ierarhiei sociale printr-o operaþie de polarizare discriminativã, declanºarea unei rupturi între grupurile sociale, a unui conflict deschis pentru realocarea resurselor (putere simbolicã, resurse materiale, prestigiu moral ºi semne exterioare ale statutului social). Grupurile pânã nu de mult bine situate sunt etichetate negativ (burghezi, exploatatori, reacþionari) ºi plasate la periferia socialului sãnãtos, pe când grupurile care ocupau poziþii mai joase pe scara ierarhicã devin grupuri favorizate, exprimând sãnãtatea moralã a societãþii, normalitatea. Argumentul prezentat este cã identificarea actorilor sociali cu grupul favorizat nu înseamnã doar proclamarea apartenenþei, ci se soldeazã ºi cu aderarea la o politicã militantã de etichetare. Lupta de clasã nu a avut numai rolul de a realoca resursele, a însemnat ºi o operaþie completã de construire a unui nou spaþiu public ºi a unei noi conºtiinþe publice, cu atributele lor specifice. Sunt analizate, din punct de vedere metodologic, lucrãri care prezintã strategiile noii puteri pentru reorganizarea lumii rurale, biografii individuale în procesul de integrare la noul context social, formele de manipiulare cognitivã a actorilor sociali. Bibliographie Abric, J.C. (éd.) (1994), Représentations sociales et pratiques, PUF, Paris. Abric, J.C., Guimelli, Ch. (éd.) (1998), «Représentations sociales et effets de contexte», Connexions, 72 (2), pp. 23-37. Alexandrescu, S. (1998), Paradoxul român, Editura Univers, Bucureºti. Bacu, D. (1993), Piteºti. La Buchenwald se murea uºor (Piteºti. À Buchenwald on mourait facilement), Editura Atlantida, Bucureºti. Botez, M. (1992), Românii despre ei înºiºi (Les Roumains sur eux mêmes), Editura Litera, Bucureºti. Buzatu, G. (1991), Rãzboiul mondial al spionilor (La guerre mondiale des espions), BAI, Iaºi. Câmpeanu, P. (1994), România: coada dupã hranã. Un mod de viaþã, Editura Litera, Bucureºti. Câmpeanu, P. (2002), Ceauºescu, anii numãrãtorii inverse, Editura Polirom, Iaºi. Cernat, P., Manolescu, I., Mitchievici, A., Stanomir, I. (2004), Explorãri în comunismul românesc, Editura Polirom, Iaºi. Cosmovici, A. (2000), „Viaþa universitarã în comunism. O perspectivã psihosociologicã, Psihologia Socialã, 5, pp. 159-171. Deletant, D. (2001), Teroarea comunistã în România (La terreur communiste en Roumanie), Editura Polirom, Iaºi. Dobrincu, D., Iordachi C. (éd.), (2004), Þãrãnimea ºi puterea. Procesul de colectivizare a agriculturii în România (1949-1962), Editura Polirom, Iaºi.